Cum se învață rău copilul și cum devine leneș

Întreaga familie a rămas peste noapte în casa de vacanţă. Tatăl s-a dus la pescuit, iar mama era ocupată în bucătărie. Fata, de doi ani, stătea la uşa de la intrare.
- Mamă! Strigă ea.
- Da, iubita mea, ce este? Întrebă mama.
- Mamă! Strigă din nou fetiţă.
- Da, iubita mea! Ce se întâmplă?
Mama se duse spre fetiţa
- Ce este? Plimbare? Imediat.
Mama se întoarse în bucătărie. Fetiţa rămase la intrare cu nasul lipit de geam, aşa cum stau copiii şi privesc când vor să iasă afară.
- Mamă!
- Da, răspunse mama din nou.
- Acelaşi lucru s-a repetat de trei ori. Când copilul a strigat a patra oară, mama a mers direct la ea
- Bine, draga mea, mergem să facem o plimbare. Numai că trebuie să pregătesc şi cina.
Vorbindu-i, a luat-o de mână coborând scările ca să meargă la plimbare.

Cât de înceată este acţiunea mamei aici! Un copil de doi ani stă cu nasul lipit de geam şi o strigă pe mama, în loc să meargă la ea în bucătărie ca să-i spună ce vrea. Este clar că aşa era obişnuită. Iar tactica nepotrivită a mamei se vede numaidecât: de fiecare dată când copilul strigă, îi răspunde: „Poftim! Ce vrei?”, până când merge la fetiţă. Normal era să meargă fetiţa la mama. În cele din urmă mama cedează dorinţei fetiţei şi pleacă la plimbare cu ea.

Sunt atitudini des întâlnite, din câte cunosc eu. Nu numai mamelor li se întâmplă, ci şi taţilor şi educatorilor. În loc să-i facă bine copilului, îi fac rău. Nu numai că se învaţă rău copilul, iar părinţii devin servitori ai copiilor, ci răul este mult mai mare şi mai profund.

Copilul din exemplul citat este cu siguranţă un copil nefericit. Nu a reuşit să-şi găsească locul în familie, iar sufletul lui tânjeşte după afecţiune şi simte nevoia să atragă neîncetat atenţia mamei, ca să nu simtă golul din suflet.

Deşi copilul este în casa părinţilor, vorbeşte cu ei, mănâncă, doarme împreună cu noi, nu de puţine ori are sentimentul că se află într-un hău, se simte pierdut, când atitudinea părinţilor faţă de el nu este corespunzătoare. Mai ales când nu este ajutat să-şi preia locul pe care-l ocupă în familie. Fetiţa din citatul nostru se simte în siguranţă, este liniştită, doar atunci când o preocupă pe mama sa, strigându-i: „îmi lipseşte cutare lucru, mi s-a întâmplat cutare lucru, etc”, astfel încât să o determine să lase totul baltă şi să alerge din bucătărie, ca să vadă ce dorește fetița ei, în cazul de faţă, să lase mâncarea neterminată şi să o ducă la plimbare.

Fetiţa aceasta este nefericită, iar mama, în loc să o ajute să iasă din această stare, în loc să o ajute să umple golul pe care-l simte înlăuntrul ei, să pună ceva solid sub picioarele sale, o împinge mai degrabă spre nefericire şi spre hău, prin atitudinea pe care o adoptă.

O altă consecinţă gravă care se petrece este aceea că fetiţa devine leneşă. Nu caută să facă ceva interesant, care să-i umple existenţa şi sufletul. Nu caută bucurie în altă parte. O cheamă pe mama lângă ea, tocmai pentru că mama se repede să răspundă la fiecare strigăt al fetiţei, aleargă la ea să-i împlinească dorința pe care o are. Nu lasă spaţiu fetei să gândească şi altceva. Tot ceea ce a învăţat până acum fetiţă este să aibă mama alături de ea. Pe mama se sprijină existența ei, dar cu o certitudine eronată.

Atenţie la ataşament!

Mama a dat naştere unei astfel de relaţii cu copilul său, ca să nu-l facă niciodată să sufere. Nu trebuia să cedeze deîndată ce copilul strigă. Sigur că uneori se poate întâmpla ceva grav şi atunci mama trebuie să îi sară în ajutor copilului, nu trebuie să aştepte să vină copilul în astfel de cazuri.

În exemplul nostru, unde copilul doar strigă, mama nu trebuia să alerge să vadă ce doreşte, ci numai să dea semne de viaţă: „Aici sunt! Am treabă în bucătărie şi nu pot lăsa mâncarea pe foc!” Cu puţinele cuvinte pe care le-ar fi spus, copilul ar fi înţeles că este ocupată şi nu poate veni, chiar dacă el aşa vroia. La a doua invitaţie a copilului mama trebui să se facă ca nu aude. La fel şi la a treia şi la a patra chemare. Este posibil să înceapă să bată din picioare. Dacă mama simte că nu se întâmplă nimic, iar atitudinea copilului se datorează faptului că nu reuşeşte să o aducă lângă el, că nu a cedat slăbiciunii lui, nu trebuie să se neliniştească.

Dacă mama va rămâne statornică în hotărârea pe care o ia, copilul va înţelege că în acel moment nu poate veni şi nici nu este posibil să meargă la plimbare. Dacă ar fi dorit să meargă la plimbare, mama i-ar fi răspuns: „Acum nu pot, am treabă. Trebuie să pregătesc mâncarea. O să vină timpul şi pentru plimbare”. Prin urmare, mama trebuie să rămână statornică în hotărârea pe care o ia. Fără întâmpinarea imediată a mamei, fetiţa va caută să-şi umple golul în altă parte. Este posibil chiar în acel moment să-şi amintească de o jucărie care-i place şi să meargă să se joace, sau de o carte cu imagini, pe care tocmai a cumpărat-o, sau să-şi aducă aminte de frăţior şi să-l caute să se joace cu el.

În acest fel copilul nu se învaţă rău. Se obişnuieşte cu faptul că nu este el stăpânul casei, iar ceilalţi servitorii lui şi că toate câte-şi doreşte se petrec la timpul lor, nicidecum deîndată ce-şi doreşte. Prin urmare, se obişnuieşte să asculte şi să participe la ordinea din familie. Dar cel mai important este că nu se ataşează, de o manieră bolnăvicioasă, de mama, că aceasta nu-i este servitoare, lucru în care să-şi găsească satisfacţia, să-şi umple golul pe care-l simte.

Aşa începe copilul să înţeleagă, din experienţa sa, că-şi poate petrece timpul şi altfel,  va creşte şi se va maturiza.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Parinti si Copii, volumul II, Editura Bizantina, 2005