Implicatiile custodiei comune asupra programelor de legaturi personale

Necesitatea lărgirii programelor de legături personale sub imperiul noului cod civil
Articol de Codin Băltăgan
publicat simultan pe siturile blog.arpcc.ro si www.juridice.ro 

Intrarea în vigoare a noului cod civil în octombrie 2011 reprezintă, sau ar trebui să reprezinte, un punct de cotitură cu privire la programele de legături personale ale minorului cu părintele cu care acesta nu locuieste în mod statornic (asa-numitul părinte nerezident). Dacă practica jurisprudențială din România anterioară anului 2012 prevedea programe de legături personale cel mult simbolice între copil şi părinte, părinţii nerezidenţi exprimându-se deseori că “instanțele i-au divorțat de copii” este cazul ca aceste programe de legături personale să cunoască o lărgire în cazul părinților care se separă sau divorțează în condițiile noului cod civil ori chiar și a părinților divorțați anterior dar care depun cereri de reinstaurare a autorității părintești comune asupra copiilor lor.


Noua lege civilă arată faptul că autoritatea părintească implică nu doar drepturi ci si nenumărate obligații în sarcina părintelui nerezident: acesta este responsabil în mod solidar cu părintele rezident de faptele copilului (de exemplu în cazul în care copilul intră în conflict cu legea) este responsabil de a îngriji copilul, de a face lecții cu acesta, de a se implica în activitățile școlare și extrascolare ale copilului. Părintele este obligat să îsi dea acordul cu privire la intervențiile medicale nemaiputând fi posibil ca doar părintele rezident să se ocupe de aceste lucruri. Nu în ultimul rând părintele poate cere si instanța este obligată de prevederile actuale ale codului civil să acorde acestui părinte posibilitatea să se achite de obligația de întreținere a minorului cumpărând acestuia bunurile și serviciile necesare traiului, educației și îngrijirii. Acest lucru nu se poate realiza în situaţia în care acest părinte ar interacţiona cu copilul doar odată la 14 zile. Este imposibil deci ca toate aceste obligații enumerate mai sus, să poată fi realizate prin menținerea vechilor prevederi legale care implicau un contact părinte-copil limitat la un weekend din două.

Instanţele române ar trebui deci să acorde programe de legături personale nelimitate în cazul în care părinții dovedesc că se înțeleg, să accepte tranzacția sau planul parental încheiat de părinți sau, în cazul în care părinţii au anumite disensiuni, să ofere un program de legături personale larg şi rezonabil părintelui nerezident. Un astfel de program de legături ar trebui să implice:

• interacțiunea părinte copil cel puțin 2 zile pe săptămână și cel puțin 4 ore în fiecare dintre aceste 2 zile.
• posibilitatea ca minorul să fie preluat direct de la școală la încheierea programului de învățământ, pentru a se evita timpii morți și a se stimula dialogul părintelui nerezident cu profesorii, învățătorii și educatorii
• posibilitatea ca minorul să fie găzduit până la 12 nopți pe fiecare lună la reședința părintelui nerezident, cu obligația/posibilitatea ca părintele nerezident să se implice în pregătirea temelor și ducerea copilului la școală

Relevant cu privire la întinderea programelor de legături personale poate fi experiența Canadei, de unde, reamintim, codul civil român s-a inspirat. Conform ghidărilor oferite de către guvernul federal Canadian, timpul petrecut efectiv de copil în grija părintelui nerezident trebuie să fie cel puțin de 40% din timpul total din lună. A se vedea în acest sens definiția custodiei comune oferită de către ministerul justiţiei din Canada: ”un copil locuieşte în două locuinţe, şi petrece cel puţin 40% din timp în ce-a de-a doua” (sursa: Ministerul canadian al Justiţiei, Liniile directoare asupra pensiilor alimentare pentru copii, 1997, citată aici).


Avem deja exemple de bune practici în cazul în care părinții se înțeleg. Instanțele fie au acceptat planul parental sau tranzacția propuse de către părinți care implicau ca minorii să locuiască timp egal la domiciliile fiecăruia dintre cei doi părinți (a se vedea, de exemplu, Decizia civilă nr. 745A/2011 a Tribunalului Bucureşti) fie au refuzat să limiteze în vreun fel programul de legături personale al minorului cu părintele nerezident, observând că nivelul de colaborare dintre părinți este suficient de mare încât o restricţionare nu ar fi în interesul copiilor (a se vedea Sentința civilă nr. 2189/2012 emisă de către Judecătoria Sector 6 Bucureşti).


Încă mai asteptăm să vedem că jurisprudența română se adapteze noilor comandamente impuse de codul civil şi atunci când părinţii nu reuşesc să ajungă la o tranzacţie. Interesul superior al copiilor ai căror părinţi ajung la o tranzacţie (sau reuşesc, asistaţi de către mediatori, să agreeze un plan parental) nu poate fi atât de diferit de interesul copiilor din familiile în care părinţii nu reușesc să cadă la un acord. Este nedrept şi discriminatoriu pentru toţi aceşti copii să fie penalizaţi, pentru o vină care nu le aparţine, aceea că părinţii lor nu pot să ajungă la un acord mediat. Programele care se rezumă la “un week-end din două” nu sunt benefice copiilor şi ajung rapid să distrugă relaţia afectivă dintre copil şi părintele nerezident. Ele încalcă, după cum se poate observa, ghidările oferite de către specialiștii canadieni care propun legături personale dimensionate în jurul a 40%-50% din timpul calendaristic, perioadă care să fie petrecută de către copil cu fiecare dintre cei doi părinţi.


În încheiere, ne manifestăm speranţa că şi acest articol va contribui la educarea specialiştilor din justiţie care, treptat vor renunţa la modul de gândire tip “Codul Familiei 1956” şi se for ralia acestui punct de vedere modern privind dimensionarea corectă a programelor de legături personale la minim 40% din timpul calendaristic.