Punctul 4 din avizul CSM la Proiectul de Modificare a Legii 272/2004

A V I Z

referitor la proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

În urma examinării proiectului de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,

CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII

În temeiul art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

În baza Hotărârii nr. 600 din 03 iulie 2012 a  Plenului Consiliului Superior al Magistraturii:

Avizează favorabil proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu următoarele observaţii şi propuneri:

P U N C T U L  4

O altă ipoteză a exercitării în comun a autorităţii părinteşti este a ceea a partajării perioadelor de timp în care copilul locuieşte, pe rând, cu fiecare dintre părinţi, concept care este cunoscut ca „locuinţa alternantă”.

Aşa cum s-a arătat, art. 400 din Codul civil prevede intervenţia instanţei numai în cazul neînţelegerii între părinţi, în sensul de a stabili locuinţa la unul dintre ei, iar art. 496 nu face această precizare referitoare la locuinţa unică.

Dispoziţiile referitoare la locuinţa copilului sunt mult mai permisive în legislaţiile statelor europene, fiind în acord cu principiul 3:20 din Principiile Legislaţiei Europene Privitoare la Autoritatea Părintească, care prevede: „(1) În cazul în care autoritatea părintească este exercitată  în comun, titularii acestora, dacă locuiesc separat ar trebui să se pună de acord cu privire la persoana cu care va locui copilul. (2) Copilul poate locui în mod alternativ cu titularii autorităţii părinteşti, fie ca urmare a unui acord aprobat de autoritatea competentă, fie a unei decizii luate de aceasta din urmă. Autoritatea competentă trebuie să aibă în vedere următorii factori: (a) vârsta şi opinia copilului; (b) capacitatea şi dorinţa titularilor responsabilităţilor parentale de a colabora unul cu celălalt cu privire la aspectele legate de copil, precum şi situaţia lor personală;(c) distanţa dintre locuinţele titularilor autorităţii parentale şi şcoala pe care o frecventează copilul.”

De exemplu, Codul civil francez prevede: „Domiciliul copilului poate fi stabilit la ambii părinţi sau doar la unul dintre ei. La cererea unuia dintre părinţi sau dacă părinţii nu se înţeleg, instanţa poate stabili provizoriu, pentru o perioadă determinată, domiciliul copilului la ambii părinţi, urmând ca la finalul acestei perioade instanţa să se pronunţe definitiv dacă domiciliul copilului va fi stabilit la unul dintre părinţi sau la ambii părinţi”.

O soluţie de tip reşedinţă alternantă permite ca minorul să locuiască cu fiecare părinte perioade relativ egale de timp, soluţia fiind posibilă, bineînţeles, doar în situaţiile în care părinţii locuiesc în aceeaşi localitate, trebuind avute în vedere aspectele referitoare la vârsta copilului, programul de educaţie, obiceiurile diurne sau nocturne, dorinţa acestuia. Situaţiile în care părinţii locuiesc relativ departe unul de altul, fac, bineînţeles, imposibilă alternarea locuinţei.

Faţă de cele menţionate, fără a dubla prevederile din Codul civil, propunem introducerea după art. 16 a art. 161, cu următorul cuprins:

Art. 161 - (1) Locuinţa copilului este la părinţii lui în cazul în care aceştia locuiesc împreună.

(2) În cazul exercitării în comun a autorităţii părinteşti, locuinţa copilului poate fi stabilită alternativ la cei doi părinţi, pe baza înţelegerii acestora, avându-se în vedere interesul superior al copilului.

(3) În cazul în care părinţii nu se înţeleg cu privire la locuinţa copilului, instanţa de tutelă va stabili locuinţa acestuia la unul dintre ei în baza unor criterii precum:

   a. Disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copii şi de a respecta drepturile părinteşti ale acestuia din urmă;

  b. Disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt accesul în locuinţa sa;

  c. Situaţia locativă din ultimii trei ani a fiecărui părinte;

  d. Istoricul cu privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane;

  e. Opinia copilului, ţinându-se seama de vârsta şi de gradul său de maturitate;

  f. Distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care oferă educaţie copilului;

(4) Pe lângă criteriile prevăzute la alin. (2), instanţa poate determina interesul superior al copilului în stabilirea locuinţei la unul sau altul dintre părinţi şi în baza altor criterii, pe care le va arăta în motivarea hotărârii, precum şi a particularităţilor situaţiei copilului, ţinând seama şi de concluziile raportului de anchetă psiho-socială emis de către autoritatea tutelară.

(5) În cazurile excepţionale în care stabileşte locuinţa minorului la terţe persoane sau la o instituţie de ocrotire, instanţa va  ţine seama de prevederile alin. (3) şi (4), în mod corespunzător”.

Raţiunile care au stat la baza criteriilor propuse au în vedere interesul superior al copilului, prin stabilirea expresă a aspectelor referitoare la condiţiile de locuire şi a modului în care copilul interacţionează cu fiecare dintre părinţi şi posibilitatea de a păstra efectiv relaţii personale cu părintele la care nu va locui.  Stabilitatea locuinţei este foarte importantă pentru sentimentul de siguranţă, pentru continuitatea vieţii sociale a copilului şi pentru continuitatea procesului educativ, dar nu este mai puternică decât alte criterii. În acelaşi fel, flexibil şi coroborat cu alte aspecte, trebuie abordată şi apropierea locuinţei părintelui de şcoală sau grădiniţă. De altfel, aceste criterii se regăsesc, în esenţă, şi în Principiul european 3:20 citat anterior.

Note ARPCC

1. Un index cu principalele sugestii de îmbunătățire a proiectului venite din partea CSM se pot vedea aici
2. Avizul complet emis de către CSM precum și proiectul de lege propus de către MMFPS pot fi consultate aici sau aici