Anna
Singer, profesor asociat, la Facultatea de Drept a Universității din Uppsala (Suedia)
(sumar al articolului publicat în revista Utrecht Law Review)
(sumar al articolului publicat în revista Utrecht Law Review)
În cazul copiilor a căror părinţi sunt separaţi, locuinţa alternantă a devenit
foarte populară în ultimele decenii în Suedia. Acest articol prezintă pe scurt
cadrul în care este utilizată locuinţa alternantă în Suedia. Vor fi evidenţiate
aspectele legislative relevante şi vor fi discutate o serie de probleme legate
de acest tip de aranjament.
Se estimează că, aproximativ unul din cinci copii cu părinţi separaţi
locuiesc astăzi, în mod alternativ cu ambii părinţi. Frecvenţa crescută a
reşedinţei alternante poate fi explicată, în mare măsură, prin eforturile
legislative consecvente de stabilire a custodiei comune ca regulă principală
pentru părinţii separaţi. Custodia comună, instaurată după separare,
încurajează părinţii să joace un rol activ în viaţa copilului. Locuinţa
alternantă poate fi considerată modalitatea optimă prin care un copil este în
contact natural şi lipsit de stres cu ambii părinţi, în cadrul unor evenimente
diferite din viaţa sa de zi cu zi, ceea ce nu ar fi posibil în cazul în care
copilul ar locui doar cu unul dintre părinţi.
În 1982 custodia comună pentru părinţii separaţi a devenit regula
principală, iar părinţii nu trebuiau să renunţe la responsabilitatea comună,
dacă nu îşi doreau acest lucru. Cu alte cuvinte, consensul dintre părinţi a
rămas o condiţie premergătoare pentru responsabilitatea comună, dar acum
aceasta era demonstrată de ambii părinţi prin faptul că se abţineau de la a
cere o custodie unică.
Custodia comună părea să promoveze contactul copiilor cu părintele cu
care aceştia nu locuiau.[i] Din acest motiv legea a fost schimbată din nou în
1992, în sensul că ea stipula că dacă se consideră în interesul superior al
copilului ca părinţii să aibă custodie comună, atunci acest lucru putea fi
hotărât chiar dacă unul dintre părinţi prefera custodia unică.[ii] În acest
moment era suficient ca părintele refractar să tolereze custodia comună. Doar
în cazurile în care unul dintre părinţi era în mod explicit împotriva
responsabilităţii comune se putea acorda custodia unică celuilalt părinte.
Această reformă poate fi văzută ca o altă piatră de hotar în evoluţia regulilor
de stabilire a custodiei, în sensul că nu mai era nevoie ca părinţii să fie de
acord cu privire la responsabilitatea comună şi la dreptul comun rezultant de a
decide asupra aspectelor referitoare la copil. Având în vedere că a fost
prevăzut faptul că, părinţii aflaţi în această situaţie nu pot soluţiona
problemele legate de drepturile de vizitare, a fost introdusă posibilitatea ca
instanţa de judecată să poată decide asupra acestui aspect, în ciuda faptului
că custodia comună presupunea o decizie comună cu privire la toate aspectele
referitoare la copil.
Reforma din 1992 a avut ca rezultat faptul că, custodia comună a devenit
soluţia cea mai des adoptată chiar şi în cazul părinţilor separaţi, care nu
reuşeau să ajungă la un acord privind custodia. O explicaţie pentru acest lucru
ar putea fi că mulţi părinţi se temeau să se opună în mod explicit deciziei de
custodie comună deoarece acest lucru antrena riscul de a pierde totodată şi
responsabilitatea custodială (principiul californian aplicat în
multe alte legislaţii). De asemenea, instanţele de judecată au considerat
custodia comună ca fiind în interesul superior al copilului şi adesea au ales
această soluţie. Deloc surprinzător, majoritatea copiilor cu părinţi separaţi
continuau încă să locuiască cu mamele, care au rămas principalele persoane
responsabile de îngrijirea copilului.[iii]
Unul din motivele care au stat la baza schimbării legii, în scopul
ridicării custodiei comune la rang de regulă principală, a fost ipoteza că
această formă de custodie încurajează contactul dintre copil şi părintele, cu
care acesta nu locuieşte - în special tatăl. Interesant de notat este faptul că
nu a fost realizat niciun studiu cu privire la efectele acestei reforme asupra
frecvenţei contactului.
Definirea reşedinţei alternante
În termeni legali există o diferenţă între locuinţa alternantă şi
programul de vizitare extins.
O hotărâre judecătorească privitoare la locuinţa copilului poate fi
pronunţată doar în situaţia în care părinţii au custodie comună.[iv] O
decizie privind locuinţa stipulează că minorul va locui cu unul dintre
părinţi. Termenul de locuinţă alternantă nu este folosit în Codul Parental.
Aşadar, o sentinţă cu privire la locuinţa alternantă indică faptul că minorul
va locui cu ambii părinţi. Pe de altă parte, vizitarea poate fi stabilită
indiferent de statutul pe care persoanele implicate îl au în raport cu
custodia, de exemplu când ambii părinţi au custodia asupra copilului, dar şi atunci
când doar unul dintre ei are custodia asupra copilului.[v]
În practică, este posibil ca diferenţa
dintre locuinţa alternantă şi vizitarea extinsă să fie aproape invizibilă,
deoarece se poate hotărî ca minorul să locuiască cu unul dintre părinţi şi să-l
viziteze pe celălalt în proporţie de 50% din timpul său. Aşadar, se consideră
ca fiind locuinţă alternantă situaţia în care părinţii au custodie comună, iar
copilul petrece mai mult de 40% din timp cu unul dintre aceştia şi puţin sub
60% din timp cu celălalt.[vi] De asemenea, este necesar ca acest aranjament să
aibă o anumită constanţă sau să existe intenţia de a-l permanentiza. În
consecinţă, dacă minorul petrece mai puţin de 40% din timpul său cu unul dintre
părinţi, atunci se consideră că este vorba un program de vizitare extins. În
situaţia în care doar unul dintre părinţi are custodia copilului, nu se
consideră că este vorba de locuinţă alternantă, chiar dacă minorul petrece
jumătate din timpul său cu câte un părinte.[i] Studiile următoare au arătat că copiii ai căror părinţi au custodie comună au contacte mai bune şi mai de calitate cu părintele nerezident decât în cazul părinţilor nerezidenţi care nu exercită custodia asupra copilului, Government ministry report, Ds 1989:52, pp. 48-49
[ii] Legea 1990/91:8.
[iii] Statisticile din anul 1992 arată că după separare părinţii aveau custodie comună asupra a 82% dintre copii. Mamele aveau custodie unică pentru 17% dintre copii iar taţii pentru 1%. Conform cu estimările, 91% dintre copii locuiau cu mamele lor. SCB (Statistics Sweden), Demografiska rapporter (Rapoarte demografice) 1994:2, p. 39
[iv] Codul Parental, Capitolul
6, Secţiunea 14 a.
[v] Codul Parental, Capitolul 6, Secţiunea 15 a
[vi] A se vedea de exemplu decizia Curţii Supreme NJA 1998, p. 267 şi decizia Curţii de Apel RH 1993:64.
[v] Codul Parental, Capitolul 6, Secţiunea 15 a
[vi] A se vedea de exemplu decizia Curţii Supreme NJA 1998, p. 267 şi decizia Curţii de Apel RH 1993:64.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu