Aveți, cumva, o slăbiciune pentru copilul dumneavoastră?
- Mami, cumpără-mi și mie un pistol nou, spuse Ștefan.Mama lui Ștefan avea slăbiciune pentru fiul ei, o slăbiciune specială. Asta pentru că era despărțită de soțul ei și se îngrijea ca lipsa tatălui să fie simțită de către copil cât mai puțin, iar pe de altă parte pentru că, firesc, încetase să se sprijine pe soțul său, și fără să-și dea seama prea mult, își canaliza atenția înspre fiul ei și se sprijinea pe el. Astfel, mama nu avea curajul, nu avea puterea să spună „nu” copilului ei, în multe situații în care trebuia să-i spună „nu “. Nutrea slăbiciune pentru fiul ei.
- De ce, întrebă mama?
- Pentru că cel pe care-l am nu-mi mai place. Este vechi. Hai să mergem să cumpărăm unul nou.
- Ștefane, sunt foarte obosită acum! Îl putem cumpăra mâine.
- Nuuu, acumaaa! Copilul bătu din picior.
- Dar, te rog, Ștefan! Astăzi am ieșit de atâtea ori din casă! Chiar nu poți să aștepți până mâine?
- Vreau să mergem să-l cumpărăm chiar acum!
Mama continuă să-i explice cât este de obosită. Băiatul a început să plângă, să bată din picioare, până când a biruit-o. Au plecat împreună și au cumpărat un pistol nou și mai mare decât celălalt.
Inteligent fiind copilul – toți copiii sunt isteți, chiar dacă par că nu înțeleg – copilul acesta înțelegea, nu cu mintea, ci cu simțirea, că mama lui este slabă și nu va avea curajul să-i strice hatârul și să-i spună „nu”. Era sigur din start că o va birui și va spune „da”, oricât ar fi părut că se împotrivește și că nu are dispoziție, în acest caz concret, să nu-i facă plăcerea. Această mamă era sclava fiului său.
Sunt foarte multe mamele care se poartă astfel cu copiii, fie că se întâmplă să fie mezinul familiei – totdeauna părinții au o slăbiciune pentru copilul mai mic -, fie copilul are un handicap, o invaliditate trupească sau mentală, suferință care îi distruge pe părinți. Faptul că nu este așa cum trebuie, că nu este cum și-ar fi dorit ei să fie copilul lor, îi distruge pe părinți. Uneori, prea multă dragoste, prea multă atenție acordată copilului îi face pe părinți să exagereze lucrurile. Dacă copilul are o slăbiciune, ochii părinților o pot vedea de două ori de-atâta, și încep manifestările neputincioase: Vrea copilul aceasta? Să aibă! Tot ce vrea! Părinții ajung chiar să-i nedreptățească pe ceilalți copii ai lor. Frații mai mari suferă, pentru că atunci când intră în conflict cu fratele mai mic, sau cu fratele neputincios, părinții dau vina pe ei indiferent de ce s-a întâmplat de fapt. Iar când aceasta se repetă, copilul nedreptățit este traumatizat; nu-i vine la socoteală atitudinea părinților. Chiar dacă nu înțeleg lucrurile precum adulții, copiii văd ce este drept și ce este nedrept. Și se întreabă: „De ce oare, părinții mei dau dreptate totdeauna fratelui meu?”
Cu această atitudine părinții îi rănesc pe copii, chiar și pe cel neputincios, căruia consideră că trebuie să-i acorde atenție și interes deosebit, căruia trebuie să-i ierte orice. Rănesc copilul neputincios, căruia nu au curajul să-i spună un „nu “. Aș îndrăzni să spun că – atunci când cineva, cântărind lucrurile într-o situație anume, ajunge la concluzia că trebuie să spună „nu” și unui astfel de copil, chiar unui copil provenit dintr-o familie dezmembrată, îi ajută să iasă din starea lăuntrică în care se află.
Adică atunci când răsfățăm prea mult un copil, fie că înțelegem sau nu, fie că simțim asta sau nu, accentuăm inferioritatea lui și nu-l ajutăm să se pregătească pentru ziua de mâine, pentru societate. Nu este posibil ca toată lumea să spună „da” copilului. În viață va întâmpină adesea refuzul, pe „nu”, împotrivirea, dușmănia, greutățile, și atunci va fi nepregătit.
Cântărind, așadar, lucrurile, tragem concluzia că trebuie să spunem copilului și „nu”, câteodată. Nu trebuie să ezităm să-i spunem „nu”. Chiar dacă plânge sau bate din picioare, chiar dacă se supără, acestea trec. Va înțelege, apoi, că pe bună dreptate i-am spus „nu”. Și nu numai atât, repede se va salva din starea bolnăvicioasă în care se află, care se manifesta prin atitudinea plângăcioasă și șantajista. Copilul uită repede și se comportă normal și față de părinți și față de semeni. Iar atunci când cere ceva, cere cu gândul că este posibil să i se spună și „nu”.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Parinti si Copii, volumul II, Editura Bizantina, 2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu