miercuri, 31 octombrie 2012

Istoricul de violente ca un criteriu in stabilirea locuintei minorului

Întrebare: Sunt tatăl unui băiat de 8 ani și mă aflu în divorț. Am probe cu privire la violențele în scop așazis educativ pe care mama le aplică copilului atunci când ”se enervează”.  De multe ori intervin eu. Alteori au fost cazuri în care a intervenit bona. Uneori însă copilul e singur cu mama și nu putem să-l protejăm. Este violența asupra copilului un motiv pentru a mi se încredința mie copilul?

Răspuns:

Din cercetările pe care asociaţia noastră le-a făcut am remarcat că în multe cazuri istoricului de violenţă asupra copilului nu i se dă importanța cuvenită de către judecători. Chiar şi în cazuri flagrante de violenţă (documentată în dosarul de divorţ şi încredinţare minori), “violenţele în scop educativ” sunt trecute cu vederea, minimalizate sau chiar considerate normale de către unele instanţe. Acest fapt NU este în linie cu bunele practici din ţările mai avansate. De exemplu practica şi jurisprudenţa din Canada descalifică în a fi părintele rezident pe acel părinte care are un astfel de istoric de violență îndreptat asupra copilului, Canada fiind de altfel ţara de unde legiuitorul român s-a inspirat cu privire la redactarea noului cod civil.

Vă transmitem aşadar 2 documente pe care vă sugerăm să le transmiteți instanței, alături de probe (sperăm că aveți cum să vă dovediți cele afirmate în întrebare) care să ateste aceste violențe. Cele 2 documente sunt:

  • Abolirea pedepsei corporale aplicate copiilor - Un manual editat de către Consiliul Europei şi, din păcate, destul de necunoscut publiclului larg şi specialiştilor din domeniul protecţiei minorilor.  Documentul poate fi descărcat de aici.

  • Un extras din manualul judecătorilor editat de ANPDC - Este vorba de paginile 43-44 care se pot consulta aici. Se documentează acolo modul de evaluare a interesului superior al copilului în cazul unor decizii cu privire la copil, algoritm care conține, ca unul dintre cele mai importante criterii, informațiile despre violența în familie. Manualul complet se găseşte şi pe situl web al INM în caz că doriţi să îl revizuiţi în integrum.

De asemenea, ca parte a proiectului de modificare a legii 272/2004 dorim să atragem atenția că "istoricul copilului, în mod special situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor;"  va deveni în curând un criteriu esențial în definirea interesului superior al copilului, moment în care, considerăm noi, judecătorilor le va fi din ce în ce mai greu să ignore informațiile credibile cu privire la violențele asupra copilului.

Pentru mai multe detalii nu ezitați să consultaţi pagina noastră web www.arpcc.ro\wiki unde veţi putea găsi multe informaţii relevante cu privire la materia încredinţării copilului în contextul custodiei comune, avan
tajele pentru copil relativ la a avea un acces larg la ambii părinţi, etc.

vineri, 26 octombrie 2012

Formular standard pentru cererile de informatii legate de copii


Orice părinte nedecăzut din exercițiul drepturilor părintești, divorțat sau nu, custodian sau nu, rezident sau nu, are dreptul de a accesa dosarul medicala copilului, drept conferit prin legea 272/2004 precum și prin Convenția de la Strasbourg din 2006 asupra relațiilor personale care privesc copiii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 257 din 17/04/2007. 

Dintr-un survey nereprezentativ s-a observat o oarecare reticenţă a unităților medicale în a furniza aceste date părinţilor divorţaţi deşi atributul de supraveghere a creşterii şi educării minorului este un drept care nu se pierde ca urmare a divorţului. Indiferent divorțul s-a pronunțat pe baza vechiului Cod al familiei (anterior datei de 1 octombrie 2011) sau pe baza noului cod civil părintele are dreptul de a cunoaște situația medicală a copilului său. Acest drept derivă din statutul de părinte și nu din cel obținut ca urmare a divorțului -- părinte (ne)custodian sau părinte (ne)rezident) . Reticența ante-menționată se concretizează în general prin tendința instituțiilor medicale de a ridica o serie de bariere administrative, clinicile în cauză sunt  îngrijorate de respectarea vieții private a pacienților lor. Reticența provine din faptul că asupra acestor instituții se fac în mod repetat foarte multe tentative ilegale de obținere de informații personale (de exemplu societățile de asigurări încearcă să obțină informații despre starea de sănătate a unui potențial client) iar în cazul divulgării fără drept a unor astfel de informații, respectivele instituții pot fi penalizate.

Asociaţia Română pentru Custodia Comună are plăcerea să anunţe elaborarea primului formular tipizat, pus la dispoziţia publicului în mod gratuit şi care permite părinţilor (indiferent de statutul lor civil) să obţină informaţii medicale despre copii lor minori, de la clinicile medicale (de stat sau private). Considerăm că formularul (și procedeul descris de noi în instrucțiuni) permite rezolvarea ambelor deziderate:
- asigurarea accesului rapid al părintelui la informațiile personale ale copilului său
- protejarea instituției medicale de eventuale riscuri legate de divulgarea de  informații medicale către persoane ne-autorizate.

Formularul se poate descărca de la adresa web www.arpcc.ro/formulare putând fi folosit în mod liber.

Ne manifestăm speranța că părinții necustodieni (sau nerezidenți) care doresc să înțeleagă situația medicală a copiilor lor vor face astfel de demersuri și că aceștia for găsi util acest formular în demersurile lor.

De asemenea ne manifestăm speranța că tot mai multe unități medicale vor oferi acestor părinți suportul necesar reducând la minim obstacolele administrative odată ce se vor asigura ca informațiile critice sunt verificate (rudenia).

Colectivul ARPCC.

joi, 25 octombrie 2012

Cum se calculează pensia modificata la recurs


Întrebare:
Sunt părinte necustodian iar în aprilie 2009 la judecătorie s-a stabilit o pensie de întreţinere 3000 lei (respectiv o treime din veniturile mele salariale lunare din cursul anului 2008). Sentinţa judecătoriei s-a redactat prin iunie 2009, când eram deja şomer datorită crizei. Am făcut apel şi apoi recurs. Prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel (februarie 2012) s-a redus pensia la 950 lei (o treime din veniturile mele de după reangajare). Menţionez că eu tot timpul am plătit părintelui custodian sau copiilor sume peste 1000 lei/lună (bani trimişi prin mandat poştal, prin bancă, plăţi către grădiniţa copiilor, etc.). Ieri la un an după sentinţa Curţii de Apel m-am cu poprire în bancă făcută de un executor care afirmă că trebuia să plătesc 5000 lei pe lună pentru timpul scurs dintre hotărârea judecătoriei şi decizia Curţii de Apel. Fiind vorba de o perioadă de 34 de luni de zile această poprire (5000-1000)x34 rezultă o sumă astronomică. Citez din decizia Curţii de Apel: "Criticile recurentului vizând cuantumul pensiei de întreţinere la care a fost obligat sunt întemeiate, în mod greşit reţinând tribunalul existenţa unei înţelegeri a părţilor cu privire la acest aspect. În aceste condiţii, astfel cum învederează şi recurentul pensia de întreţinere trebuie raportată la veniturile realizate de acesta. Din înscrisurile depuse la dosarul de recurs şi aflate la filele 129 – 149 rezultă că recurentul – pârât realizează în medie lunar venituri de 2857 lei. Ca atare, având în vedere dispoziţiile art. 94 alin. 1 Codul familiei potrivit cărora pensia de întreţinere se stabileşte având în vedere atât veniturile pârâtului cât şi nevoile minorilor Curtea va reduce cuantumul pensiei de întreţinere stabilit de instanţa de apel la suma de 475 lei/lunar pentru fiecare minor. (…) Faţă de cele reţinute, Curtea în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod de procedură civilă, va admite recursul, va modifica în parte sentinţa, în sensul celor expuse mai sus. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII INSTANTA DECIDE: (…) Admite recursul declarat de recurentul - pârât (…), împotriva aceleiaşi decizii, modifică decizia recurată, în sensul că, schimbă în parte sentinţa apelată şi cu privire la capetele de acţiune având ca obiect programul de vizitare şi pensia de întreţinere datorată de pârât minorilor. (…) Modifică cuantumul pensiei de întreţinere la care a fost obligat pârâtul în favoarea celor 2 minori la câte 475 lei lunar, pentru fiecare minor, de la data pronunţării hotărârii şi până la majoratul minorilor.” 
și vă rog să mă ajutați să înțeleg dacă modul în care s-a procedat de către executor este corect. Aș dori să înțeleg care este suma pe care realmente trebuia să o plătesc copiilor. Vă mulțumesc

Răspuns:
Aparent executorul și creditorul obligației de întreținere s-au bazat pe faptul ca hotărârea de la fond este executorie direct (nu trebuie sa devina definitivă) și au mers pe asta. Totuși, acum, după recurs, hotărârea de fond trebuie considerată, de la pronunțare, ca fiind pentru 475 lei pe copil. De altfel, așa este scris și dispozitivul: ”Modifică cuantumul pensiei de întreţinere la care a fost obligat pârâtul în favoarea celor 2 minori la câte 475 lei lunar, pentru fiecare minor, de la data pronunţării hotărârii şi până la majoratul minorilor. ” . Vă sugerăm să deschideți un proces de contestare la executare deoarece modul în care executorul (și părintele custodian) au acționat, pare abuziv.

