joi, 31 mai 2012

Cum se stabilește locuința minorului? La o anume adresă fizică sau în mod generic la un anume părinte?


Cum se stabilește locuința minorului? La o anume adresă fizică sau în mod generic la un anume părinte?

Întrebare

Potrivit art.400 NCC locuinta copilului minor se stabileste la parintele cu care locuieste in mod statornic. In dispozitivul hotararilor ce le vom pronunta este suficient sa precizam "Stabileste locuinta minorului X la domiciliul/resedinta mamei/tatalui" sau este nevoie ca acest domiciliu/resedinta sa fie individualizata cu nr. de strada, imobil, etaj, apartament? Daca aratam doar "domiciliul/resedinta mamei/tatalui" dispozitivul este un pic neclar. Parintele poate avea domiciliul legal la o adresa, locuieste 11 luni pe an in Italia unde munceste, iar cand vine acasa de sarbatori locuieste efectiv la domiciliul parintilor. Astfel, pot aparea neclaritati cu privire la locul unde trebuie sa se afle copilul minor. Daca precizam o adresa exacta, ori de cate ori parintele se va muta va trebui sa sesizeze instanta cu o cerere de stabilire a locuintei la noua adresa.

Răspuns

În mod cert în lege se vorbește de o adresă fizică clar identificabilă. De altfel conform algoritmului de scoring judecătorul trebuie să verifice care dintre cei doi părinți are o situație locativă mai bună (de exemplu unul are o casă proprietate personală iar celalalt stă în chirie fără acte și schimbă reședința în medie o dată la fiecare 6 luni de zile). Manualul de implementare al custodie comune propune o frazare standard de genul:
Instanţa decide ca locuinţa minorului să fie la adresa din (...) şi obligă părintele rezident să obţină acordul părintelui nerezident cu privire la orice schimbare a locuinţei la o altă adresă decât cea specificată în această sentinţă. În cazul în care cei doi părinţi nu se înţeleg, părintele rezident va trebui să apeleze la instanţă de judecată pentru o decizie. Orice schimbare a locuinţei minorului în afara ariei de competenţă a instanţei trebuie luată de comun acord de către cei doi părinţi şi trebuie încuviinţată de către instanţă. Scoaterea minorului din ţară, indiferent de scop, se poate face doar cu acordul ambilor părinţi
Pentru mai multe detalii puteți consulta următoarele articole relevante:
Colectivul ARPCC

luni, 28 mai 2012

Declarația de la Langeac - punctul de la care a pornit reforma dreptului familiei în Europa

Declarația de Langeac este o declarație internațională privitoare la bazele și principiile implementării unui statut de egalitate între părinți dorindu-se a oferi o alternativă la tratamentul actual inegal dintre mame și tați, precum și la problemele cronice din practica și teoria familiei din lumea occidentală.
Emisă în timpul Conferinței internaționale privind statutul părinților, care a avut loc în perioada 25-31 iulie 1999 (Franța) și la care au participat reprezentanți ai unor organizații ale părinților din zece țări, declarația a reprezentat o înțelegere unanimă cu privire la faptul că statutul de egalitate între părinți servește cel mai bine interesului superior al copilului. Declarația enunță faptul că promovarea egalității între părinți, atât în timpul mariajului cât și după o eventuală separare, trebuie susținută prioritar de către agențiile guvernamentale.
Declarația a fost tradusă în 6 limbi.
Declarația a fost susținută de către Dutch Parents Platform care a organizat o a doua conferință asupra acestei teme în anul 1999. Textul final al declarației acestei conferinte suna așa: 
"Cei prezenți la conferința internațională din 26 noiembrie 1999 din Utrecht privitoare la Declarația de Langeac (cu 7 participanți din 5 țări diferite) au plăcerea să aducă în atenția reprezentanților lor din Parlamentul European faptul că mamele și tații trebuie să aibă în orice moment, responsabilități (adică drepturi și obligații) egale cu privire la copiii lor și faptul că creșterea și îngrijirea cea mai bună a copiilor se poate realiza doar atunci când atât tații cât și a mamele sunt implicare în toate aspectele privitoare la copiii lor. Ei cer astfel o discuție mai detaliată a ideilor cuprinse în Declarația de la Langeac."

Bibliografie:

  • Textul declarației în limba franceză
  • Traducerea declarației în limba română (în lucru)
  • Raportul cu privire la conferința internațională cu privire la custodia comună, ținută în Langeac, Franța între 25-30 iulie 1999, se poate descărca de aici, de aici sau de aici
  • Citare a acestei declarații în lucrarea Child Custody Access And Parental Responsibility a prof. dr. Edward Kruk, Universitatea din British Columbia, Decembrie 2008 (traducere bilingvă româno-engleză)



miercuri, 23 mai 2012

Parintii care isi abandoneaza copiii risca inchisoarea

Parintii sau reprezentantii legali care isi abandoneaza copiii ar putea fi condamnati la o pedeapsa de la 5 ani la 10 ani de inchisoare si interzicerea unor drepturi.

Senatul a adoptat tacit o propunere legislativa pentru modificarea Legii 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului. Potrivit proiectului, ce ii are ca initiatori pe deputatii independenti Tudor Ciuhodaru si Mircia Giurgiu, abandonul reprezinta parasirea copilului de catre parinte sau reprezentantul legal, deinteresandu-se de acesta mai mult de 3 luni.

"Statisticile indica intre 40.000 si 70.000 de copii abandonati, carora li se adauga alti 300.000 care au fost lasati singuri prin plecarea a peste trei milioane de persoane in strainatate. Jumatate dintre copii au varste cuprinse intre doi si sase ani, iar 4 la suta au mai putin de un an. 16 la suta dintre ei nu si-au mai vazut parintii de un an, in timp ce 3 la suta nu i-au mai vazut de cel putin patru ani", mai precizeaza autorii initiativei legislative, conform mediafax.ro.

Constatarea abandonului se efectueaza de catre reprezentantii serviciului public de asistenta sociala ori, dupa caz, ai directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului.


Dreptul de veto al copilului asupra menținerii relațiilor personale cu părintele său: Decizia 82/2003 (IV)

Decizia 82 din 25 februarie 2003 (Decizia 82/2003)
referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 43 alin. 3 din Codul familiei

Publicat in Monitorul Oficial 189 din 26 martie 2003 (M. Of. 189/2003)

Nicolae Popa             - presedinte
Costica Bulai            - judecator
Nicolae Cochinescu       - judecator
Constantin Doldur        - judecator
Kozsokar Gabor           - judecator
Petre Ninosu             - judecator
Serban Viorel Stanoiu    - judecator
Lucian Stangu            - judecator
Ioan Vida                - judecator
Paula C. Pantea          - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent
 
Pe rol se afla solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 43 alin. 3 din Codul familiei, exceptie ridicata de Maria Ciordas in Dosarul nr. 9.264/2002 al Judecatoriei Timisoara.
La apelul nominal lipsesc partile, fata de care procedura de citare este legal indeplinita.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstitutionalitate ca fiind neintemeiata, sustinand ca textul de lege criticat nu contravine dreptului la viata intima, familiala si privata sau prevederilor constitutionale privind protectia copiilor si a tinerilor, intrucat dreptul parintelui de a avea legaturi personale cu copilul sau nu reprezinta decat un mijloc prin intermediul caruia parintele isi poate indeplini obligatiile care ii incumba fata de minor.
C U R T E A,
avand in vedere actele si lucrarile dosarului, retine urmatoarele:
Prin Incheierea din 18 iunie 2002, pronuntata in Dosarul nr. 9.264/2002, Judecatoria Timisoara a sesizat Curtea Constitutionala cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 43 alin. 3 din Codul familiei, exceptie ridicata de Maria Ciordas.


In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate autoarea sustine ca sunt incalcate prevederile constitutionale invocate, intrucat pe calea unei actiuni de stabilire a programului de vizitare a minorului se poate dispune, potrivit art. 43 alin. 3 din Codul familiei, incuviintarea vizitarii acestuia si chiar luarea la domiciliul parintelui divortat caruia nu i-a fost incredintat copilul, fara a se tine seama de dreptul minorului de a refuza orice contact cu acest parinte.
Judecatoria Timisoara, exprimandu-si punctul de vedere, considera exceptia de neconstitutionalitate ca fiind neintemeiata. Se arata ca, potrivit dispozitiilor Codului familiei, ambii parinti au drepturi si obligatii fata de copiii lor minori, in exercitiul carora barbatul si femeia au drepturi egale. De asemenea, parintii sunt datori sa ingrijeasca de copil, fiind obligati sa creasca copilul, sa se preocupe de sanatatea si dezvoltarea lui fizica, de educarea, invatatura si pregatirea profesionala a acestuia. Aceste indatoriri trebuie sa se exercite de catre ambii parinti in mod continuu si nemijlocit, in conformitate cu interesul superior al minorului.
Chiar si in ipoteza in care minorul refuza pastrarea legaturilor personale cu parintele, in masura in care din cercetarile efectuate in cauza nu rezulta ca astfel de legaturi ar pune in primejdie dezvoltarea fizica, morala sau intelectuala a copilului, instanta poate admite cererea parintelui divortat caruia nu i-a fost incredintat copilul, avand in vedere ca dezvoltarea psihica si fizica a minorului nu este inca suficienta pentru a ii permite acestuia sa discearna intre ceea ce este si ceea ce nu este in interesul sau.


Potrivit dispozitiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum si Guvernului, pentru a-si formula punctele de vedere cu privire la exceptia de neconstitutionalitate ridicata. De asemenea, in conformitate cu dispozitiile art. 181 din Legea nr. 35/1997, cu modificarile ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al Avocatului Poporului.
Guvernul arata ca parintii divortati pastreaza drepturile si indatoririle parintesti, insa exercitiul acestora de catre parintele divortat caruia nu i-a fost incredintat copilul sufera "anumite limitari si particularitati". Insa acest parinte continua a avea dreptul si a fi tinut de indatorirea de a creste copilul, dreptul la pastrarea legaturilor personale dintre parinte si copil fiind expresia principiului constitutional al respectarii dreptului la viata de familie, precum si a principiului protectiei speciale a drepturilor copiilor. Prin urmare, exceptia de neconstitutionalitate este considerata ca fiind neintemeiata.
Avocatul Poporului apreciaza ca art. 43 alin. 3 din Codul familiei prevede mijlocul legal pus la dispozitia parintelui divortat caruia nu i s-a incredintat copilul pentru a-si putea indeplini obligatiile sale fata de copilul sau minor. "Aceasta masura are caracter accesoriu in raport cu cea a incredintarii copiilor, permitand exercitarea in mod direct a supravegherii, ajutorarii si indrumarii minorilor, chiar si in ipoteza in care minorul refuza pastrarea legaturilor personale cu parintele caruia nu i-a fost incredintat". Se mai arata ca textul de lege criticat se subscrie prevederilor Declaratiei drepturilor copilului, adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 20 noiembrie 1959, precum si Conventiei internationale cu privire la drepturile copilului.


Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
C U R T E A,
examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului si al Avocatului Poporului, raportul intocmit de judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:
Curtea Constitutionala este competenta, potrivit dispozitiilor art. 144 lit. c) din Constitutie si ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 si 23 din Legea nr. 47/1992, republicata, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate cu care a fost sesizata.
Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie art. 43 alin. 3 din Codul familiei, text de lege care are urmatorul continut:
   -Art. 43 alin. 3: "Parintele divortat, caruia nu i s-a incredintat copilul, pastreaza dreptul de a avea legaturi personale cu acesta, precum si de a veghea la cresterea, educarea, invatatura si pregatirea lui profesionala."
Textele constitutionale invocate de autorul exceptiei ca fiind incalcate au urmatoarea redactare:
   -Art. 26: "(1) Autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata.
(2) Persoana fizica are dreptul sa dispuna de ea insasi, daca nu incalca drepturile si libertatile altora, ordinea publica sau bunele moravuri.";
   -Art. 45: "(1) Copiii si tinerii se bucura de un regim special de protectie si de asistenta in realizarea drepturilor lor.
(2) Statul acorda alocatii de stat pentru copii si ajutoare pentru ingrijirea copilului bolnav ori handicapat. Alte forme de protectie sociala a copiilor si a tinerilor se stabilesc prin lege.
(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor in activitati care le-ar dauna sanatatii, moralitatii sau care le-ar pune in primejdie viata ori dezvoltarea normala sunt interzise.
(4) Minorii sub varsta de 15 ani nu pot fi angajati ca salariati.
(5) Autoritatile publice au obligatia sa contribuie la asigurarea conditiilor pentru participarea libera a tinerilor la viata politica, sociala, economica, culturala si sportiva a tarii."
Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea constata ca textul de lege dedus controlului utilizeaza termenul de drepturi ale parintelui divortat, caruia nu i s-a incredintat copilul, dar care pastreaza dreptul de a avea legaturi personale cu acesta si de a veghea la cresterea, educarea, invatatura si pregatirea lui profesionala in opozitie cu tertele persoane si, in special, cu celalalt parinte, caruia i s-a incredintat copilul si care este debitorul obligatiilor corelative, fiind tinut sa-i asigure fostului sau sot, care si-a pastrat calitatea de parinte, realizarea efectiva a drepturilor conferite de lege. O atare conduita cooperanta este impusa de imprejurarea ca drepturile mentionate constituie, in realitate, mijloace pentru indeplinirea obligatiilor pe care le are orice parinte fata de copilul sau si care subzista atata timp cat parintele nu este decazut din drepturile parintesti. Astfel, prin derogare de la regula potrivit careia orice drept da expresie unui interes legitim, dreptul parintelui de a avea legaturi personale cu minorul este recunoscut in considerarea interesului exclusiv al copilului.


Imprejurarea invocata de autoarea exceptiei, si anume aceea ca minorul este ostil mentinerii relatiilor personale cu celalalt parinte, este departe de a constitui un argument in sustinerea exceptiei de neconstitutionalitate.
In imensa majoritate a cazurilor parintii au fata de copiii lor profunde sentimente de afectiune, generozitate si altruism, chiar daca, uneori, exprimarea acestora poate induce intr-un psihic infantil si in prezenta lipsei sau insuficientei discernamantului impresia contrara. Astfel, severitatea sau exigenta unui parinte, motivate si impuse de ratiuni benefice, pot genera ostilitatea copilului, in conditiile in care parintii sunt despartiti, iar celalalt parinte este, prin comparatie, deosebit de concesiv. Mai mult, se poate intampla, in asemenea situatii, ca parintele caruia i-a fost incredintat copilul sa se defuleze, transmitandu-i acestuia ostilitatea pe care o resimte fata de fostul sot, care, desi, poate intemeiata din punctul sau de vedere, nu este de natura sa il descalifice pe acesta din urma ca parinte, fiind lipsita de justificare din punctul de vedere al copilului. Prin urmare, instabilitatea afectiva si emotionala a minorului, pe fondul unei imaturitati psihice si a lipsei experientei de viata, il priveaza pe acesta de posibilitatea de a sesiza care este adevaratul sau interes si, adesea, de a discerne intre bine si rau. Aceasta este ratiunea in considerarea careia legiuitorul, pentru a-l proteja pe minor, a instituit prezumtia lipsei de discernamant pana la varsta de 14 ani, iar intre varsta de 14 si 18 ani, l-a prezumat cu discernamantul diminuat, conferindu-i capacitate de exercitiu restransa.


