Ce scriu acum, scriu pentru toate mamele care s-au despărţit de tatăl copilului lor, în speranţa că le va fi de folos.
Am păstrat o relaţie politicos-rece cu tatăl Irinei şi una politicos-caldă cu fosta mea soacră. Pentru că mi s-a explicat pe îndelete şi nu o singură dată, ci ori de câte ori a fost nevoie (şi credeţi-mă, a fost nevoie…) că un tată absent e mai periculos pentru mintea copilului rămas cu mama decât unul prezent măcar din când în când. Bun, rău, cum o fi, un tată din când în când e mai uşor de gestionat decât unul care dispare ca măgarul în ceaţă. Asta pentru că în absenţa unui părinte, copilul îşi crează un erou sau o eroină, înzestrat(ă) cu toate calităţile posibile şi imposibile, iar părintelui rămas lângă el îi atribuie toate necazurile legate de părintele absent. Nu pe tatăl plecat se va răzbuna copilul când acesta nu va da nici un semn de viaţă, ci pe mama rămasă la datorie. De aceea, copilul trebuie să aibă acces la ambii părinţi. Întâlnirile cu părintele plecat trebuie să fie predictibile pe înţelesul copilului şi cu un orizont de timp pe care el să îl poată percepe.
Am fost foarte tentată să-i interzic Irinei orice legătură cu tatăl ei. Şi nu o dată. Pentru că motive am, foarte rezonabile şi întemeiate. Dar mi-am dat seama că faptul că el nu plăteşte pensia alimentară pe care s-a angajat că o va plăti nu înseamnă nimic pentru Irina şi orice teorie legată de ceea ce te face părinte e superfluă. A iubi un copil înseamnă să fii acolo, să ştii ce-l doare şi ce-i place, ce are de prisos şi ce-i lipseşte, să te asiguri că în fiecare zi are ce mânca şi când îi e frig are cu ce se acoperi. Asta e definiţa dată iubirii de părinte de către mama mea irlandeză. În astfel de vremuri, când numărăm fiecare leu, nerespectarea angajamentelor financiare de către fostul partener e mai mult decât o jenă, devine frustrant şi dătător de dureri de cap să suplineşti nu doar moral, ci şi financiar o persoană care te-a dezamăgit în atât de multe privinţe.
Dar realitatea este că, pentru copil, orice gest de bunăvoinţă din partea părintelui absent e o mană cerească. Nu contează dacă acel părinte îi dăruieşte o excursie la Disneyland sau doar o piesă de teatru de păpuşi la sala Rapsodia. Contează apropierea acelui părinte, despre care copilul se întreabă: oare mă iubeşte? De ce nu mă iubeşte? De ce nu mă sună? De ce nu vine să mă vadă? De ce nu mă caută niciodată?
Dacă acest “niciodată” vi se datorează, spre binele copilului, puneţi-i capăt.
Daţi-i copilului voie să-şi sune părintele. Lăsaţi-l să-i pună lui toate întrebările de mai sus, întrebări la care de atâtea ori a trebuit să răspundeţi, fără îndoială. Lăsaţi copilul să-şi vadă părintele. Lăsaţi-i o fotografie în care apare şi părintele plecat. Oricât v-ar durea. Oricât v-ar arde imaginea copilului adormit cu poza celui plecat în braţe. Oricât ar trebui să vă muşcaţi buzele atunci când îi formaţi numărul, ca să poată copilul vorbi.
De ce spun toate astea?
Pentru că am avut un septembrie greu. Greu din toate punctele de vedere: trimestrul 1 de sarcină cu toate neplăcerile lui, o mărire de doză de tratament zilnic pentru tiroidă, analize peste analize, panici, frici şi peste toate un copil semi-isteric. De ce nu mă sună tata? De ce nu vine tata? De ce tata nu-mi răspunde la telefon? care au degenerat în “Înseamnă că nu mă iubeşte. De ce nu mă iubeşte? Nu merit să mă iubească?”
O, de-aş fi putut să mă fac un balaur cu şapte capete ce scuipă flăcări prin şapte guri, scrum l-aş fi făcut pe cel ce îmi făcea copilul să plângă.
– L-am visat pe tata, îmi spunea. Mi-e dor de el! Aş vrea să-l sun.
– Nu, Irina, nu-l suna, să te sune el pe tine, am spus o vreme.
Şi rău am făcut. De la întrebări retorice la care a trebuit să inventez răspunsuri acceptabile (Ba te iubeşte tata, sigur că meriţi, probabil e ocupat) am ajuns la situaţii imposibile în care copilul frustrat făcea comparaţii nedrepte şi răutăcioase între Tati şi cel ce chiar o înveleşte în fiecare seară, ca apoi să trecem la nopţi de coşmar şi dormit cu poza lui în braţe, oscilând cu şerveţele puse peste aceeaşi poză, ca să nu-l mai vadă, că o întristează. Până am clacat. Şi-am călcat încă o dată pe inima mea şi am spus “Irinei îi e foarte dor de tine, te rog, sun-o.”