Av. Cătălin Oroviceanu


miercuri, 24 octombrie 2012

Evolutia natalitatii in Romania


autor Vasile Ghetau | 23.10.2012 , text preluat de pe situl web http://cursdeguvernare.ro 

Nu doar România, ci întreaga Europă se confruntă cu probleme demografice grave și perspective sumbre. O problemă care în 15-20 de ani va pune în dificultate atât piața muncii – ca mână de lucru, cât și bugetele de sănătate și de pensii – sprijinite tot mai costisitor de la bugetul de stat.

Cu toate acestea, perspectivele – care ar trebui să preocupe pe guvernanții care văd pe termen mediu și lung – lipsesc din politicile publice. Puținele măsuri care se iau au conotații mai degrabă de sprijin social decât de politică strategică, atunci când nu sunt pur și simplu electorale. Și rareori sunt însoțite de studii de impact și de o analiză științifică.
O atare analiză pe impactul a două astfel de măsuri asupra natalității la mamele salariate face astăzi Vasile Ghețău, directorul Centrului de Studii demografice al Academiei Române. (REDACȚIA)

Context și redresare a numărului de născuți la femeile salariate

Indemnizația de creștere a copilului a revenit de la 1 octombrie 2012 la nivelul de 85% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni. Este un bun prilej de a examina ce efecte a avut până acum această măsură de stimulare a natalității la femeile care au venituri supuse impozitului (femeile salariate, în cea mai mare parte).
Datele statistice disponibile asupra născuților aduși pe lume de femei salariate și asupra caracteristicilor demografice și socio-economice ale acestor femei sunt puține și analiza este afectată/limitată. Putem însă recurge la o abordare indirectă pentru a mări aria de cunoaștere și a ajunge la constatări pertinente.
Se poate afirma cu temei că introducerea concediului și indemnizației de creștere a copilului, în primăvara anului 2003, a fost o măsură cu efecte benefice asupra natalității, cel mai important dintre acestea fiind stoparea scăderii fenomenului.
Va trebui să urmărim evoluția numărului de născuți începând cu mijlocul anilor 1990 pentru a putea identifica schimbările survenite după introducerea măsurii și curbele din figura 1 ne oferă acest cadru de referință. Numărul născuților a manifestat o anumită stabilitate în a doua jumătate a anilor 1990, în jurul a 235 de mii pe an1, dar această perioadă de stabilitate pare a fi fost doar un interval de reflecție și reevaluare a planurilor tinerelor cupluri asupra copilului și dimensiunii familiei, după reculul rapid și masiv al natalității din anii 1990-1993.
Tendința de scădere revine după anul 2000 dar este stopată începând cu anul 2003 printr-un reviriment semnificativ al născuților proveniți de la femeile salariate, reviriment mai important ca mărime decât reculul înregistrat la născuții aduși pe lume de femeile nesalariate după anul 2000.
La nivelul întregii perioade 2003-2009 progresul numărului de născuți ai femeilor salariate a fost de 30 de mii, suficient de mare pentru a compensa și depăși (cu 12 mii) reculul ferm de la femeile nesalariate. Odată cu adâncirea crizei economice și deteriorarea generală a contextului economic și social, continuării reducerii numărului de născuți ai femeilor nesalariate i se asociază și contractarea survenită la copiii aduși pe lume de femeile salariate.

(Citește și: ”Recensământ 2011: Motorul României duduie afară. Trei sociologi – trei scenarii posibile”)

O observație nu lipsită de interes și semnificație este cea asupra apropierii ferme a celor două curbe, rezultată din mișcări opuse ale numărului de născuți la femeile salariate și nesalariate, chiar dacă între cele două subpopulații există un important dezechilibru numeric favorabil celor din urmă (numărul femeilor la vârstele de la care provin născuții unui an calendaristic – 15-44 ani, era în anul 2010 cu 45% mai mare la femeile nesalariate.
Dimanica diferită a avut drept urmare directă o schimbare a proporțiilor celor două categorii de născuți, prin apropiere constantă (figura 2) și doar reculul mai pronunțat în anul 2011 al născuților femeilor salariate a stopat atingerea unui reper istoric în demografia țării – predominanța născuților proveniți de la femei salariate în defavoarea celor aduși pe lume de femei având un alt statut profesional (casnice, lucrător pe cont propriu, șomere, alte situații).
Stoparea schimbării menționate are toate atributele unei întreruperi temporare a procesului de restructurare a natalității după categoria socio-economică a populației și o examinare a dinamicii născuților după rangul acestora la femeile salariate și la celelalte femei aduce argumente.
La începutul anului 2003 aproape 40% dintre femeile de vârstă fertilă (15-49 ani) nu aveau copii și 25% dintre ele aveau doar un copil, ponderi care nu puteau fi decât mai mari la femeile salariate unde fertilitatea era în mod tradițional mai scăzută în raport cu celelate femei.
Era dificil de prevăzut unde va fi mai important efectul stimulativ al unei măsuri consistente de stimulare a natalității la femeile salariate: la cele fără copii sau la cele care aveau doar un copil? Datele arată că la ambele categorii de femei numărul născuților a avut o ascensiune importantă și comparabilă ca amploare (figura 3), ceea ce înseamnă și o modificare a unor decizii anterioare ale femeii (cuplului) și care vizau renunțarea la copil sau amânarea nașterii, ori un singur copil.
Alura curbei la născuții de rangul 2 ar putea fi argument pentru unele observații potrivit cărora noua măsură a determinat un număr de femei (cupluri) beneficiare ale concediului de creștere a primului copil să planifice venirea celui de-al doilea copil și continuarea cu încă doi ani a concediului luat pentru primul copil (este vorba de femei la care nivelul indemnizației era egal sau apropiat de venitul lunar net).

Mai mulți copii de rangul 1 și 2 la femeile salariate. Premieră istorică: mai mulți copii născuți în urban decât în rural

Restructurarea natalității după categoria socio-economică a populației și așteptata predominanță a născuților femeilor salariate sunt vizibile în evoluția raportului dintre numărul cumulat al născuților de rangul 1 și 2 la cele două categorii de femei (figura 4).
Ascensiunea numărului născuților de la femei salariate pe fondul regresului constant de la celelate femei, au determinat schimbarea raportului, născuții de rangul 1 și 2 proveniți de la femeile salariate depășind numeric pe cei de aceleași ranguri de la femeile nesalariate începând cu anul 2006. Numărul născuților de rangul 3 și superior a fost și a rămas net superior la femeile nesalariate (ei provin în proporție de trei sferturi de la femei cu grad scăzut de educație).
Femeile salariate se află, preponderent, în mediul urban și carateristicile născuților din acest mediu definesc, în mare măsură, profilul născuților femeilor salariate. Chiar dacă populația feminină de vârstă fertilă (15-49 ani) a fost și este mai numeroasă în mediul urban (datorită migrației rural-urban, îndeosebi), numărul născuților în mediul rural a fost mai mare decât cel din urban datorită unui număr mediu de copii aduși pe lume de o femeie mai ridicat în rural. Iată însă că prin creșterea numărului de copii aduși pe lume de femeile salariate anul 2004 marchează o premieră istorică în raportul dintre natalitatea urbană și rurală: mai mulți născuți în urban (figura 5).
Acest nou raport dintre născuți ar trebui să se consolideze în viitor, reculul din rural fiind bine instalat și ferm. Pe de altă parte, ponderea populației urbane (gradul de urbanizare) este de așteptat să-și continue trendul ascendent de lungă durată chiar în condiții de perpetuare a declinului demografic în care se află România.

Creșterea numărului de născuți: Femeia la (peste) 30 de ani și cu instruire postliceală și superioară

Alte două caractersitici ale schimbărilor pe care le-a cunoscut numărul de născuți de la femeile salariate pot fi reliefate recurgând la analiza distribuției născuților din mediul urban după vârsta femeilor și gradul lor de instruire.
Nu la femeile salariate cele mai tinere a avut ecoul cel mai ridicat introducerea concediului și indemnizației de creștere a copilului (figura 6). Ponderea născuților proveniți de la femei având sub 25 de ani era de aproape 45% la începutul anilor 2000 și a fost împinsă la doar 25% în anii 2010-2011.
Nici la femeile de 25-29 ani nu am asistat la creșteri comparative mai ridicate ale numărului de născuți, proporția acestora rămânând în anii din urmă la 32%, similară cu cea de la începutul anilor 2000, după o majorare moderată în jurul anului 2005.
În schimb, ponderea născuților de la femeile de 30-34 și de la cele mai în vârstă a crescut consistent, de la 20 la 30% la primele și de la 5 la 15% la femeile de peste 34 de ani.
Dinamica mai importantă a născuților la femeile în vârstă de peste 30 de ani reflectă fidel felul în care o măsură generoasă de sprijinire a femeilor salariate care doresc să aibă copii a acționat și ea confirmă ipoteza pe care am avansat-o la constatarea unei ascensiuni asemănătoare ca amploare a născuților de rangul 1 și 2 la femeile salariate (figura 3).

