Copilul să simtă că alege liber calea adevărului

Francisc, de unsprezece ani, şi-a pierdut cu ceva timp în urma tatăl. Locuia cu mama sa, undeva în provincie şi în fiecare sâmbătă venea cu ea în oraş, pentru lecţii de muzică. La un moment dat şi-a dorit să schimbe ziua de sâmbătă cu cea de miercuri, ca să poată juca în echipa de fotbal. Numai că miercuri după amiază mama obişnuia să se întâlnească cu prietenele, de aceea îi era greu să accepte cu bucurie propunerea băiatului. S-a creat, astfel, o situaţie fără ieşire, şi fiecare se considera nedreptăţit de celălalt. Mama ne-a cerut părerea.
Mama a mers la un specialist în consilierea familiei că să-i ceară sfatul în legătură cu fiul ei în această situaţie, iar specialistul l-a invitat, mai întâi, pe băiat, ca să vadă ce gândeşte, ce vrea de la mama sa şi de ce s-a creat acest blocaj.
Francisc a prezentat poziţia sa, pe care o şi înţelegem, fără însă să fim de acord cu ea. Specialistul spune că nici dacă mama i-ar fi spus „Nu ţi-e ruşine!? Nu-ţi este milă de mama ta?”, n-ar fi câştigat nimic. Iar el, o a treia persoană, ar fi avut şansa să-l preseze pe copil să asculte de spusele mamei lui. Nu a făcut-o, însă, pentru că asta i-ar fi întărit sentimentul că este nedreptăţit şi ar fi deteriorat şi mai mult relaţiile cu mama sa.
Este posibil ca, în cele din urmă, să fi ascultat şi să se fi conformat, înlăuntrul său rămânând însă nemulţumirea că a fost nedreptăţit, iar relaţia cu mama, în profunzime, nu ar fi mers deloc cum trebuie mai departe.
Francisc nu era prea sigur. Simţea ca mama lui nu ar fi cedat. Era foarte îndărătnică. Aceasta era părerea băiatului. Este surprinzător câţi copii spun că părinţii lor sunt îndărătnici, în timp ce părinţii cred că numai copiii sunt astfel. Fiind asigurat că mama sa ar ceda până la urmă, dintr-o dată Francisc a manifestat incertitudine. Nu era sigur că trebuie insistat ca mama lui să cedeze.
- De ce nu? Foloasele tale de la echipa de fotbal sunt mai mari decât ale mamei, îi spuse specialistul.
- Nu, spuse gânditor băiatul. Nu este adevărat. De când a murit tata, aceste prietene ale ei sunt foarte importante pentru mama. N-ar fi bine pentru ea să piardă aceste întâlniri.
Băiatul ceruse, pe de o parte, ziua de joi, ca să fie liber sâmbăta, dar în străfundul său a înţeles că nu era bine ce face. Iar când specialistul i-a spus că va insista la mama să facă schimbul pentru că e în avantajul lui, băiatul a răspuns: „Nu, nu este adevărat!”, întrucât el are mai mult de câştigat, însă mama sa are de pierdut din acest schimb de zile.
Mai mult sau mai puţin, băiatul, deşi era încă mic, a înţeles că mama sa, pentru că şi-a pierdut soţul, era tristă şi avea nevoie de compasiune şi de compania prietenelor. Era de folos şi compania copilului, dar avea nevoie şi de compania unor oameni mari. Copilul simte aceasta şi nu accepta schimbul.
Specialistul îl întreabă:
- Bine, atunci ce trebuie să se întâmple?
- Cred, spuse băiatul, că trebuie să lăsăm lucrurile aşa cum sunt.
Aşadar, copilul înţelege că gândise foarte superficial cererea sa.

Când vrem să impunem părerea noastră…
Autorul exemplelor concluzionează: De ce a depus armele Francisc? Deîndată ce a văzut că explicaţiile pe care le-a invocat şi drepturile sale au găsit înţelegere şi respect – deîndată ce specialistul l-a ascultat cu atenţie, cu dragoste, i-a arătat înţelegere, aproape fiind de partea lui -, a încetat să mai aibă sentimentul că ceilalţi îşi impun voinţa lor şi s-a simţit liber să examineze situaţia în ansamblul ei. Oricine poate pierde măsura logicii sale, atunci când simte că ceilalţi se impun. Nu putem câştiga conlucrarea cu cineva, atunci când încercam să-i impunem voinţa noastră.

Să ne întoarcem la realitatea noastră. Dacă fiecare-şi face o analiză a sinelui de astăzi înainte – dacă nu cumva face efortul să cerceteze şi trecutul -, va descoperi că, de multe ori are tendinţa să-şi impună voinţa, nu numai în faţa celor mici, ci şi a celor mari. Desigur, este posibil să fie corectă părerea noastră, este posibil să avem dreptate, iar celălalt să nu aibă. Problema nu este cine are dreptate şi cine nu are, ci faptul că nu trebuie, nici chiar atunci când avem dreptate, să ne impunem părerea şi să-l obligăm pe celălalt să o accepte, mai ales când este vorba despre copii mici.

Când impunem copilului mic părerea noastră, voinţa noastră, este ca şi cum i-am nega propria existenţă, propria personalitate, iar copilul reacţionează ca atare.

Şi oamenii mari se împotrivesc, opun rezistentă când li se impune o părere, din dorinţa de a-şi păstra intreaga personalitatea.

Datorită reacţiei, mintea omului se întunecă, se tulbura, opune rezistenţă, iar sinele nu poate gândi logic, nu se simte liber să gândească ce este corect şi să cedeze.

Când îl respectăm pe celălalt, cu siguranţă îi arătam înţelegere, îi arătam dispoziţie pentru dialog, îi oferim şansă pentru perspectiva sa. Pentru o clipă vom renunţa la părerea noastră, vom considera că nu avem dreptate şi vom reconsidera părerea celuilalt.

Dacă gândim aşa, celălalt se va simţi liber, va înţelege adevărul şi-l va accepta. Dacă va fi nevoie să renunţe, va renunţa şi nu va rămâne cu sentimentul că l-am învins noi, ci că a fost învins de adevăr sau că a avut curajul să meargă de partea adevărului.

Găsesc, oare, copiii modalitatea de a-i acapara pe părinţi?
Adulţii, în special părinţii, nu trebuie să dea atenţie lucrurilor mărunte, şi de cele mai multe ori ei nu excelează la acest capitol. Nu înţeleg când trebuie să alerge după copil, când trebuie să-l ajute, când trebuie să răspundă unei dorinţe de-a lui, etc. Copilul poate să strige, poate să plângă, poate să îşi dorească ceva, şi aşa mai departe, dar nu înseamnă că de fiecare dată este bine ca părinţii să răspundă dorinţelor lui. Nu este vorba numai de timp pierdut, dar este şi în detrimentul copilului, care se obişnuieşte să trăiască aşa. Se obişnuieşte să se închidă între zidurile dorinţelor sale şi nu rămâne deschis experienţei celor mari, în general, şi a părinţilor în special, iar personalitatea lui nu se dezvoltă.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Parinti si Copii, volumul II, Editura Bizantina, 2005