A sunat-o. Şi soarele a ieşit din nou. I-a promis că o va scoate la plimbare peste două sâmbete (nu sâmbăta asta, cealaltă). Şi ea a înţeles ce înseamnă peste două sâmbete şi a aşteptat fără să crâcnească să treacă timpul. Sâmbătă a venit şi a luat-o de-acasă, s-au dus la teatru şi au mâncat ecler, a primit un balon şi i-a cumpărat budincă Paula, apoi a adus-o înapoi înainte de prânz. Şi i-a spus “Uite, am să te mai sun, promit, şi ne vedem iar de ziua mea şi a lui Buni, pe 8 noiembrie, îţi arată mami pe calendar!”. Apoi s-au pupat, el a plecat şi noi ne-am întors la vieţile noastre.
Copilul meu este acum mai liniştit. Acum două seri, chiar în timp ce Laur îi citea povestea, V. a sunat să întrebe dacă nu cumva Iri a răcit sâmbătă. Au vorbit trei minute. Poza lui stă acum la locul ei, lângă a lui Buni. Nu mai doarme cu ea în braţe, nu mai întreabă de el, nu mai cere să-l sune. Pentru că ŞTIE că o să-l mai vadă, ştie că poate să-l sune oricând, ştie că el poate suna oricând.
E atât de bună şi caldă şi calmă, vorbeşte frumos şi face ce-i spui. Aseară, când iar nu mă simţeam bine din cauza unei năucitoare dureri de cap care nu mă lăsa nici să mijesc ochii, a venit şi m-a învelit ea pe mine. M-a mângâiat şi m-a pupat pe frunte. Apoi, după poveste, a venit să mă mai îmbrăţişeze o dată.
Mi-am propus să am timp pentru ea în fiecare dimineaţă. Să-i dau zece minute în plus la mine în braţe. Să nu se mai culce fără o poveste, cât de mică. Să nu mai vină acasă cu microbuzul grădiniţei. Să o ducem noi dimineaţa. Să fim acolo pentru ea şi ea să ştie.
Am un noroc extraordinar cu Laur, care nu doar că o duce şi o aduce de la grădi, dar merge cu ea de două ori pe săptămână la balet, când eu nu-i pot citi, îi citeşte, când eu nu sunt în stare s-o învelesc, o înveleşte. E destul de înţelept să facă tot ceea ce tatăl Irinei n-a făcut. Înalţă zmeie, merge la role, răspunde la o mie şi una de întrebări, o ia în braţe, o gâdilă, o ajută să-şi pună hăinuţa şi are grijă să nu iasă fără glugă pe cap.
Nu spun toate astea ca să mă laud. Spun pentru că am fost tentată să-i tai Irinei orice legătură cu tatăl ei, în dulcele stil românesc. A trebuit însă să înghit alături de noul meu partener pilula “Tata e numai unul”. Pentru ca şi mama să rămână numai una. Apoi a trebuit să am curajul să recunosc că nu e normal ca un copil să aştearnă şerveţele peste chipul tatălui plecat, fiindu-i prea dureroasă simpla vedere a unei fotografii. Numai la morţi se acoperă oglinzile şi tablourile şi, pentru mine, a fost un şoc să văd că din instinct, Irina îl trece în rândul celor morţi. Nu, nu vreau să mă lupt cu un mort. Cel viu îşi bate singur cuie în talpă, în vreme ce eu rămân personajul pozitiv. Faceţi ca mine. Somnul copiilor va fi mai liniştit.
ref.[ngo4477]
Colectivul ARPCC
Un comentariu:
E adevarat . Mai bine mai tarziu decat deloc . Dar de ce pricepeti atat de greu si renuntati atat de greu la rautate !? Chiar si acest mesaj este inca plin de mizerii si probabil considerati ca v-ati autodepasit stimata doamna in bunatate cand de fapt ati facut doar un pic din ceea ce trebuie sa faceti pentru a intra pe un fagas cat de cat mai bun . Felicitari si pentru acest pas , dar cati ani va trebuie sa realizati restul pasilor sau a greselilor pe care le faceti impotriva propriului copil ? Copiii stiu in astfel de cazuri mai bine decat noi ce e mai bine oricat de siguri am fi noi ca stim mai bine ca ei . Dumnezeu sa se indure de copiii care cresc langa oameni cu inimi impietrite si sa-i elibereze de custile de fier ale acestora !
Trimiteți un comentariu