Sub acest aspect, a recunoaste copilului un drept de veto la valorificarea drepturilor atribuite de lege parintelui sau echivaleaza cu nesocotirea, pe de o parte, a logicii si finalitatii textului de lege dedus controlului si, pe de alta parte, a intregii reglementari in materie, cu care acesta se coroboreaza.
Curtea constata ca sustinerea potrivit careia art. 43 alin. 3 din Codul familiei contravine prevederilor constitutionale consacrate de art. 26 alin. (1) si de art. 45 alin. (1) nu poate fi retinuta, cu atat mai mult cu cat reglementarea criticata instituie o modalitate prin care autoritatile publice isi indeplinesc obligatiile de a respecta si ocroti viata intima, familiala si privata, constituind totodata o componenta a regimului special de protectie si asistenta a copiilor si tinerilor in realizarea drepturilor lor. In ceea ce priveste incalcarea art. 26 alin. (2) din Constitutie, este evident ca prin persoana fizica indreptatita sa dispuna de ea insasi legiuitorul constituant a avut in vedere individul matur, dotat cu discernamant si suficienta experienta de viata, care are posibilitatea de a-si valorifica acest drept in deplina cunostinta de cauza, ceea ce nu se regaseste in persoana unui minor, lipsit de capacitate de exercitiu.
Referitor la criticile de neconstitutionalitate formulate de autoarea exceptiei prin raportare la art. 45 alin. (2)-(5) din Constitutie, Curtea constata ca acestea nu au relevanta fata de dispozitiile art. 43 alin. 3 din Codul familiei.
Pentru considerentele expuse mai sus, in temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 si al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata,
C U R T E A
In numele legii
D E C I D E:
Respinge exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 43 alin. 3 din Codul familiei, exceptie ridicata de Maria Ciordas in Dosarul nr. 9.264/2002 al Judecatoriei Timisoara.
Definitiva si obligatorie.
Pronuntata in sedinta publica din data de 25 februarie 2003.
PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu

marți, 22 mai 2012

Procedura executării silite în cazul măsurilor privitoare la minori (III)

Executarea hotarârilor judecatoresti referitoare la minori

Art. 879. – (1) Dispozitiile prezentului capitol sunt aplicabile si în cazul masurilor privitoare la minori prevazute într-un titlu executoriu, cum sunt stabilirea locuintei minorului, darea în plasament, înapoierea minorului de catre persoana care îl tine fara drept, exercitarea dreptului de a avea legaturi personale cu minorul, precum si alte masuri prevazute de lege.
(2) În aceste cazuri, executorul judecatoresc va trimite parintelui sau persoanei la care se afla minorul, încheierea de încuviintare a executarii împreuna cu o somatie în care îi va comunica acesteia data la care sa se prezinte împreuna cu minorul la sediul sau ori în alt loc stabilit de executor, în vederea preluarii acestuia de catre creditor, sau, dupa caz, îi va pune în vedere sa permita celuilalt parinte sa îsi exercite dreptul de a avea legaturi personale cu minorul, potrivit programului stabilit în titlul executoriu.
(3) Daca debitorul nu se va conforma somatiei executorului, acesta, la cererea creditorului, va sesiza instanta de executare pentru a face aplicatia art. 875.

Art. 880. – (1) Daca în termen de o luna de la comunicarea încheierii prevazute de art. 875 alin. (2), debitorul nu executa obligatia sa, executorul judecatoresc va proceda la executarea silita.
(2) Executarea se va efectua în prezenta unui reprezentant al directiei generale de asistenta sociala si protectie a copilului si, când acesta apreciaza ca este necesar, a unui psiholog desemnat de aceasta. Prezenta psihologului nu este necesara daca delegatul directiei are aceasta calificare.
(3) La solicitarea executorului judecatoresc, agentii fortei publice sunt obligati sa-si dea concursul la executare, în conditiile legii.
(4) Nu este permis niciunei persoane sa bruscheze minorul sau sa exercite presiuni asupra lui pentru a se realiza executarea.

Art. 881. – (1) Daca debitorul nu îsi îndeplineste obligatia, amenda stabilita de instanta potrivit art. 875 va curge pâna la momentul executarii, dar nu mai mult de 3 luni de la comunicarea încheierii prevazute de art. 875 alin. (2).
(2) În cazul în care debitorul nu îsi îndeplineste obligatia în termenul prevazut la alin. (1), precum si atunci când debitorul este de rea-credinta si ascunde minorul, executorul judecatoresc va consemna acest fapt si va sesiza de îndata parchetul de pe lânga instanta de executare în vederea începerii urmaririi penale, pentru 
savârsirea infractiunii de nerespectare a hotarârii judecatoresti.

