Cu fermitate și răbdare

Cum pot adulții să-i încurajeze şi să-i ajute pe ceilalţi, îndeosebi pe copii, ca să conlucreze, să colaboreze cu ei?

Să vedem un exemplu:

Ionuţ, de cinci ani, şi mama sa au mers cu maşina la gară ca să-l ia pe tatăl său. Era foarte frig, dar Ionuţ a deschis geamul maşinii. Mama i-a spus:
- Deîndată ce închizi geamul, vom pleca.
Ionuţ aştepta. Mamă, însă, stătea netulburată. Atunci Ionuţ spuse:
- Voi închide geamul, deîndată ce porneşte maşina.
Mama nu spuse nimic, dar continua să aştepte. Ionuţ spuse din nou:
- Perfect, voi închide geamul, deîndată ce pui cheia în contact.
Mama sa continua să aştepte, fără să spună un cuvânt.
Atitudinea ei arata cât este de hotărâtă. În cele din urmă Ionuţ a închis geamul, iar mama sa a pornit maşina, a zâmbit şi a zis.
- Nu-i aşa că este minunat soarele care se reflecta pe zăpadă? Uite cum străluceşte, parc-ar fi mii de diamante pe zăpadă!

Nu ştiu câţi dintre noi, mame sau tați, ar fi reacţionat aşa, dacă am fi fost în faţa unei astfel de situaţii?! Cel mai obişnuit, în astfel de situaţii este că cel aflat la volan să dea poruncă: „închide geamul!” Dacă copilul este ascultător şi închide geamul, cu siguranţă va rămâne cu sentimentul că i s-a impus ceva şi că a fost restricţionată libertatea sa. Va rămâne cu sentimentul că ceva nu a fost în ordine cu mama lui, fără ca lucrurile să se lămurească înlăuntrul său.

În exemplul pe care l-am citat, copilul a deschis geamul maşinii şi, pentru că afară era frig, mama i-a spus să-l închidă. Copilul a vrut, totuşi, să facă precum vroia el şi nu a închis geamul. Mama, de cealaltă parte, a observat că ceea ce vrea copilul nu este bine. Problema era cum să-l facă pe copil să înţeleagă că nu este bine ce face, şi să-l convingă să facă ce trebuie, fără să se simtă ofensat, dar şi fără să declanşeze înlăuntrul său vreo reacţie adversă şi împotrivire. De aici încolo, lucrurile merg bine.

Mama ia o decizie şi rămâne statornică în hotărârea ei. Tocmai în acest punct nu reușesc adulţii, atunci când văd fermitate în îndărătnicia copilului, cedează ei. Nu fac bine. Atunci când părintele ia o hotărâre, dacă a studiat-o, a gândit-o şi este logică, trebuie să rămână ferm în hotărârea sa, așa cum a făcut mama din exemplul nostru. Adică deşi copilul a încercat să o șantajeze  mama a arătat prin atitudinea sa fermă, că trebuie să închidă geamul, ca să pornească maşina.

Hotărârea mamei l-a determinat să cedeze puţin, dar numai puţin. Mama a rămas statornică în hotărârea să, dar nu l-a certat, nu i-a spus: „Lasă asta, închide fereastra, pentru că ne grăbim!”. S-a comportat firesc. Ştia că este o chestiune de secunde ca să închidă geamul. A procedat ca şi cum s-ar fi retras în sine, cum spune autorul, şi ar fi uitat de copil. Fără să declanşeze un conflict, băiatul a închis geamul şi mama a pornit la drum. Sfârşitul are simbolistica lui. Când s-a închis geamul, mama nu a răbufnit, aşa cum ar face orice mamă: „Ai văzut că l-ai închis!” Ar fi fost ca şi cum ar fi spus: „Ai văzut că te-am învins?” Dacă se poartă cineva aşa cu copilul, acesta se răzvrăteşte, nu pentru că vrea război cu cei mari, ci pentru că vrea să-şi certifice propria existenţă. La această vârstă copilul reacţionează încă instinctiv. Când este ignorată şi oprimată existența şi personalitatea sa, copilul are sentimentul că se pierde, că se clatină şi atunci reacţionează instinctiv. Mama nu i-a spus: „Ai văzut? Ai insistat, ai insistat, dar tot ca mine a fost!” Din contră, când totul s-a terminat, a zâmbit copilului şi, delicat şi inteligent, i-a distras atenţia la zăpada de afară.

Această atitudine pare să fie una foarte simplă, dar de fapt nu este. O astfel de situaţie poate fi întâlnită, nu numai în relaţiile cu copii, ci şi cu oameni mari. În general nu luăm aminte la cuvinte, la modul cum ne exprimăm, iar comportamentul general este o consecinţă a stării noastre lăuntrice nelibere, lipsită de dragoste, lipsită de respect pentru celălalt, mare sau mic.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Parinti si Copii, volumul II, Editura Bizantina, 2005