În siguranță, dar nu după bunul plac

- Astăzi, Suzana, avem nevoie de fulgi pentru lapte.
Mama Suzanei merge cu ea în piața și-i spune de ce au nevoie.
- Vrei să alegi tu o cutie?
În supermarketuri există o mare varietate de fulgi. Este prilejul ca mama să o lase pe fetița să aleagă.
Fericită, Suzana, un copil de șase ani, privi cutiile cu fulgi, așezate la rând, alese una și o puse în căruciorul cu cumpărături. Mama a fost de acord cu alegerea fetiței.
Pentru că mama i-a acordat fetei privilegiul de a alege fulgii, aceasta a ales ceea ce-i plăcea ei, iar mama a fost mulțumită. Nu i-a spus: „Nu asta, cealaltă!” Dacă a lăsat-o pe fetița să aleagă a trebuit să fie de acord cu ce a ales ea.
Apoi, fetița a alergat la raionul de dulciuri fără să-i spună mama acest lucru însă, a ales o cutie de bomboane și a adus-o mamei.
- Nu, Suzana. Nu astăzi. Avem suficiente bomboane acasă.
- Astăzi, însă, vreau din acestea, spuse fetița.
- O să le iei data viitoare când venim, îi spuse mama zâmbind.
Și continuă:
- Hai, să mă ajuți să aleg câteva portocale.
Suzana a dus bomboanele la loc și a alergat după mama sa la raionul de fructe.

Avem de-a face aici cu o atitudine corectă. Pe de o parte îi oferă fetei prilejul să aleagă ea fulgii pentru lapte știind că orice cutie de fulgi ar fi ales, era aproape același lucru. Cel mult avea să aleagă o cutie cu flori sau cu animale. Îi dă întâietate fetei și în același timp urmărește ce fel de alegere face. Aceasta pe de o parte.

Apoi fetița vede raionul cu bomboane și aleargă să-și aleagă. Oriunde merg copiii, vor să cumpere bomboane. Mama însă, a avut curajul, a avut puterea să-i spună: „Nu astăzi. Avem destule bomboane acasă”.

Vedeți, „nu”- ul nu a fost la întâmplare. Nu i-a spus: „Nu, nu luăm bomboane. Du-le repede înapoi, ca să nu ți le arunc eu!”, atitudine care nu ar fi fost deloc corectă. În fața copiilor nu trebuie să acționăm la întâmplare. Însă este foarte necesar să-l facem pe copil să înțeleagă pentru ce-i spunem „nu”, chiar dacă pare inițial că nu vrea să înțeleagă. Totuși, noi trebuie să-i spunem din ce motiv facem ceva, ca să nu pară că facem lucruri la întâmplare, fapt care ar face să se strângă inima copilului.

Mama-i spune: „Nu iei astăzi, pentru că avem suficiente bomboane acasă”, ceea ce înseamnă că a doua zi își poate cumpăra. Fetița insistă, dar mama o asigură, zâmbind că vor veni și alte situații similare.

Ca orice copil, fetița insistă. Ca orice copil simte nevoia să-și manifeste personalitatea, care în cazul acesta se manifesta prin insistența.

Mamă, însă, rămâne fermă în hotărârea ei, cu deosebirea că nu se rezumă la un „nu” dur, care ar fi rănit-o pe fetiță. Îi spune zâmbind că-și poate cumpăra mâine. Este ca și cum astăzi i-a acordat privilegiul să aleagă fulgii, iar mâine va alege ea însăși bomboanele pe care le dorește. Maniera în care o spune este lipsită de duritate atât în vocea, cât și în atitudinea mamei. Și, imediat, fără să-i acorde timp să reacționeze, o deturnează, rugând-o s-o ajute să aleagă portocale.

Așa cum i-a vorbit mamă, copilul știe că nu-și va schimba hotărârea, pentru că i-a explicat de ce a hotărât astfel. Apoi îi distrage atenția provocând-o în altă direcție, ca să aibă mulțumirea că o ajută pe mama. Așadar, mama nu rămâne doar la un refuz, ci deschide copilului un drum nou.

În limitele normalității

Lucrurile acestea care par simple, cred că fac parte din viața noastră de zi cu zi, fie că avem de-a face cu copii, fie că avem de-a face cu oameni mari. De câte ori, când stăm de vorbă cu cineva, iar celălalt încearcă să ne preseze cu ceva, îl ajutăm cu poziția noastră fermă, spunându-i: „Cat despre problema aceea, încetează. Nu mai discutăm. Eu deja am luat această hotărâre”, fără să încercăm să ne impunem. Simplu, îi aducem la cunoștință hotărârea noastră. În acest fel, nu numai că se încheie discuția, dar îl și ajutăm pe celălalt să nu mai încerce pe orice cale să ne preseze.

Aceste lucruri sunt valabile și în situațiile în care avem de-a face cu copii mari. Sunt situații în care, oricât de mare ar fi copilul, având și el drepturile lui, este nevoie să i se spună „nu”, să fie refuzat. Nu numai să i se spună „nu”, ci să i se spună de așa manieră, încât să înțeleagă că nu există spațiu pentru mai mult.

În cazul în care are cineva un fiu sau o fiică de douăzeci-treizeci de ani, care încă nu și-a întemeiat o familie proprie, un copil care se întoarce acasă și mănâncă mâncarea pe care a gătit-o mama sa, doarme în patul pregătit de mama sa, poartă haine spălate și călcate de mama sa, acest fiu sau fiică nu poate să mai spună: „Eu sunt liber și fac ce vreau!” Sigur că face ce vrea și nimeni nu poate intră în sufletul lui, să-i îngrădească libertatea, dar pe de altă parte aparține unei familii. Când un tânăr își întemeiază familie, atunci își rânduiește lucrurile așa cum vrea el și, evident, în funcție de cum a fost crescut. Dar dacă ține încă de casa părinților, nu se poate să nu dea socoteală părinților; să plece când vrea, să vină când vrea, să aibă pretenții la mâncare, la curățenia din casă, etc.

În aceste situații părintele va spune: „Respect libertatea ta. Să faci ce vrei, însă în limitele normalității. Lucrul acesta nu poți să-l faci, pentru cutare motiv. Nu poți veni acasă ca la hotel!” Tatăl, care poate avea patruzeci-cincizeci de ani, îi va spune: „Copile, în această casă eu sunt stăpân, eu o conduc. Când vei avea casa ta o să faci așa cum știi tu mai bine!”

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, volumul II, Editura Bizantină, 2005