(Citește și: ”Beneficiile pentru copii în câteva țări ale UE și marea problemă a României”)

Este greu de admis că o creștere privilegiată ca intensitate a născuților aduși pe lume după vârsta de 30 de ani este rezultatul unor decizii anterioare ferme ale femeii (cuplului) de a avea primul copil la 30-35 de ani, chiar dacă mișcarea de scădere a natalității în populațiile europene începută în anii 1960-1970 și după 1990 în România a avut drept mecansim și amânarea nașterii copilului la vârste mai ridicate. Această amânare ar putea explica, în parte, ascensiunea consistentă a numărului de născuți de rangul 1 la femeile salariate dar nu și o evoluție similară la cel de-al doilea copil. Toate schimbările constatate, ca și cea după nivelul de instruire a mamelor, sunt argumente pentru o schimbare a planurilor și deciziilor anterioare asupra numărului de copii și domensiunii familiei: măsura a determinat un număr de femei (cupluri) să renunțe la decizia de a nu avea copil (ori de a amâna venirea lui) și, deopotrivă, la schimbarea deciziei de a avea un singur copil și a-l planifica pe cel de-al doilea.
O fațetă nouă și extrem de importantă a redresării natalității în mediul urban prin ascensiunea numărului de născuți proveniți de la femei salariate este cea a particularităților survenite în dinamica și structura născuților după nivelul de instruire a mamei.
Nu la femeile salariate cu nivel de instruire inferior (primar) și mediu (gimnazial și liceal) introducerea concediului și indemnizației de creștere a copilului a avut efectele cele mai consistente, ci la femeile cu studii superioare și postliceale. Într-un context de stabilitate a numărului total de născuți, cei proveniți de la femei cu studii suprioare și postliceale au urcat la 60 de mii în anul 2010, față de numai 22 de mii la începutul anilor 2000, ceea ce înseamnă o creștere de aproape trei ori. În măsură covârșitoare această evoluție s-a produs la femeile din mediul urban, acolo unde femeile salariate sunt net predominate și urmarea directă este un progres spectaculos al ponderii născuților proveniți de la femei cu studii superioare și postliceale de la mai puțin de 20% la începutul anilor 2000 la 45% în 2011 (figura 7). Extinzând efectele acestei evoluții pozitive a numărului de născuți în mediul urban, de la femei salariate în cea mai mare parte, la nivelul ansamblului de născuți, rezultă că aproape o treime dintre copiii aduși pe lume în ultimii ani provin de la femei cu studii postliceale și superioare, proporție care era de doar 10% la începutul anilor 2000.
În aprecierea schimbărilor survenite în distribuția născuților după nivelul de instruire a mamei nu trebuie omis faptul că de la femei salariate și cu educație superioară ar trebui să provină și copii de o calitate superioară a educației, acest atribut reprezentând de fapt nivelul chetuielilor pe care cuplul le face pentru asistența medicală acordată copilului, educație, alimentație, îmbrăcăminte, condiții de locuit, petrecerea timpului liber. Schimbarea survenită în mediul urban s-a extins asupra întregii populații, prin ponderea pe care născuții din acest mediu o au în ansamblul născuților.
Există și o a doua dimensiune pozitivă a creșterii numărului și ponderii născuților de la mame cu educație superioară: ascensiunea a fost considerabil mai mare la cel de-al doilea născut al mamei iar această dinamică diferențiată a apropiat în timp proporția născuților de la cele două ranguri la femeile din mediul urban, salariate în mare măsură. Cele două curbe din figura 8, reprezentând proporțiile născuților de rangul 1 și 2, au tendințe bine instalate și ar trebui să-și continue apropierea, atât prin mecanismul de natură stimulativă al concediului și indemnizației de creștere a copilului, cât și prin majorarea numărului de femei cu studii superioare și postliceale, evoluție bine înscrisă în dinamica numărului de studente și absolvente de învățământ superior.
Se cuvine a menționa că apropierea ponderii născuților la cele două ranguri a continuat și în anii 2010-2011, pe fondul tendinței de reducere moderată a numărului de născuți

România și politicile familiale europene

Introducerea în anul 2003 a concediului și indemnizației de creștere a copilului a constituit o măsură cu cert efect stimulativ asupra natalității femeilor salariate.
Schimbările survenite nu se referă doar la dinamica numărului de născuți de la aceste femei, ci și la structura după nivelul de instruire a mamei, printr-o ascensiune mai pronunțată a născuților proveniți de la femei cu studii postliceale și superioare și, deopotrivă la structura născuților după rang, printr-o ascensiune comparativ mai importantă a celui de-al doilea copil al mamei.
Măsura a stopat declinul numărului de născuți și a natalității în România, compensând continuarea regresului continuu de la femeile nesalariate, îndeosebi a celor din mediul rural. Rămâne de văzut dacă ușorul recul al numărului de născuți din anii 2010-2011 va continua și în anul 2012. Rezultatul va proveni din raportul în care se vor afla, pe de o parte, contextul economic și social general, afectat de adâncirea și perpetuarea crizei, și care a contribuit la menționatul recul al născuților în ultimii doi ani și, pe de altă parte, un potențial efect stimulativ al recentei modificări legislative asupra concediului și indemnizației de creștere a copilului.
În actualul context economic și social, cu dezvoltări viitoare imprevizibile, nu se poate întrevedea felul în care va evolua natalitatea. O redresare nu are de unde proveni, în raport cu nivelul scăzut și relativ constant încă de la mijlocul anilor 1990. Măsura de care ne ocupăm a avut până acum efecte benefice incontestabile, dar limitate la doar un segment din populație iar efectele pozitive nu au făcut altceva, la nivelul întregii populații, decât să compenseze regresul continuu al natalității în mediul rural. Adoptarea altor măsuri, mai consistente, presupune resurse financiare pe care nu le avem.
Concediul și indemnizația de creștere a copilului constituie o generoasă măsură de stimulare a natalității, dacă o plasăm în contextul nivelului veniturilor și standardului general de viață din România.
Nu în multe țări europene putem găsi concedii atât de lungi (sau de întindere apropiată) și plătite, pentru întreaga perioadă, la cuantumul relativ din România (comparațiile sunt afectate de particularități naționale dar pot fi menționate Republica Cehă, Slovacia, Lituania, Estonia, Ungaria, țările scandinave și Germania (după ultimele schimbări) 2,3,4,5,6.
Concediul plătit de creștere a copilului este însă doar una dintre componentele politicilor familiale și o privire comparativă asupra acestor politici în țări europene ne oferă informații relevante.
Măsurile economice, sociale și de altă natură care vizează familia cu copii în Europa sunt extrem de diverse, având în spate istoria dezvoltării sociale, tradiții socio-culturale și stil de concepere și aplicare a politicilor, descentralizarea și creșterea rolului guvernării locale, grad de dezvoltare economică și resurse care pot fi orientate spre familia cu copii și, de dată mai recentă, evoluția și nivelul natalității. Până acum, la nivelul Uniunii Europene domeniul politicii familiale (fără a mai vorbi de cel al politicii de populație) a reprezentat o arie de competență limitată și indirectă a Comunității Europene. Nu poate fi vorba decât în mod secundar de universalism, convergență și armonizare a politicilor 7 .
Cele mai sistematizate informații și date asupra politicilor familiale sunt cele colectate, sistematizate și prezentate de Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare-OECD 3 și le vom folosi în continuare.
În figura 9 este prezentată o dublă dimensiune a cheltuielilor publice adresate familiei cu copii: ponderea acestor cheltuieli în produsul intern brut și structura lor pe trei tipuri – suport financiar (cash), servicii și deduceri fiscale. Cred că este utilă o rapidă prezentare sumară a conținutului celor trei categorii de cheltuieli publice :
  • În prima grupă se includ, în mare, alocația pentru copil (variabilă ca nivel în unele țări în funcție de vârsta copilului și/sau de venitul părinților), indemnizația în timpul concediului parental, venit pentru familii monoparentale;
  • din cea de-a doua categorie fac parte finanțarea directă sau în susidiar a serviciilor de sănătate, educație preșcolară, suport financiar special către părinți pentru îngrijirea copilului, cheltuieli publice de asistență a tinerilor și servicii adresate familiei;
  • deducerile fiscale vizează scutiri de taxe (impozitare) pentru alocație și alte beneficii finaciare ale copilului, alocație de taxă ăentru copil (sumă care este dedusă din venitul brut și nu este inclusă în venitul taxabil), credit de taxă (dedus și el din baza de impozitare).
Revenind la grafic, trei observații cred că rețin atenția:
1. nivelul considerabil diferit al cheltuielilor totale,
2. pondere dierită a tipurilor de cheltuieli și
3. absența celui de-al treilea tip de cheltuieli – deduceri fiscale, într-un număr important de țări.
Scurte comentarii :
1. Cu nivelul cel mai ridicat al chetuielilor – intre 3 și 4% din PIB – se află șapte țări – Franța, Regatul Unit, Suedia, Ungaria, Danemarca, Belgia și Luxemburg, în poziția a doua, cu valori între 2 și 3%, se plasează opt țări iar în celelate 12 ponderea cheltuilelor publice adresate familiei cu copii se situeazî între 1 și 2 la sută, grupă din care face parte și România, cu aproape 1,7 la sută. Faptul că o țară ca Elveția nu se află în grupa celor cu cele mai ridicate cheltuieli publice pentru familia poate fi surprinzător dar este posibil să existe componente cu efecte indirecte și care nu pot fi clasate în indicatorii folosiți de OECD, ceea ce este argument pentru prudență în judecăți comparative. Pozițiile în care se află Spania, Italia, Portugalia și Grecia s-ar putea să aibă origine în istoria socială și anumite tradiții din aceste țări (peste care s-a așezat o dezvoltare economică rapidă odată cu intrarea în Uniunea Europeană).
2. Suportul finaciar (în cash) predomină net ca formă a cheltuielilor dar se poate remarca faptul că în prima grupă de țări, cu cele mai generoase cheltuieli, în trei dintre ele sunt mai importante serviciile oferite –în Franța și două țări scandinae – Suedia și Danemarca. Și în celelate două țări scandinave – Norvegia și Finlanda, plasate în cea de-a doua grupă după ponderea cheltuielor totale, predominantă este componenta de servicii.
3. În nu mai puțin de 14 țări (inclusiv România) nu întâlnim componenta deduceri fiscale și în această categorie se află, predominat, țări cu nivel scăzut al cheltuielilor publice pentru familia cu copii, dar și Suedia, Danemarca și Finlanda, țări aflate în partea superioară a clasamentului general.
Întrebarea firească pe care ne-o putem pune după examinarea clasificării țărilor în figura 9 este dacă există o corespondență semnificativă între nivelul cheltuielilor publice pentru familia cu copii și nivelul natalității. Figura 10 ne oferă acest cadru de referință.
Da, există un corespondent între ceea ce statul oferă ca sprijin economic familiei cu copii și nivelul natalității. Folosim însă nu rata natalității pentru corelație, ci un indicator mai sintetic și mai relevant – rata fertilității totale, semnificând numărul mediu de copii pe care îi aduce pe lume o femeie de-a lungul vieții. În țările care se află în partea superioară a clasamentului după nivelul cheltuielilor, întâlnim și fertilitatea cea mai ridicată. Corespondența nu este la fel de strânsă în cazul câtorva țări în care nivelului ridicat al cheltuielilor nu i se asociază și o fertilitate similară: Germania, Austria, Republica Cehă, Slovacia și – mai laes – Ungaria. Probabil, un anumit model cultural își pune amprenta asupra dimensiunii familiei în cazul primelor două țări și consecințe ale rupturilor politice și sociale, în cazul celor trei țări ex-comuniste. În grupa țărilor din stănga figurii, în care nivelului scăzut al cheltuielior publice pentru familie i se asociază o fertilitate similară întâlnim țări occidentale dezvoltate economic, de mai multă vreme ori intrate mai târziu în proces de modernzare rapidă, și țări ex-comuniste.

Șansa viitorului demografic: profesionalism și responsabilitate

Introducerea concediului și indemnizației de creștere a copilului a constituit și constituie o măsură consistentă de stimulare a natalității femeilor cu venituri impozabile. Dacă cifrele vehiculate în aceste zile în presă asupra structurii femeilor (beneficiarilor) după nivelul veniturilor sunt reale, vom observa că doar 54% sunt femei cu venituri impozabile (salariate, în cea mai mare parte) și avem 46% dintre femei (beneficiari) drept persoane fără venit. Cu alte cuvinte, beneficiare ale concediului și indemnizației sunt nu numai persoanele care au realizat, în ultimul an, timp de 12 luni “venituri din salarii, venituri din activități independente, venituri din activități agricole supuse impozitului pe venit potrivit…” , ci și numeroase categorii de femei fără venit. În felul acesta, caracterul stimulativ al măsurii depășește nivelul pe care l-am analizat în acest studiu, dar fără posibilitatea cuantificării și analizei.

(Citește și: ”Cine și cum va plăti pensiile decrețeilor. Cum pregătește guvernul țara pentru anul în care 35% dintre români vor fi pensionari)

În general însă, avem în față o măsură și efecte care nu au constituit niciodată obiect de investigație științifică profundă. Și vorbim de o măsură consistentă , de singura măsură consistentă de stimulare a natalității luată și aplicată într-un context de acces neîngrădit la mijloace de control al nașterilor. Nu știm unde și cum o astfel de măsură a avut efect stimulativ, care sunt caracteristicile femeilor/cuplurilor care au dorit să beneficieze de concediu și indemnizație: ocupație, statut profesional, ramură de activitate, venituri ale familiei/cuplului, condiții de locuit pentru părinți și copii, etnie, religie, , număr dorit de copii și câți copii în viață are mama, creșterea copilului după trecerea celor 24 de luni de concediu (plasare în creșă și grădiniță), revenirea mamei la activitate economică, alte potențiale măsuri de sprijinire a familiei cu copii etc. O astfel de investigație a fost propusă, cu detalii, celor care au aplicat măsura încă de la începuturile sale. Datele pe care le deține Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale asupra acestor probleme sunt rudimentare și ne putem întreba pe ce elemente de cunoaștere se vor putea fundamenta alte măsuri de politică familială vizând o eventuală redresare a natalității. Pentru că, matematica construcției demografice nu lasă loc de ipoteze: fără o redresarea natalității, amplificarea declinului demografic în care ne aflăm de 23 de ani urmează să capete – prin dinamica internă a demograficului, dimensiuni dramatice, odată cu ajungerea la vârstele de a avea copii a generațiilor mici născute după anul 1989. O redresare a natalității nu va mai putea stopa declinul demografic, dar va putea diminua sensibil viteza și dimensiunile sale.
Referințe
1 Datele statistice naționale au drept sursă publicații și lucrări ale Institutului Național de Statistică.
2 European Commission, Equality between men and women, Report on Pregnancy, Maternity, Parental
and Paternity Rights, 2007 (www.ec.europa.eu/justice/gender-equality/files/2007report_pregnancy).
3 Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare-OECD, Public spending on family benefits,
Family database, OECD-Social Policy Division, 2011 (www. oecd.org/e/s/social/family/database).
4 Ray, Rebecca, Janet Gornick si John Schmitt, Parental Leave Policies in 21 Countries, Center for
Economic and Policy Research, Washington, 2008 (www.cepr.net).
5 Geisler, Esther și Michaela Kreyenfeld, How policy Matters: Germany’s Parental Leave Benefit Reform and
Fathers’ Behavior, MPIDR Working Paper, WP 2012-021, 2012 (www.demogr.mpg.de)
6 Wikipedia, Parental leave, 2012 (www.wikipedia.org/wiki/parental_leave), cu o surprinzător de actualizată și
detaliată prezentare.
7 Hantrais, Linda, Comparing Family Policy in Britain, France and Germany, Journal of Social Policy,
vol. 23, nr. 2, 1994 (www. journals.cambridge.org/action/displayAbstract).

* * *
Vasile Ghețău
este sociolog, director al Centrului pentru Cercetări Demografice ”Vladimir Trebici” al Academiei Române

marți, 23 octombrie 2012

Ce parere ai despre mama ta ...


Judecător: Ce părere ai despre mama ta în acest moment?
Victor: "Ştiu că mama este rea."
Judecător: "De unde ştii asta?"
Victor: "Pentru că tata spune aşa şi eu cred tot ce îmi spune el. Tata nu mă minte niciodată."

Medierea in disputarea custodiei minorului

Borlean Camelia-Anca,
Mediator autorizat, Psiholog Curtea de Apel Oradea

1. Medierea, divorţul şi custodia minorului

Medierea în disputele privind custodia minorilor reprezintă o alternativă la procesul în instanţă. În tara noastră, cadrul legal este dat de Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator modificată şi completată prin 370/2009 si OG nr.13/2010 şi pentru transpunerea Directivei servicii 2006/123/CE a Parlamentului european şi al Consiliului Uniunii Europene privind serviciile în cadrul pieţei interne.
Divorţul reprezintă o criză majoră în sistemul de familie. Acest proces al separării este adeseori asociat cu multipli stresori care influenţează ajustarea post divorţ atât a copiilor, cât şi a părinţilor.
Standardele privind disputarea custodiei minorilor au la bază interesul superior al copilului aşa cum este reglementat prin Legea 272/2004. Ariile de evaluare privind interesul superior al copilului sunt: calitatea relaţiei dintre părinte şi copil, calitatea relaţiei dintre părinţii copilului, abilităţile fiecărui părinte de a creşte şi educa copilul, sănătatea mentală a fiecărui părinte, violenţa domestică, stilul parental şi metodele disciplinare, modalităţile de rezolvare a conflictelor, tipul de ataşament al copilului, preferinţele copilului, nevoile speciale ale copilului şi sănătatea mentală a acestuia, veniturile părinţilor, familia lărgită şi sistemele de protecţie socială, aspectele culturale, etice şi religioase (Visu-Petra, 2006; 2007; Visu-Petra & Borlean, 2008).

2. Conflictul în procesele de divorţ

Divorţul este un proces care apare cu mult înaintea deciziei de a divorţa şi a separării fizice a părinţilor. Adulţii care divorţează şi membrii familiilor lor reprezintă o „populaţie specială cu nevoi speciale” (Lebow, 2008), în sensul că problemele cu care se confruntă familia sunt speciale. Johnston & Campbell (1988) sugerează faptul că aceste probleme sunt determinate de o serie de factori care contribuie la impasul familiei ca de exemplu: schimbarea naturii relaţiilor maritale dintre soţi, schimbarea structurii şi dinamicii familiei, statutul social şi economic, accentuarea vulnerabilităţilor individuale ale părinţilor şi apariţia reacţiilor specifice procesului de pierderi a unor legături importante de ataşament (Brooke & Monin, 2008) în urma separării şi
divorţului.

