-ne ĩmpiedică, pe minor şi pe
mine, să ne exercităm un drept fundamental, acela la viaţă de familie,
prevăzut de articolul 8 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului, amendată de Protocoalele nr. 11 şi 14, însoţită de
Protocolul adiţional şi de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12 şi 13;
-mă ĩmpiedică să-mi exercit autoritatea
părintească, sfidând autoritatea de stat şi puterea judecătorească şi
ignorând cadrul legal existent privind protecţia drepturilor copilului;
-obstrucţionează contactul dintre minor
şi tatăl său, creănd o stare de abuz emoţional asupra copilului (abuzul
alienator, conform definiţiei date ĩn proiectul “Şcoala – o şansă pentru
fiecare”, cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional
Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, este “ înstrăinarea copilului de
persoanele, animalele sau lucrurile de care s-a ataşat emoţional.”: Sursa: http://scoala.anr.gov.ro/doc/a11/a11_Manual_formarea_parintilor_1.pdf
);
In ceea ce priveşte abuzul
alienator, acesta este abordat ĩn legislaţia română prin prisma
definiţiilor din legea 25/2012: “f) violenţa socială-impunerea
izolării persoanei de familie...b) violenţa psihologica.....controlul
vieţii personale”, şi aici este vorba de alienarea copilului faţă de
tatăl său şi de familia sa paternă.
Fenomenul alienării părinteşti este
o ameninţare serioasă pentru minori şi pentru părinţii ţintă, motiv pentru
care, pe plan mondial au ĩnceput să fie promulgate legi speciale, cum ar fi
legea nr. 12318 din data de 26 august 2010 din Brazilia, intitulată “Legea
privind alienarea parentală”.
Consider că această situaţie existentă ĩn
prezent este intolerabilă şi de o gravitate extremă, ameninţă echilibrul
psiho-afectiv al copilului meu, fapt pentru care trebuie să ĩnceteze imediat.
Atât ĩn jurisprudenţa naţională cât şi ĩn
cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, există numeroase “lecţii ĩnvăţate”,
ĩn legatură cu aspectele menţionate mai sus:
1) prin Decizia nr 82 din data de 25.02.2003, Curtea Constituţională a României a stabilit că accesul părintelui nerezident la minor este mai mult decât util, iar părintele rezident este obligat să încurajeze respectarea programului de legături personale decis de către instanţă, menţionând: “O atare conduită cooperantă este impusă de împrejurarea că drepturile menţionate constituie, în realitate, mijloace pentru îndeplinirea obligaţiilor pe care le are orice părinte fata de copilul său şi care subzista atâta timp cât părintele nu este decăzut din drepturile părinteşti."
2) cauza Cengiz Kiliç vs. Turcia ( petiţia nr. 16192/06,
decizia din 06-12-2011, privind ĩncălcarea art. 8), unde judecătorii au
concluzionat: “Deşi reclamantul a formulat demersuri repetate spre a-şi
menţine relaţiile personale cu fiul său sau de informare a Curţii cu privire la
faptul că dreptul său de vizită a fost obstrucţionat de către mama
copilului, autorităţile au fost pasive în protejarea dreptului
reclamantului care nu a avut decât un contact foarte limitat cu copilul
său, pe perioade de până la doi ani. Durata de timp fără
contact adecvat între reclamant şi fiul său a jucat un rol determinant în
dobândirea unei atitudini de respingere pe care acesta din urmă a arătat-o faţă
de tatăl său.”
3) cauza Koudelka
vs. Republica Cehă (
petiţia nr. 1633/05, decizia din 20 iulie 2006, privind ĩncălcarea art. 8):
“63. Ar trebui să se reamintească faptul că într-un caz ca acesta, caracterul
adecvat al unei măsuri este judecat de rapiditatea punerii sale în
aplicare (Maire vs. Portugalia, nr 48206/99, § 74, CEDO 2003-VII.);”
4) cauza Zavrel
vs. Republica Cehă (petiţia numărul: 14044/05, decizia din 18 aprilie 2007,
privind ĩncălcarea art. 8):” 36… În plus, trebuie amintit că articolul 8 din
Convenţie impune statelor contractante obligaţia pozitivă de a
lua măsuri adecvate pentru a reuni părintele aflat ĩn dificultate cu
copilul său (a se vedea, de exemplu, cauzele Zenide Ignaccolo vs. România,
nr 31679/96, § 94, CEDO 2000-I; Mihailova vs. Bulgaria, nr 35978/02, § 80, 12
ianuarie 2006).”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu