Cum își ia copilul aere

William stătea în fata bancului cu jucării, aș unui magazin și bâzâia.
- Ce vrei, îl întrebă mama?
- Asta, spuse el, arătând o mică muzicuța, la care se chinuia să ajungă.
- Nu, Willi. Face mult zgomot. Nu o poți lua. O să-ți cumpăr o mașinuță, spuse mama.
Copilul continuă plângând:
- Nu vreau mașinuță. Vreau asta.
Mama l-a ignorat și a plecat să vadă ceva în raionul alăturat. William țopăi în picioarele mamei strigând:
- O vreau, o vreau, o vreau.
- O, pentru numele lui Dumnezeu! Hai să ți-o iau.
După ce vânzătorul a înmânat mamei pachetul cu muzicuța, băiatul i-a cerut-o.
- Acasă, i-a spus mama. Aici o să faci mult zgomot. Băiatul strigă și mai tare:
- Acuma, acuma, acuma!
- Poftim, ține-o, dar să nu o desfaci.
Băiatul rupse hârtia și scoase jucăria. Mama îl privea neputincioasă, fără să poată face ceva. Copilul a început să sufle în muzicuța, făcând un zgomot înfiorător.
- Bine, acum știi ce sunet scoți. Așteaptă să ajungem acasă, altfel ți-o iau.
Copilul continuă și mama-i smulse din mâna muzicuță. El începu să țipe. Mama i-a dat-o înapoi. Copilul a început să cânte din nou și mama și-a ieșit din minți.
- Așteaptă până ieșim din magazin. L-a luat apoi de mână și l-a scos afară din magazin.

Acesta este un caz foarte obișnuit. Foarte puține mame reușesc să nu facă ceea ce le cer copiii lor. În exemplul de mai sus se vede că mama nu are curajul, nu are puterea să spună „nu” și să rămână consecventă cu ceea ce spune.

Probabil, înlăuntrul său cedează, pentru că nu vrea să-l supere pe copil, ci vrea să-l mulțumească. Probabil îi este milă dacă plânge. Sau are ea însăși vreo slăbiciune. În orice caz, cedează. Din câte se pare, copilul a simțit-o și face ce vrea. Copilul era sigur că mama va ceda pentru că cedează de fiecare dată după ce spune „nu”, de aceea și insistă foarte mult. Și câștigă, în cele din urmă. Știa cum trebuie să se poarte, ce să facă, ca să o determine pe mama să cedeze și să-i împlinească dorința. A bâzâit, a bătut din picioare, a țipat, totul ca să o/facă pe mama lui să-i fie rușine.

Dacă părinții nu au curaj în anumite situații în care trebuie să spună „nu”, să spună: „așa ceva nu se poate, și dacă ai să sari până la cer!”, și să respecte ceea ce spun, nu fac nimic. Când suntem siguri că trebuie să facem ceva, să o facem și și să nu fim influențați de starea copilului, indiferent dacă este mic sau mare. Chiar dacă începe să plângă, să bată din picioare, să strice ceva, în nici un chip nu trebuie să abandonăm hotărârea luată, să ne arătăm slabi. A arătat părintele slăbiciune? Copilul îl va simți numaidecât, știe în ce mod poate să câștige și folosește fără întârziere modalitatea prin care câștigă sigur ceea ce vrea.

Cum încep să fie favorabile situațiile bolnăvicioase

Atunci când dăm de înțeles copilului că suntem hotărâți să respectăm ceea ce am spus, el își dă seama, oricât ar fi de mic, nu este prost, are destulă minte. Când înțelege că suntem de neclintit în ceea ce spunem, poate să încerce să insiste, dar renunță repede. Trebuie ca noi să fin siguri pentru „nu” -ul pe care l-am spus. Dacă am analizat problema și suntem siguri pe hotărârea luată, trebuie să rămânem neclintiți.

În felul acesta nu-l îmbolnăvim pe copil. Nici nu-i facem toate poftele, nici nu cheltuim bani fără rost, nici nu-l învățăm prost pe copil și-l și ajutăm să scape de slăbiciunile pe care este posibil să le aibă.

Pentru copiii care se nasc cu probleme este firesc ca părinții să aibă slăbiciuni. Un astfel de copil face nazuri și nu mănâncă mâncare, ci numai ciocolată, biscuiți, pentru că acestea i se dau. Până la un punct atitudinile acestea sunt involuntare, dacă este vorba despre un copil cu probleme. Deja înlăuntrul acestui copil s-a instituit o stare bolnăvicioasă care-l stăpânește și-l chinuie, pe care, cu siguranță, noi am favorizat-o. Dacă atunci când crește și are patru-cinci ani, nu adoptăm o atitudine diferită față de el, nu-l vom ajuta să iasă din starea de slăbiciune pe care o are.

Dimpotrivă, atitudinea corectă și stabilă a părinților îl ajută pe copil să depășească starea bolnăvicioasă care s-a născut înlăuntrul său. Să nu vi se pară curios ceea ce vă spun. Copii care nu mâncau deloc, cărora le trecea ziua cu ceva dulciuri, au învățat să mănânce prin atitudinea fermă a părinților.

În dezvoltarea oricărei persoane, joacă un rol foarte important nu numai construcția lui organică, ci și construcția și funcționarea lui psihică. Adică joacă un rol important sufletul copilului. Dacă atitudinea noastră este una care-l îmbolnăvește pe copil, lucrul acesta este vizibil. Dacă, însă, îl ajutăm să preîntâmpine corect problemele psihologice, vom observa că în realitate nu are nimic din cele de care-l suspectăm.

În afară de aceasta, de fiecare dată când mama merge în oraș, cu sau fără copil, ceva mereu cumpără pentru el, pur și simplu pentru că își dorește, fără un motiv special, iar acest lucru are urmări. Fără îndoială îi cumpărăm o ciocolată, o jucărie, dar cu multă atenție. Dacă mama, de fiecare dată îi cumpără ceva copilului ca să-l bucure, ca să-l mulțumească, sigur că atunci când, dintr-un motiv sau altul, nu-i va cumpăra, copilul va gândi numai că: „Astăzi, mama nu mi-a luat ce-am vrut eu!”, și va merge mai departe. Să vă explic: până în acel moment copilul este obișnuit să vadă dragostea mamei exprimată în gesturi simple: o jucărie, o ciocolată, etc. Când, însă, nu-i cumpără, ceva se clatină înlăuntrul copilului și se întreabă: „Oare ce este cu mama mea? Nu mă mai iubește?” Copilul nu conștientizează logic acest lucru, ci lucrează în subconștient.

De altfel, dragostea adevărată față de copil nu se exprimă numai prin darurile care-i sunt aduse. Este suficient să avem noi o atitudine corectă și va copilul înțelege. Este posibil ca atunci când îi refuzăm ceva copilului, el să se simtă în mai multă siguranță. Altfel, sufletul acela nestăpânit care cere și i se dă, fără să i se spună și „nu”, fără frâul sau măsură care i se impune la un moment dat, în el se va naște sentimentul de nesiguranță. Pentru că în acea situație nestăpânită și fără măsură, copilul își pierde stăpânirea de sine și crește în haos. Când, însă, există și „nu” pe ici, pe colo, copilul este protejat ca de un zid apărător și crește în siguranță, sănătos, mai bine, și simte și trăiește dragostea mamei.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți si copii, volumul II, Editura Bizantina, 2005