Conflictul dintre părinţi creşte riscul apariţiei efectelor psihice şi fizice negative atât la copii, cât şi la adulţi pe parcursul divorţului şi ulterior acestuia (Doolittle & Deutsch, 1999; Johnston, 1994; Johnston & Campbell, 1988). Nivelul ridicat al conflictului dintre părinţi a fost în mod consistent asociat cu apariţia consecinţelor
negative pe plan comportamental şi emoţional atât la membrii familiilor intacte, cât şi la cei din familiile divorţate (Fincham, Grych & Osborne, 1994; Grych & Fincham,1990; Grych, Fincham, Jouriles & McDonald, 2000; Borlean & Visu-Petra, 2009, 2010).

3. Factorii de risc asupra copiilor

În studiile efectuate de Amato şi colaboratorii săi (Amato 1993, 1994, 2001) s-a arătat faptul că nivelul ridicat al conflictului dintre părinţi reprezintă cel mai puternic predictor în ajustarea negativă a copiilor postdivorţ. Impactul negativ pe care îl are conflictul prelungit dintre părinţi asupra copiilor a fost evident în studiile efectuate cu copii ai căror părinţi au divorţat. Copiii cuprinşi în acest studiu au evaluat conflictul parental ca fiind cel mai stresant aspect al divorţului (Wolchik, Reuhlman, Braver, Sandler, 1989).

În baza studiilor privind impactul psihologic al divorţului asupra ajustării copilului, o meta-analiză efectuată de Amato (2001) identifică 5 categorii relevante privind funcţionarea copilului: reuşita academică, comportament, ajustare emoţională şi psihologică, conceptul de sine şi relaţiile sociale ale copilului.

Principalii factorii de risc care pot afecta în sens negativ ajustarea copilului în aceste domenii de funcţionare sunt :

Conflictul interparental atât în timpul căsătoriei cât şi în timpul divorţului şi postdivorţ (Amato, 2000; Kelly, 2000). Este acceptat faptul că relaţiile defectuoase şi conflictul prelungit intre cei doi părinţi sunt asociate cu o scădere a performanţelor academice ale copiilor, tulburări în comportament (Beuhler et.al., 2002), autoblamare şi sentimente de ruşine (Grych & Fincham, 1993), lipsa consistenţei în aplicarea disciplinei în educaţia copilului, apariţia unor probleme de internalizare ca depresia (Tein et al., 2004; Zhou et al., 2008; Kelly, 1998, 2000).
Asistarea la conflictul deschis dintre părinţi este un alt factor de risc pentru copil. Pentru acei copii care au asistat la conflictele dintre cei doi părinţi, divorţul reprezintă o uşurare (Hawkins, & Booth, 2005; Overbeek, 2006, Coontz, 2007). Aceste studii sugerează faptul că ajustarea copiilor depinde de calitatea relaţiilor dintre cei doi părinţi. (Amato & Booth, 2001).

Atitudinea autoritară a părinţilor faţă de copiii, lipsa de preocupare faţă de performanţele copiilor şi scăderea gradului de receptivitate, responsivitate la nevoile acestora (Kelly, 2002) determina în sens negativ ajustarea copiilor postdivorţ.

Studiile recente efectuate de Sbarra & Emery (2005) şi Emery (2007), arată faptul că reacţiile la stresorii datoraţi divorţului nu sunt de aceeaşi intensitate şi frecvenţă pentru toţi adulţii care divorţează, în sensul că majoritatea adulţilor au dezvoltate abilităţi destabilizator al sistemului de familie, atât pentru copii cat şi pentru părinţi.

Stresorii generaţi de divorţ interferează cu abilităţile părinţilor de a răspunde adecvat şi consistent la nevoile copiilor de siguranţă şi predictibilitate şi cu o creştere a sentimentului de insecuritate datorită accesibilităţii parentale reduse (Page & Bretheron, 2001). Divorţul şi separarea parentală au fost asociate cu dezvoltarea
ataşamentelor de tip anxios la copii (Shaver & Mikulincer, 2004; Summers, Forehand, Armistead & Tannenbaum, 1998). Absenţa fizică a părintelui nonrezidenţial, diminuarea căldurii şi responsivităţii determină reducerea disponibilitatii fizice si psihologice a părinţilor, fapt care amplifică distresul emoţional la copii (Troxel & Matthews, 2004).

Aşa cum copiii au nevoie de claritate, predictibilitate şi consistenţă a relaţiilor în contextul divorţului, şi părinţii, în egală măsură resimt aceleaşi nevoi, deoarece, pentru aceştia din urmă cea mai mare provocare este reprezentată de redefinirea relaţiilor de familie intr-o nouă structură.

Redefinirea relaţiilor implică un proces de tranziţie de la o legătură de ataşament la o legătură afiliativă (Madden-Derich & Arditti, 1999) şi adesea determină climatul emoţional în familia în care membrii relaţionează postdivorţ (Ahron & Rodgers, 1987; Hetherington et al., 1999). Acest proces de redefinire presupune o angajare a ambilor părinţi în a-şi asuma decizii şi responsabilităţi părinteşti comune prin
stabilirea unui „plan părintesc” de a se implica activ în creşterea şi educarea copiilor. Acest fapt a fost asociat cu o stare de bine în privinţa copiilor, bune performanţe academice, strategii de coping adaptative, o bună abilitate de reglare a emoţiilor şi a conflictelor prin identificarea unor strategii cognitive eficiente de rezolvare a problemelor (Cohen & Finzi-Dottan, 2005).

4. Factorii protectivi asupra copiilor

Deoarece divorţul aduce schimbări majore în structura şi dinamica familiei, calitatea relaţiei părinte-copil, a fost identificată, ca fiind principalul factorul cheie care mediază divorţul părinţilor şi ajustarea ulterioară a copiilor (Amato, 2000; Sobolewski, 2001). Un stil parental inadecvat, inconsistent poate cauza o stare de distres  copilului, definită de cercetători (Davies & Cummings, 1994; Wolchik et al., 2002) ca fiind o stare de insecuritate emoţională raportată la dragostea şi abilitatea părinţilor de iubi şi îngriji şi poate duce la apariţia unor probleme de sănătate, tulburări somatice la copii (Krantz & Mc Ceney, 2002; Troxel & Mattews, 2004).

Principalii factorii protectivi care contribuie la adaptarea pozitivă a copiilor şi părinţilor postdivorţ şi care moderează apariţia riscurilor asociate cu divorţul sunt constituiţi pe câteva dimensiuni importante: calitatea relaţiei dintre cei doi părinţi, modalitate lor de a lua decizii împreună privind aspectele importante în educarea
copiilor, consistenta şi consecvenţa stilului parental în disciplină (Amato & Rezac, 1994; Hetherington & Kelly, 2002; Johnston, 1995) implicarea activă a părintelui nonrezidenţial în viaţa copiilor (Amato & Gilbreth, 1999), oferirea de căldură şi suport emoţional copiilor (Emery & Forehand, 1994; Neighbors, Forehand, Mc Vicar, 1993; Vandewater, Lansford, 1998), monitorizarea activităţiila şcoală şi în mediul extraşcolar, supravegherea relaţiilor sociale ale copiilor, asigurarea accesibilităţii şi menţinerea contactului cu fiecare părinte, absenţa acţiunilor de denigrare a autorităţii celuilalt părinte, abilităţi de rezolvare a problemelor (Hetherington, 1999).

Toţi aceşti factori, cumulativ, asigură copilului predictibilitate şi siguranţă şi stau la baza implementării custodiei comune legale atunci când părinţii ajung la un acord în cadrul procesului de mediere (Emery, 2007; Kelly, 2007). Studiile longitudinale care s-au efectuat pe această populaţie de copii ai căror părinţi au divorţat relevă faptul că, 75%-80% dintre aceştia nu au suferit probleme psihologice majore şi au avut performante şcolare bune, realizându-şi scopurile dorite privind cariera ca tineri adulţi. De asemenea, au menţinut legături strânse cu membrii familiei de origine şi s-au implicat în relaţii intime de durată iar căsătoriile lor nu s-au destrămat (Amato, 1999, 2000; Laumann-Billings & Emery, 2000; McLanahan, 1999; Chase-Lansdale et al., 1995)

5. Importanta medierii în disputarea custodiei copiilor

Medierea reprezintă una dintre modalităţile alternative şi eficiente de soluţionare a disputării custodiei minorilor, având un efect pozitiv în privinţa ajustării copiilor şi a părinţilor postdivorţ. Acest fapt este fundamentat teoretic şi experimental prin studiile şi cercetările efectuate pană în prezent (Emery, 1994, 1998, Emery, Kitzmann, Waldron, 1999; Kelly, 1996, 2002; Emery & Kelly, 2002; Emery 2005,

În acest sens, într-un studiu longitudinal efectuat pe o perioadă de 12 ani (Emery, Sbarra & Grover, 2005) s-a comparat procesul medierii cu procesul tradiţional, în faţa instanţei, în cauzele de divorţ care implică şi copii. Rezultatele studiului arata asocierea pozitiva intre calitatea relatiilor dintre cei doi parinti si ajustarea copiilor postdivort, urmarind efectul pozitiv pe termen lung al medierii in ceea ce priveste ariile importante in cresterea si educarea copiilor: disciplina, educatie sociala si morala, celebrarea evenimentelor speciale pentru copii, vacantele, activitatile extrascolare si consultarea copiilor in aspectele importante.
Astfel, părinţii necustodieni divorţaţi prin mediere menţin relaţiile cu copii şi după 12 ani de la divorţ cu aceeaşi frecvenţă iar calitatea relaţiilor dintre cei doi părinţi privind creşterea şi educarea copiilor este aceeaşi şi după 12 ani.
Este evident faptul că, o decizie privind custodia copiilor trebuie oricum luată, însă, modul în care se ia şi impactul ulterior asupra copiilor, diferă. Această diferenţă este dată de procesul prin care se iau deciziile. Parteneriatul intre cei doi părinţi în cadrul procesului de mediere îi face să contribuie în mod egal la luarea acestor decizii iar poziţiile de pe care negociază subiectele în dispută sunt de cooperare deoarece la baza lor, stă interesul pe care ambii il au în continuarea relaţiilor lor.