Art. 882. – (1) Daca executorul constata ca însusi minorul refuza în mod categoric sa îl paraseasca pe debitor sau manifesta aversiune fata de creditor, va întocmi un proces-verbal în care va consemna constatarile sale si pe care îl va comunica partilor si reprezentantului directiei generale de asistenta sociala si protectie a copilului.
(2) Reprezentantul directiei generale de asistenta sociala si protectie a copilului va sesiza instanta competenta de la locul unde se afla minorul, pentru ca aceasta sa dispuna, în functie de vârsta copilului, un program de consiliere psihologica, pentru o perioada ce nu poate depasi trei luni. Cererea se solutioneaza de urgenta în camera de consiliu, prin încheiere nesupusa nici unei cai de atac, pronuntata cu citarea parintilor si, dupa caz, a persoanei la care se afla copilul.
Dispozitiile legale privind ascultarea copilului ramân aplicabile.
(3) La finalizarea programului de consiliere, psihologul numit de instanta va întocmi un raport pe care îl va comunica instantei, executorului judecatoresc si directiei generale de asistenta sociala si protectie a copilului.
(4) Dupa primirea raportului psihologului, executorul va relua procedura executarii silite, potrivit art. 880.
(5) Daca si în cursul acestei proceduri, executarea nu va putea fi realizata din cauza refuzului minorului, reprezentantul directiei generale de asistenta sociala si protectie a copilului va sesiza de îndata instanta competenta pentru a se pronunta asupra mentinerii masurilor privitoare la minor care n-au putut fi puse în executare.

Art. 883. – Executorul judecatoresc va încheia un proces-verbal în care va constata modul de îndeplinire a obligatiilor prevazute de art. 879 alin. (1), dispozitiile art. 860 fiind aplicabile în mod corespunzator.

luni, 21 mai 2012

Practică judiciară referitoare la infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului (II)

1. Judecătoria Gura Humorului a condamnat-o pe inculpata P.S. la 12 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei, prin s.p. nr. 302/1999, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 307 alin. 2 C.p., 
reţinând că, în urma divorţului, fiindu-i încredinţat copilul minor spre creştere şi educare, îl împiedica pe P.V., tatăl minorului, să-şi viziteze fiul conform programului stabilit prin hotărâre judecătorească.
Apelurile introduse de inculpată şi partea vătămată au fost respinse de Tribunalul Suceava prin dec. pen. nr. 1091 din 18 octombrie 1999.
Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs, pentru nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei. Curtea de Apel Suceava, secţia penală le-a admis, a casat decizia instanţei de apel şi sentinţa judecătoriei, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f C.p.p. a dispus încetarea procesului penal.
În motivarea deciziei, curtea a arătat că la plângerea prealabilă a lui P.S. împotriva lui P.V. pentru abandon de familie, finalizată prin încetarea procesului penal, pe parcursul cercetărilor, P.V. a formulat plângere împotriva lui P.S pentru infracţiunea prev. de art. 307 C.p.
La urmărirea penală, cele două dosare au fost conexate. Cum însă de la primul refuz al inculpatului de a respecta programul de vizitarea copilului, stabilit prin s.c nr. 1879/1997, rămasă irevocabilă la 26 mai 1998, au trecut mai mult de două luni până la formularea plângerii prealabile, 13 februarie 1999, dreptul său era prescris în raport cu prevederile art. 284 C.p.p.
De fapt, partea vătămată nu a întreprins nimic în legătură cu cele pretinse până la declanşarea cercetărilor împotriva ei cu privire la neplata, cu rea credinţă, a pensiei de întreţinere, încât plângerea adresată organelor 
de urmărire penală a fost formulată pro cauza. (Curtea de Apel Suceava, dec. pen. nr. 918 din 16 ecembrie 1999)

2. Fapta mamei – căreia i s-a încredinţat, prin hotărâre judecătorească de divorţ, spre creştere şi educare, minorul, cu obligaţia de a permite tatălui să-l viziteze, la anumite date determinate – de a-l împiedica, în mod repetat, pe tată, să ia legătura cu minorul în condiţiile stabilite de hotărârea judecătorească, constituie infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, în varianta prev. de art. 307 alin. 2 C.p.
Susţinerea inculpatei, în sensul că, în speţă, nu ar fi întrunite elementele infracţiunii prev. de art. 307 alin. 2 C.p., pentru motivul că subiecţi activi ai acestei infracţiuni nu pot fi decât alte persoane decât părinţii – aceştia putând săvârşi fapta incriminată prin art. 307 alin. 1 C.p.- nu este întemeiată.
În lipsa oricărei limitări în cuprinsul textului, este evident că infracţiunea prev. de art. 307 alin. 2 C.p. poate fi săvârşită de orice persoană – inclusiv părintele – căreia i s-a încredinţat, prin hotărâre judecătorească, minorul, spre creştere şi educare (Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 391/1996).

