Necesitatea modificarii codului civil legat de stabilirea locuintei minorului

Avem plăcerea să punem la dispoziţia cititorilor noştri un foarte frumos text care reprezintă argumentaţia ce a stat la baza modificărilor legislative din Elveţia, în luna iunie a acestui an. Cu câteva luni înainte profesorul Martin Widrig de la Universitatea din Friburg (Elveţia) a înaintat o circulară tutureor parlamentarilor elveţieni, pe tema conflictului dintre principiul interesului superior al copilului aşa cum el este reflectat în Convenţia ONU asupra drepturilor copiilor semnată în anul 1989 la New York (UNCRC) şi prevederile Codului Civil din Elveţia care, în caz de neînţelegeri între părinţi, stipulau în mod expres că judecătorul este obligat să stabilească locuinţa minorului la unul dintre cei doi părinţi. În mod evident (şi autorul o explică cât se poate de bine) dacă se impun reguli “fixe” se boicotează în fapt principiul că interesul superior al copilului trebuie să prevaleze.  În urma remiterii circularei, un număr de 10 parlamentari elveţieni au iniţiat o modificare legislativă care a dus la reformarea codului civil în sensul de a pune pe “picior de egalitate” toate posibiliele aranjamente privitoare la locuinţa (locuinţa unică la unul dintre părinţi, respectiv locuinţa alternantă). În concret asta înseamnă că inecpand din iulie 2015 judecătorii elveţieni pot ordona ca minorul să aibă locuinţa alternantă chiar şi împotriva obiectilor unuia dintre părinţi. Asta este foarte bine deoarece pot fi situaţii (un exemplu în România ar fi dosarul 21540/4/2012 sau dosarul 30321/4/2011) în care judecătorul să observe că interesul superior al copilului reclamă mai degrabă stabilirea unei locuinţe de tip alternant. Considerăm că această argumentaţie este cât se poate de validă şi în cazul României în situaţia în care Art. 263 Principiul interesului superior al copilului este “boicotat” de prevederila articolului Articolul 400 Locuinţa copilului după divorţ ce impun judecătorului (ca regulă inflexibilă) să stabilească locuinţa minorului la unul dintre părinţi.


Acesta este doar un rezumat
Documentul il puteti gasi aici 

I. Introducere
În mod frecvent legislația din domeniul dreptului familiei și practica juridică din multe țări susțin convingerea generală că îngrijirea în comun a copiilor este benefică atunci când părinții sunt căsătoriți și dăunătoare copiilor când părinții locuiesc separat. În Elveția, spre exemplu, custodia comună în afara căsătoriei a fost interzisă prin lege până în anul 2000.
Până la 1 iulie 2014, custodia comună era imposibil de obținut în afara căsătoriei, dacă nu era solicitată de ambii părinți și aprobată de instanță. Din punct de vedere al drepturilor omului, rezultatele studiilor de cercetare din domeniul științelor sociale ridică semne de întrebare importante. Custodia comună fizică și custodia comună legală întruchipează soluția ideală din perspectiva drepturilor omului, dacă nu se dovedește că o soluție diferită este necesară. Cu toate acestea, în practica juridică, măsurile împotriva creșterii în comun a copiilor continuă să fie o normă de îndată ce părinții se despart. În capitolele ce urmează vom discuta relevanța drepturilor omului pentru practica juridică.

III. Protecția drepturilor omului în cazul copiilor și familiilor
A. Considerații generale

Drepturile omului sunt drepturi inerente tuturor ființelor umane, care protejează esența existenței umane.acționează în numele Statului și cu puterea învestită în el de Stat trebuie să se abțină de la orice acțiune care încalcă drepturile umane ale individului. Restricționarea drepturilor omului este posibilă, dar doar cu îndeplinirea anumitor condiții. 30 Fiecare stat are datoria de a respecta, proteja și duce la îndeplinirea drepturilor omului. 31 Copiii, părinții lor și viața de familie, toate sunt protejate cu ajutorul multor instrumente naționale și internaționale, printre acestea cele mai importante fiind Convenția privind Drepturile Copilului  (CDC), Tratatul Internațional privind Drepturile Civile și Politice (TIDCP) sau Tratatul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale (TIDESC).


V. Concluzie

Acest articol are ca fundament faptul că în multe societăți creșterea în comun a copiilor este normală atunci când părinții locuiesc împreună, iar îngrijirea unică (cea mai des întâlnită formă legală) este normală de îndată ce părinții se despart.

Realitățile sociale anterioare separării părinților, nevoile copiilor conform studiilor de cercetare din domeniul social și principiile drepturilor omului, în ele însele sau combinate, sprijină în mod evident o abordare mult mai flexibilă și mai deschisă a creșterii în comun a copiilor.

Excluderea generală din lege a custodiei comune fizice după separarea părinților sau condiționarea ei de consimțământul ambilor părinți pare a fi incompatibilă cu majoritatea principiilor drepturilor omului, atât în ceea ce îi privește pe copii, cât și pe părinți.

Interesul general privind protecția corectă și echitabilă a drepturilor omului, precum și cel pentru un standard egal de protecție a drepturilor copilului și a drepturilor părinților indiferent de statutul părinților sau de statutul lor civil sprijină în mod evident ideea ca orice intervenție asupra acestor drepturi să fie justificată ca fiind necesară, indiferent dacă părinții copilului locuiesc împreună sau separat. Îngrijirea în comun a copiilor reunește valorile fundamentale și ideile esențiale exprimate de drepturile omului, ceea ce le face pe acestea un principiu îndrumător ideal și un punct de plecare în luarea deciziilor cu privire la custodie și la îngrijirea copiilor.

ref.[ngo3425]
Colectivul ARPCC