Funcţia educativă a medierii constă, în faptul că părinţii devin conştienţi că relaţiile lor nu dispar o dată cu separarea şi divorţul. De modul în care îşi negociază această viitoare structură, depinde calitatea relaţii de familie viitoare. Disputarea custodiei reprezintă disputarea viitoarei relaţii dintre părinţi. (Emery, 1998). Medierea responsabilizează astfel părţile în a lua decizii privind soluţii echitabile, durabile în timp, înţelepte, cu privire la viitoarele lor relaţii de familie.
Cel mai important rol pe care îl are medierea asupra relaţiilor dintre cei doi părinţi se referă la următoarele dimensiuni: părinţii se afla pe o poziţie de colaborare iar nevoile lor se fac auzite fără a fi criticaţi. Prin însăşi procesul de mediere, părinţii vor învăţa noi abilitaţi de a comunicare şi exprimare nevoi, de a rezolva probleme (Kelly, 2002) de a-şi seta noi reguli şi limite în privinţa relaţiei cu copilul şi a intimităţii lor separate (Haine et al., 2003). Părinţii rămân concentraţi pe menţinerea unei studiului arată asocierea pozitivă intre calitatea relaţiilor dintre cei doi părinţi şi ajustarea copiilor postdivorţ, urmărind efectul pozitiv pe termen lung al medierii în ceea ce priveşte ariile importante în creşterea şi educarea copiilor: disciplină, educaţie socială şi morală, celebrarea evenimentelor speciale pentru copii, vacanţele, activităţile extraşcolare şi stabilităţi, a unei rutine zilnice cu măsuri de disciplină consistente şi consecvente (Haine, Sandler, Wolchik, Tein & Dawson-McClure, 2003).
Prin mediere se face diferenţa intre oameni şi problemele lor iar părinţii în negociere au în vedere interesul superior al copilului. Astfel, se reduce distresul emoţional al divorţului şi implicit şi cel al copiilor, aceştia îşi menţin încrederea în părinţi, iar separarea nu este resimţită atât de acut, ca o ameninţare la siguranţa şi securitatea lor. Prin mediere, părinţii pot controla viitorul lor şi al copiilor lor, se redefinesc relaţiile de familie într-o noua structură iar la nivel psihologic, medierea reprezintă o modalitate de ajustare a părinţilor în privinţa acceptării separării.

În acest sens, în cadrul procesului de mediere, cooperarea parentală, bazată pe voinţa lor comună de a planifica activităţile copilului şi de a stabili un plan parental comun, constituie elementul fundamental cu care părinţii vor recadra relaţiile lor de familie intr-o nouă structură, stabilă, predictibilă şi funcţională.

Efectele pozitive ale medierii, pe termen lung asupra calităţii relaţiilor dintre membrii familie pot fi evidenţiate prin următorul exemplu: relaţiile părinţilor înaintea intrării în mediere erau deteriorate, nu comunicau în legătură cu problemele importante privind creşterea copiilor, se aflau în perioada de divorţ cu dosar pe rolul instanţei de judecată, copilul mai mare în vârsta de 8 ani refuza în mod constant orice contact cu mama sa, refuzul său având legătură cu îngrijirea de bază, asistarea la lecţii, timp liber. Stilurile parentale erau diferite: unul autoritar al mamei şi permisiv al performanţele tatălui; regulile de educatie si disciplina erau inconsistente copilului; performantele copilului la scoala erau scazute, tendintele comportamentale erau de izolare şi de refuzul interacţiunii cu ceilalţi copii de vârsta sa; problemele emoţionale cu care se confrunta copilul erau furie, vinovăţie, autoblamare; abilităţile de comunicare erau reduse; al doilea copil în vârsta de 3 ani şi jumătate manifesta tendinţe de ataşament anxios faţă de mama sa, comportamente de încăpăţânare, tulburări în alimentaţie.

6. Obiectul si efectele medierii in disputarea custodiei copiilor

Având în vedere criteriile specifice de evaluare a interesului superior al copilului, precum şi factorii protectivi care contribuie la ajustarea copiilor postdivorţ, s-a procedat la urmărirea celor mai importante domenii în cadrul procedurii de mediere.

Aceste domenii au fost:

- Identificarea stresorilor sistemului de familie (divorţul, patern-urile disfuncţionale de comunicare în cuplu şi familia nucleară, lipsa unor reguli consistente şi clare, triangularea fetiţei în conflictul părinţilor, graniţele difuze intre familia nucleară şi cea extinsă).
- La nivel individual, strategii diferite de reacţie la stres (stilul mamei era definit prin agresivitate, nevoia de control, dominanţă iar stilul tatălui prin evitarea confruntării directe).
- Identificarea conflictului de roluri, intimitatea şi balanţa puterii în cuplu cu scopul de a reducerea intensitatea conflictului dintre cei doi soţi
- Identificarea mesajelor copilului care se află în spatele acestui comportament opoziţional. Distincţia intre prezenta sindromului de alienare şi comportament opoziţional.
- Identificare prezentei / absentei unor patologii la nivelul personalităţii fiecărui părinte
- Identificarea factorilor care menţin problema şi care sunt resursele fiecărui membru şi ale sistemului
- Ajutarea părinţilor de a da o noua structură relaţiilor de familiei.
- Înlăturarea copilului din triangulare prin învăţarea de către părinţi a unor noi abilităţi de a comunica şi interacţiona.
- Psihoeducaţia are rolul să ajute părinţii să înţeleagă situaţia şi să-i motiveze în rezolvarea problemei, făcând diferenţa intre rolul de părinte şi cel de soţ.

Primul obiectiv este reducerea intensităţii conflictului, un rol facilitator avand întâlnirile separate cu fiecare dintre părinţi. Al doilea obiectiv important constă în stabilirea unor noi reguli de comunicare în care copilul nu mai este folosit pe post de mesager.

Alţi paşi specifici privind tehnicile folosite în trebuie avuţi în vedere sunt următorii:

- Identificarea şi verbalizarea intereselor pe care le au în vederea obţinerii custodiei
- Clarificarea emoţiilor pe care le resimt ca adulţi în procesul de separare, reducerea anxietăţii mamei, implicarea tatălui.
Ordinea de discuţie privind subiectele disputei a stabilit cu prioritate cele mai elementare reguli de comunicare intre cei doi părinţi - să ia decizii simple la început (e.g. „cum comunicăm”) care să aibă şanse mari de reuşită, fapt care-i motivează să continue negocierea pentru deciziile complexe cum sunt: stabilirea custodiei, programul de vizitare).
- Întâlnirile cu familia extinsă sunt importante pentru că au avut o contribuţie la intensitatea şi nivelul conflictului. Identificarea resurselor sistemului care pot ajuta la reconstruirea relaţiilor de familie intr-o altă formă precum şi la clarificarea rolurilor.

Cel mai adesea procesul de mediere are consecinţe pozitive în următoarele domenii:

- Se stabilesc şi respectarea unor reguli clare de comunicare între cei doi părinţi;
- Se reconstruiesc legăturilor dintre părinţi – copii;
- Se reduc tensiunile dintre părinţi. Fiecare a împărtăşit interesele şi dorinţele lor privind timpul petrecut împreună cu copii;
- Se stabileşte un plan, denumit „Cum comunicăm ?” (e.g. Mama renunţă la doică deoarece a înţeles de ce este important pentru soţul ei să-l ridice şi pe copilul cel mic de la grădiniţă - doreşte să arate că şi el este în stare să aibă grijă de copii, să fie implicat în viaţa lor).
- Fiecare părinte se angajează să-şi respecte sarcinile pe care şi le-a asumat.
- Ambii sunt de acord că ar fi cel mai bine şi în interesul tuturor ca mama să se mute în apartamentul său.
- Ambii sunt de acord că minorii trebuie să stea împreună şi ca au nevoie de stabilitate şi că nu pot fi mutaţi săptămânal.
- Se stabileşte un program privind sarcinile fiecărui părinte pe cate 7 zile iar
- Se identificat poziţiile şi interesele lor în obţinerea custodiei copiilor şi planul parental aferent acesteia. Pe baza acestora, se identificat opţiunile care, s-au discutat pe rând, în modalitatea aleasă de către cei doi părinţi.
- La începutul fiecărei întâlniri se solicită feedback din partea părinţilor privind calitatea relaţiilor dintre ei precum şi a fiecăruia dintre ei cu copiii.

