Când copilul descoperă punctul slab al părinților

O prietenă a mamei a venit după amiaza la o cafea. În timp ce stăteau de vorbă, Maria, cea mai mică dintre cei trei copii ai familiei, a intrat alergând și plângându-se de nedreptatea pe care i-a făcut-o prietena ei. Mama a adăugat:
- Poate că nu s-a simțit prea bine în după-amiaza aceasta prietenă ta.
Mama i-a explicat că este posibil să nu se fi simțit prea bine prietena ei, și de aceea a nedreptățit-o.
Maria a întrebat:
- De ce, mama?
Mama a încercat, fără să reușească, să-i spună de ce. De fiecare dată când termină răspunsul, copilul întreba din nou „de ce”. În cele din urmă mama a rugat-o pe Maria să se întoarcă la joacă, ca să se poată ocupa și dansa de prietena ei. Maria a ieșit afară, dar a revenit deîndată cu alte „de ce-uri”. Întreaga durată a vizitei prietenei a trecut așa. La sfârșit mama i-a spus prietenei:
- Așa alege să-mi atragă atenția, ori de câte ori am un musafir.

În această situație, când mama a văzut că fetița este dispusă să o acapareze, să-i atragă atenția asupra sa, nu a reacționat cum trebuie. Trebuia să-i spună: „Copila mea, în clipa aceasta este la noi doamna X și avem ceva de discutat. Ce preferi, să mergi să te joci cu prietenele tale sau să mergi în camera ta?” Astfel, l-ar fi ajutat pe copil să înțeleagă – dacă ar fi rămas fermă pe poziție – ca mama o trimite la joacă sau în cameră. Nu încape discuție să se preocupe de „de ce-urile” copilului, în timpul discuției cu prietena sa.

Din păcate nu a procedat așa, și nici alte mame nu procedează așa în situații asemănătoare. Cel mult, dacă întinde coarda, îl ceartă pe copil sau eventual îl ating după ce musafirul pleacă. Acestea, însă, nu sunt atitudini corecte.

Mulți copii se poartă astfel, indiferent dacă este vorba de mamă sau tată. Îmi vine în minte un copil care, pentru că știa punctul slab al părinților, avea curajul să le mănânce timpul, să facă nereguli, până când ajungea să mănânce bătaie și să plângă. Același copil asculta de unchii lui, care locuiau în aceeași casă era atent și respecta tot ce-i spuneau. Şi nu de nevoie, ci pentru că înțelegea cu cine are de-a face. Îi considerăm prostuți pe copii, dar sunt mai inteligenți decât credem noi.

Așadar copilul înțelege cu cine are de-a face de fiecare dată. Ştie cine este tatăl lui și se poartă de așa manieră, pentru că știe că va birui. Pe unchii lui îi cunoaște de asemenea. Copilul, chiar dacă mintea lui nu poate să facă raționamente și să tragă concluzii, inconștient, aș spune, instinctiv și intuitiv, înțelege că ceea ce face cu tatăl nu-i merge cu unchii, înțelege că tactica pe care o aplica părinților, comportamentul pe care-l are față de părinți, nu este tolerat și de unchi și nu-i este permis să se poarte la fel. Tocmai atitudinea și personalitatea unchiului îl fac pe copil să înțeleagă că trebuie să vorbească și să se comporte corect.

Personalitatea părinților joacă un rol important în dezvoltarea firească a copilului

Sala aceasta are patru pereți, care ne dau sentimentul că ne aflăm într-un loc închis, în care suntem în siguranță. Am văzut cum reacționează copilul: înaintează până când da de perete. Se simte în siguranță atunci când îl găsește. Dacă nu găsește peretele și simte hăul în jurul său, nu poate avea sentimentul de siguranță. Noi, care ne aflăm în această sală închisă, avem sentimentul că ne aflăm într-un loc închis. Dacă ne aflăm sub cerul liber, din contră, vom avea senzația că ne aflăm în gol.

Când părintele, cu personalitatea lui, cu toată pregătirea și cu toată știința lui, adopta o atitudine corectă față de copil, atunci în jurul copilului și înlăuntrul lui se creează tocmai acești pereți, care-l fac să se simtă în siguranță. Un părinte, prin atitudinea sa, prin cuvintele sale, prin manifestările sale, prin personalitatea sa, poate să alunge dinlăuntrul copilului anumite forțe potrivnice, distrugătoare.

În existența copilului unele lucruri sunt extraordinare; adică pot determina întreaga alcătuire psihică a lui. Nu sunt atât obiective, cât sunt subiective. Adică sunt precum fumul. Să ne imaginăm sala aceasta plină de fum. Dacă găsim o modalitate să aerisim, deschizând în același timp toate ferestrele, într-o clipă fumul iese și sala se curăța.

Când părinții îl lasă pe copil să facă ce vrea, când nu se poartă corect față de el, când copilul nu simte că are părinți cu personalitate care să se impună în fața lui, este ca și cum existența lui s-ar umple de fum, ca și cum existența lui s-ar umple de situații extraordinare, care-l dau complet peste cap. Prin urmare, nu se poate dezvolta corect, nu poate crește normal, astfel încât să poată avea atitudinea potrivită și să poată ocupa locul pe care trebuie să-l ocupe în familie și în societate.

Când, însă, părinții, prin personalitatea lor reușesc să înlăture acest fum, copilul devine alt om. Nu pentru că a făcut ceva cu sine, nici pentru că părinții au făcut mai mult decât alți părinți. Ci pur și simplu pentru ca prezența unui părinte bun l-a ajutat pe copil să se salveze de unele forțe potrivnice sau de stări care se nasc înlăuntrul său, asemenea fumului.

În exemplul nostru, mama a fost aceea care l-a obișnuit pe copil să vină de nenumărate ori să întrebe „de ce?”. Fiți atenți, cei care aveți copii. Oare, atunci când vin și întreabă la nesfârșit „de ce?”, vor să se informeze, vor să învețe ceva sau au descoperit o modalitate prin care să-i preocupe permanent pe părinți?

Problema nu este că-i rețin pe părinți de la treburile lor sau că se învață să întrebe mereu. Problema este că se dezvoltă bolnăvicios, personalitatea lor se atrofiază și nu devin oameni normali.

Să luăm aminte și să ne străduim să nu dăm prea multă importanță dorințelor și obiceiurilor rele ale copiilor.

 Arhim. Simeon Kraiopoulos, Parinti si Copii, volumul II, Editura Bizantina, 2005