marți, 8 ianuarie 2013

Argumentație despre PAS depusă de un părinte la judecătorie

Consider că prin promovarea unui astfel de comportament, recurenta pârâtă:
-ne ĩmpiedică, pe minor şi pe mine,  să ne exercităm un drept fundamental, acela la viaţă de familie, prevăzut de articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, amendată de Protocoalele nr. 11 şi 14, însoţită de Protocolul adiţional şi de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12 şi 13;
-mă ĩmpiedică să-mi exercit autoritatea părintească, sfidând autoritatea de stat şi puterea judecătorească şi ignorând cadrul legal existent privind protecţia drepturilor copilului;
-obstrucţionează contactul dintre minor şi tatăl său, creănd o stare de abuz emoţional asupra copilului (abuzul alienator, conform definiţiei date ĩn proiectul “Şcoala – o şansă pentru fiecare”, cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, este înstrăinarea copilului de persoanele, animalele sau lucrurile de care s-a ataşat emoţional.”: Sursa: http://scoala.anr.gov.ro/doc/a11/a11_Manual_formarea_parintilor_1.pdf );
 In ceea ce priveşte abuzul alienator, acesta este abordat ĩn legislaţia română prin prisma definiţiilor din legea 25/2012:  “f) violenţa socială-impunerea izolării persoanei de familie...b) violenţa psihologica.....controlul vieţii personale”, şi aici este vorba de alienarea copilului faţă de tatăl său şi de familia sa paternă.
Fenomenul alienării părinteşti este o ameninţare serioasă pentru minori şi pentru părinţii ţintă, motiv pentru care, pe plan mondial au ĩnceput să fie promulgate legi speciale, cum ar fi legea nr. 12318 din data de 26 august 2010 din Brazilia, intitulată “Legea privind alienarea parentală”.
Consider că această situaţie existentă ĩn prezent este intolerabilă şi de o gravitate extremă, ameninţă echilibrul psiho-afectiv al copilului meu, fapt pentru care trebuie să ĩnceteze imediat.
Atât ĩn jurisprudenţa naţională cât şi ĩn cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, există numeroase “lecţii ĩnvăţate”, ĩn legatură cu aspectele menţionate mai sus:

1) prin Decizia nr 82 din data de 25.02.2003, Curtea Constituţională a României a stabilit că accesul părintelui nerezident la minor este mai mult decât util, iar părintele rezident este obligat să încurajeze respectarea programului de legături personale decis de către instanţă, menţionând: “O atare conduită cooperantă este impusă de împrejurarea că drepturile menţionate constituie, în realitate, mijloace pentru îndeplinirea obligaţiilor pe care le are orice părinte fata de copilul său şi care subzista atâta timp cât părintele nu este decăzut din drepturile părinteşti."
2) cauza Cengiz Kiliç vs. Turcia ( petiţia nr. 16192/06, decizia din 06-12-2011, privind ĩncălcarea art. 8), unde judecătorii au concluzionat: “Deşi reclamantul a formulat demersuri repetate spre a-şi menţine relaţiile personale cu fiul său sau de informare a Curţii cu privire la faptul că dreptul său de vizită a fost obstrucţionat de către mama copilului, autorităţile au fost pasive în protejarea dreptului reclamantului care nu a avut decât un contact foarte limitat cu copilul său, pe perioade de până la doi ani. Durata de timp fără contact adecvat între reclamant şi fiul său a jucat un rol determinant în dobândirea unei atitudini de respingere pe care acesta din urmă a arătat-o faţă de tatăl său.
3) cauza Koudelka vs. Republica Cehă ( petiţia nr. 1633/05, decizia din 20 iulie 2006, privind ĩncălcarea art. 8): “63. Ar trebui să se reamintească faptul că într-un caz ca acesta, caracterul adecvat al unei măsuri este judecat de rapiditatea punerii sale în aplicare (Maire vs. Portugalia, nr 48206/99, § 74, CEDO 2003-VII.);”
4) cauza Zavrel vs. Republica Cehă (petiţia numărul: 14044/05, decizia din 18 aprilie 2007, privind ĩncălcarea art. 8):” 36… În plus, trebuie amintit că articolul 8 din Convenţie impune statelor contractante obligaţia pozitivă de a lua măsuri adecvate pentru a reuni părintele aflat ĩn dificultate cu copilul său (a se vedea, de exemplu, cauzele Zenide Ignaccolo vs. România, nr 31679/96, § 94, CEDO 2000-I; Mihailova vs. Bulgaria, nr 35978/02, § 80, 12 ianuarie 2006).”

Niciun comentariu:

Cele mai citite