Cele mai importante progrese se înregistrează în următoarele domenii:

- Copiii îsi îmbunătăţesc abilităţile de autonomie personală; intensitatea anxietăţii de separare se reduce; relaţiile cu fiecare părinte se ameliorează; (e.g. copilul acceptă să fie ridicat de la şcoală de către mama sa, să fie îngrijit, hrănit şi îmbrăcat şi să petreacă timp separat cu aceasta);
- Copiii manifestă mai mult interes în privinţa performantelor academice, notele la şcoală sunt mai mari, se concentrează mai uşor atât la temele de acasă cât şi la activităţile de la şcoală; pe plan social, relaţionează mai mult cu colegii, sunt mai activi în grupul şcolar;
- Fiecare dintre părinţi are un timp personal petrecut cu fiecare copil;
- Copiii se întâlnesc zilnic;
- Regulile în familie sunt foarte clare şi sunt respectate de toţi membrii familiei;
- Părinţii şi-au însuşit noi abilităţi de a lua decizii comune în aspectele importante privind creşterea copiilor;
- Copiii nu mai sunt folosiţi ca intermediari în comunicarea dintre ei, fapt care le conferă o siguranţă şi stabilitate.

7. Acordul de mediere în privinţa custodiei copiilor

Structura potenţială a unui acord de mediere trebuie să conţină următoareledomenii:

1. Încredinţarea minorilor
2. Program vizitare
    2.1. În timpul săptămânii
    2.2. În week-end
    2.3. Nopţile
3. Îngrijiri medicale (e.g. cine este medicul pediatru curant al copiilor, ce se întâmpla în cazul în care copiii suferă de boli cronice)
4. Comentarii, remarci negative (de exemplu ambii se abţin de la subminarea autorităţii parentale)
5. Consistenţa regulilor în educarea copiilor (regulile să fie aceleaşi în ambele case, privind creşterea şi educarea copiilor în domeniile importante din viaţa lor)
6. Vacanţele
    6.1. Concedii: Petrecerea concediilor cu ambii copii împreună
    6.2. Programul copiilor în perioada vacanţelor când ambii părinţi lucrează
    6.3. Celebrarea unor evenimente importante
7. Educaţia copiilor
8. Luarea deciziilor
    8.1. Problemele importante în legătură cu copiii asupra cărora decid împreună
           8.1.1. Activităţile şi performanţele şcolare
           8.1.2. Activităţi extraşcolare (excursii, tabere, cursuri, competiţii)
           8.1.3. Starea lor de sănătate
           8.1.4. Grupul de prieteni
    8.2. Deciziile în legătură cu problemele curente vor fi luate separat :
           8.2.1. Rutina zilnică
           8.2.2. Efectuarea temelor
           8.2.3. Alimentaţie
           8.2.4. Cumpărături (îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite, etc)
           8.2.5. Plimbări şi activităţi cu copiii în timpul liber
           8.2.6. Vizite la prieteni, cunoştinţe, rude
9. Rezolvarea disputelor atunci când părinţii trebuie să ia decizii împreună
10. Suportarea cheltuielilor privind pensia alimentară (obligaţia de întreţinere)
11. Patern-urile de comunicare şi schimbul de informaţii
12. Îngrijirea copiilor în lipsa părinţilor
13. Ocazii şi evenimente speciale
14. Activităţi extraşcolare
15. Transportarea copiilor între cele două case
16. Menţinerea contactului când copiii sunt cu celălalt părinte
17. Menţinerea legăturilor cu membrii familiei extinse
18. Aspecte privind eventuale probleme de comportament sau psihiatrice
19. Religie
20. Abordarea copilului ca individ cu personalitate unică
21. Separarea problemelor de cuplu faţă de cele de părinţi
22. Cum facem schimbări de rutină
23. Modalitate în care se fac schimbări importante
24. Raportarea eventualelor cazuri de violenţă
25. Încurajarea relaţiei părinte-copil
26. Modalitatea în care informăm copiii în legătură cu acordul nostru

duminică, 21 octombrie 2012

Celalalt parinte alieneaza copilul. Pot sa obtin custodia unica pt copilul


Întrebare:
Sunt în divorţ şi consider că tatăl copilului alienează parental pe copil. Practic, încă de la separarea noastră în fapt (ian 2012) copilul pe lângă faptul că a fost prezent la toate agresiunile fizice şi verbale împotriva mea, a fost informat şi implicat în absolut toate acţiunile juridice ale tatălui împotriva mea: i s-a citit copilului de către tată acţiuni, cereri reconvenţionale, plângeri făcute la poliţie  etc. În aprilie tatăl a luat copilul de la domiciliul conjugal şi nu a adus copilul acasă până în prezent, ducând o campanie de denigrare şi de îndepărtare a copului de mine, folosindu-se de el ca fiind unica lui armă. Anterior, timp de 4 luni de zile copilul nostru a fost nevoit să doarmă cu tatăl şi cu bunica paternă în dormitor iar eu şi mama în sufragerie. În acest interval de timp nu aveam voie să mă apropii de copil, să-i fac baie sau să-i dau să mănânce. Este greu de crezut sau de imaginat, dar aceasta este ,,drama mea’’.  Aş dori să înţeleg dacă pot cere instanţei autoritate exclusivă asupra copilului.

Răspuns:

 În mod cert implicarea copilului în procedurile judiciare de către un părinte este un grav abuz emoţional. Părinţii ar trebui să ştie să îşi rezolve singuri problemele, să le ţină departe de ochii şi urechile copilului şi să facă tot posibilul ca minorul sub 14 ani să nu cunoască cauzele divorţului. Indiferent cât de gravă ar fi greşit vreun partener, distrugerea imaginii acelui părinte în ochii copilului său este o formă de abuz deosebit de gravă.  Fără să pretindem că suntem « atoateştiutori » vă putem totuşi recomanda să încercaţi:

1) Medierea pornită pe baze de egalitate – medierea e dovedită ştiinţific a avea rezultate relativ bune în reducerea nivelului de conflict în familiile aflate în divorț. Am publicat pe blog (blog.arpcc.ro) o serie de articole care arată de ce considerăm că medierea poate ajuta. Sigur că nu în toate cazurile e posibilă. Dar, dacă vă gândiţi la binele copilului dvs. credem că merită să încercaţi această metodă.  Menţionăm că noi nu câştigăm bani din mediere (sau din recomandarea medierii). O recomandăm strict pentru că am văzut-o funcţionând în cazurile personale.  În acest caz de conflict puternic e recomandat să apelaţi la mediatori cu experienţă altfel riscaţi să nu obţineţi beneficiile scontate.

2) Consilierea psihologică - De asemenea vă sugerăm să apelaţi la consilierea psihologică a copilului. În măsura în care puteţi, încercaţi să apelaţi şi la un psiholog de practică privată care să încerce să ajute copilul să depăşească aceste tentative de alienare părintească.  Printaţi manualul despre alienarea părintească şi daţi-l DGASPC-ului şi psihologului ca să se ştie problemele cu care se confruntă copilul dvs. şi să se încerce rezolvarea lor pe parcursul şedinţelor.

3) Daţi şansa fostului dvs. partener să citească: O altă recomandare ar fi să îi sugeraţi fostului dvs. partener să acceseze documentele din zona www.arpcc.ro/manuale (sunt acolo nişte broşuri cu caracter educativ – şi în curând vom publica şi altele extrem de utile) pentru a înţelege mai bine aşteptările pe care trebuie să le aibă ca şi părinte (ne)rezident. Nu ar strica să îi printaţi şi oferiţi să citească manualul despre sindromul alienării părinteşti care poate avea pe termen lung efecte extrem de nocive asupra psihicului copilului. E posibil ca alienatorul principal să nu fie de fapt tatăl ci, poate, bunica. Cel mai probabil şi tatăl şi bunica în cauză se tem vă vor pierde copilul şi de aceea acționează astfel cum aţi precizat dvs.

Credem că autoritatea exclusivă este improbabil să o câştigaţi dacă o cereţi. Şi nu arată că dvs. aţi fi mai dispusă spre colaborare decât tatăl. Sugestia noastră ar fi să mai degrabă să vă asumaţi custodia comună ca un  dat şi să propuneţi tatălui  (prin mediator) :
Ø  Autoritate exercitată în comun
Ø  Un aranjament de tip custodie fizică comună în care copilul să locuiască (să spunem) o săptămână cu mama şi o săptămână cu tatăl (celălalt părinte având drept de vizitare de 1-2 zile pe săptămână, cu preluare de la şcoală pt. a evita la maxim interacţiunile dintre dvs. şi predare a copilului într-un loc public)
Ø  Aveţi exemple de planuri parentale pe situl nostru la adresa web www.arpcc.ro/wiki/plan-parental -- noi credem că odată pornită medierea (în măsura în care cealaltă parte nu se va mai teme atât de mult că va pierde accesul al copil, s-ar putea să găsiţi resursele de disponibilitate din partea tatălui pentru a semna şi respecta un astfel de plan.

Un astfel de aranjament de tip custodie comună fizică ar putea fi de natură să dezarmeze pe tată în bătălia pe care o duce cu dvs. şi să deschidă calea unei rezolvări extrajudiciare a conflictului. E până la urmă în interesul copilului dvs. să poată să vă acceseze şi pe unul şi pe altul. Cu părere de rău trebuie să vă avertizăm că sistemul de protecţie a copilului aflat în divorţ NU e suficient de puternic încât să vă ajute să finalizaţi rapid această stare de conflict. Copilul va suferi extrem de mult, pentru mult timp de acum înainte, în măsura în care nu veţi căuta o soluţie ”de altă natură” decât cele încercate de dvs. până acum. Medierea şi custodia comună fizică ar putea fi o astfel de soluţie de compromis care să elimine tensiunile la care e supus copilul.

Menţionăm că aceasta nu este un sfat juridic ci o opinie extrajudiciară. Prin urmare ne aşteptăm să nu utilizaţi această corespondenţa în demersurile dvs. 


vineri, 19 octombrie 2012

Cand este executorie o hotarare judecatoreasca?

Întrebare:
Incerc sa ma lamuresc asupra unei formulari intalnita des in problemele pe care le am cu institutiile statului. De obicei, cand ma duc pe la institutii, unii angajati spun ca nu ma pot ajuta pentru ca nu am o hotarare definitiva si irevocabila. Totusi eu le arat ca am o hotarare de ordonanta presedintiala, cu titlu executoriu. Care este situatia legala si ce articole de lege se aplica? Impresia pe care mi-o lasa functionarii statului este ca in Romania nu au valoare hotararile judecatoresti pana nu sunt definitive, irevocabile si legalizate. Atunci de ce ordonantele se executa? Exista pe undeva un articol de lege ce le da dreptate functionarilor sau este doar o alta forma de abuz institutional?

Răspuns:

Ordonanta presedintiala este executorie, de drept. Ordonanţa preşedinţială nu are putere de lucru judecat faţă de procesul în fond, în curs de judecată, sau angajat ulterior între părţi şi nici faţă de o nouă cerere de ordonanţă preşedinţială dar este executorie prin ea însăşi , în temeiul legii şi poate fi executată înaintea definitivării, fără a fi investită cu formulă executorie, înscriindu-se între excepţiile prevăzute de art.374 C.proc. civ. (av. Viorescu)

Declaratia de bune intentii a parintelui


Stimate domn, stimată doamnă,

ARPCC doreşte să propună tuturor instanţelor de minori din ţară utilizarea unei "declaraţii de bune intenţii" pe care părinţii să o semneze şi să o depună instanţei, ca parte a procedurilor de pe cale judiciară care privesc copiii. Practic judecătorul ar putea oferi părinţilor implicaţi să semneze benevol declaraţia ataşată, fără însă a-i obliga. Documentul s-ar putea găsi la orice birou de copiere acte din incinta instanţei.

Noi considerăm că atitudinea procesuală a fiecărui părinte (vizibilă şi prin respectiv semnarea sau nesemnarea acestei declaraţii de bune intenţii) ar trebui să constituie un element serios de luat în vedere atunci când, de exemplu, se stabileşte locuinţa copilului sau se decide cu privire la dimensionarea programelor de legături personale.

Recomandarea ARPCC se bazează pe presupunerea că tot mai multe instanţe vor începe să aplice principiul californian propus de către INM, principiu care este, de altfel, reflectat în criteriile propuse de CSM pentru stabilirea interesului superior al copilului:
”a. Disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copii şi de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă;  şi b. Disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt accesul în locuinţa sa;”  (a se vedea avizul CSM care menţionează acest criteriu)

Recomandarea este în linie ideea introducerii unor măsuri asiguratorii pentru garantarea legăturilor personale, idee pe care Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale - Direcţia Generală Protecţia Copilului a introdus-o  în proiect de modificare a Legii 272/2004 (forma actuală a legii se poate descărca de aici)


Documentul are câteva avantaje:

  • Pentru unii părinţi un „contract” pe care îl semnează ei implică asumarea unei responsabilităţi, acestor părinţi le va fi mai greu să încalce o convenţie pe care au semnat-o în cunostiinta de cauză. Aceasta creşte şansele ca odată dată o sentinţă judecătorească, părintele să fie mai dispus să recunoască sentinţa şi să aplice prevederile ei.
  • Simplul fapt de a citi un document „oficial” îi educă pe părinţi cu privire la aşteptările pe care societatea le are de la ei în cazul în care vor deveni părinţi rezidenţi. Documentul ar putea avea un rol educativ foarte important.
  • Refuzul de a semna un astfel de document ar putea deveni un element de luat în seamă de către instanţă în stabilirea interesului superior al copilului (e contra firii că instanţa să acorde unui părinte dreptul de a găzdui statornic minorul în condiţiile în care părintele în cauza refuză să se angajeze în a respecta dreptul copilului la legături personale



Ne manifestăm speranţa că cât mai mulţi judecători vor îmbrăţişa voluntar aceasta recomandare gândită pentru a fi aliniată cu măsurile asigurătorii propuse de avizul CSM – vedeţi aici: http://blog.arpcc.ro/2012/08/punctul-8-din-avizul-csm-la-proiectul.html  (este vorba de aşa zisele "angajamente sau obligaţii acceptate faţă de instanţe;")

Cu deosebită consideraţie,
Codin Băltăgan, ARPCC


Note:
Textul declaraţiei se poate descărca de la adresa web

Despre principiul californian puteţi citi mai multe aici :
·         https://docs.google.com/file/d/0B-iOqOKLc35PN3phOVJpdTJrbGM/edit  (raportul conferinţei INM din 20.02.2012)




Despre competenta parentala



Competența parentală este reprezentată de către ansamblul abilităților fizice, intelectuale  și emoționale ale adulților cu privire la modul în care interacționează cu copiii lor minori. Nivelul de competență parentală influențează dezvoltarea abilitățile prosociale ale copilului de-a lungul stadiilor de dezvoltare și maturizare prin care acesta trece. Pentru o dezvoltare armonioasă copilul are nevoie de supraveghere, ghidare și disciplină. În situația în care aceste nevoi de supraveghere, ghidare și disciplină nu îi sunt asigurate de părinți, copiii își găsesc persoane semnificative pentru ei în grupul de prieteni.

În cadrul relațiilor de familie copilul învață primele abilități de socializare care vor fi dezvoltate ulterior in grupul de prieteni și în societate. Rolurile parentale se dezvoltă o dată cu apariția copiilor în familie. La baza exercitării acestor roluri parentale stau comportamentele și abilitățile părinților de a satisface în mod consistent nevoile de bază ale copiilor – siguranță, îngrijire, control și disciplină, dezvoltare cognitivă, afectivă și comportamentală. Copiii dezvoltă legături de atașament față de cei care îi îngrijesc zilnic și care de regulă sunt părinții lor. Atunci când nu există o coerență și o consistență a acestor reguli, când rolurile din familie nu sunt clar stabilite, când nu sunt clarificate limitele dintre aceste roluri familiale și nici un sistem valid de recompense și sancțiuni pot apărea problemele emoționale și de comportament ale copiilor.

Competenţa parentală este descrisă prin abilităţi ale părinţilor de a încuraja în mod activ satisfacerea nevoilor copilului, de a facilita petrecerea timpului personal şi cu celălalt părinte, de a implica activ copiii in activităţi sociale şi extrafamiliale cu scopul de a încuraja dezvoltarea abilităţilor sociale şi a competenţei morale ale acestora şi  implicarea copilului in mod direct în activităţile familiei recunoscându-i astfel poziţia de membru dorit şi special (Kelly & Emery, 2003).

Competenţa parentală include abilitatea de a identifica şi înţelege nevoile de dezvoltare şi psihologice ale copilului şi de a răspunde activ şi prioritar la satisfacerea acestora într-un mod adaptativ (Ackerman & Schondorf, 1994; Rohman, Saks & Lou, 1987; Schutz et al., 1989 ), abilitatea de a observa acurat comportamentele individuale ale copiilor şi de a le corecta atunci când acestea sunt dezadaptative, comunicând empatic şi înţelegător (Bray, 1991; Fisher & Fisher, 1986).

mai multe puteti afla din Wikipedia

miercuri, 17 octombrie 2012

Plan parental si Manualul de audiere minori

Vă aducem la cunoştinţă faptul că pe data de 25.01.2012 a avut loc prima masă rotundă organizată de către UNICEF, CSM, MMFPS-DGPC şi ARPCC pe tema implementării ca standard obligatoriu a ideii de plan parental ca formă de exercitare a autorităţii părinteşti comune, după divorţ sau după separarea părinţilor necăsătoriţi. La masa rotundă au participat specialişti de la protecţia copilului din Bucureşti (4 sectoare), specialişti de la autorităţile tutelare de sector, reprezentanţi ai mediatorilor din România şi avocaţi. Cu aceasta ocazie, o problemă intens discutată a fost faptul că audierea minorului în instanţe (în cazul divorţului) nu respectă totdeauna anumite standarde minimale de calitate. Pentru aceasta, UNICEF împreună cu organizaţia neguvernamentală Alternative Sociale au publicat o carte (disponibilă format electronic).

Sub rezerva că noi nu am avut timp sa parcurgem acest material, vi-l supunem atenţiei sperând că îl veţi găsi util. Manualul poate fi descărcat de la adresa web de mai jos:

Cele mai citite