3. Prin s.p. nr. 2776/2004 a Judecătoriei Craiova, s-a dispus condamnarea inculpatei B.A. la pedeapsa de 15 zile închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 307 alin. 2, cu aplic. art. 74, 76 şi 81 C.p., reţinându-se în fapt că aceasta l-a împiedicat de mai multe ori în cursul anului 2002 pe numitul S.M., fostul său soţ, să aibă legături personale cu minora S.I.

Prin decizia penală 672/2004 a Tribunalului Dolj, a fost admis apelul inculpatei şi s-a dispus achitarea acesteia în temeiul art. 11 pc. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d C.p.p., cu motivarea că infracţiunii îi lipseşte un element constitutiv şi anume, latura obiectivă, în cauză nefăcându-se dovada că mama minorei l-a împiedicat pe tatăl acesteia să o ia pe minoră în domiciliul său.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală 6/MF din 27 ianuarie 2005, a respins recursurile formulate de parchet şi partea vătămată.
Soluţia de achitare a inculpatei este criticabilă pentru netemeinicie, din următoarele considerente: în temeiul unei hotărâri judecătoreşti prin care minora S.I. a fost încredinţată spre creştere şi educare mamei, iar tatălui i s-a încuviinţat să aibă legături personale cu aceasta periodic, în domiciliul acestuia, partea vătămată S.M. s-a prezentat la domiciliul inculpatei în mod repetat, la 21.09, 28.09, 5.10.2002, 2.03 şi 1.06.2003, pentru a o lua pe minoră, însă a constatat că în apartament nu se afla nici o persoană.
De fiecare dată, partea vătămată a anunţat-o pe inculpată, în scris, că a încercat să ia legătura cu minora, însă aceasta nu s-a conformat hotărârii judecătoreşti, iar începând cu 1 martie 2002, a dus copilul în domiciliul părinţilor săi, situat în altă localitate. Aceste împrejurări sunt de natură să demonstreze că inculpata, cu rea-credinţă şi în mod repetat, a împiedicat-o pe partea vătămată să aibă legături personale cu minorul şi deci că sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 307 alin. 2 C.p.

duminică, 20 mai 2012

Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului (art. 307 Cod penal) (I)

Autor: MARINELA CĂLIN procuror Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova
Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunile contra familiei prevăzute în codul penal

Continuarea lucrării publicată în revista „Drepturile minorilor” Nr. 1/2006


Noţiunea şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului

Potrivit art. 307 C.pen., constituie infracţiune reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul. De asemenea, constituie
infracţiune, potrivit alin. 2 al art. 307 C.p., fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de organul competent.

Codul familiei conţine prevederi referitoare la încredinţarea minorului unuia dintre părinţi, în caz de divorţ, precum şi dispoziţii referitoare la încredinţarea acestuia unei terţe persoane, atunci când părinţii nu-i pot asigura o creştere şi educare corespunzătoare.
Preocupat de a asigura o cât mai completă şi eficientă ocrotire a minorului, legiuitorul a prevăzut, în asemenea cazuri, posibilitatea menţinerii legăturii acestuia cu părintele sau cu părinţii în grija cărora nu se mai află.

Condiţiile în care minorul urmează să aibă legături cu celălalt părinte sau cu ambii părinţi se stabilesc de către părţi sau de organul competent, iar părintele sau persoana căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare are datoria să contribuie la menţinerea şi întărirea acestei legături. Prin urmare, fapta prin care un minor este îndepărtat în mod abuziv de un părinte sau de ambii părinţi, fiind de natură să slăbească relaţiile de familie şi să primejduiască creşterea şi educarea minorului, este o faptă care prezintă pericol social şi care este şi trebuie să fie incriminată.(1)

Pentru existenţa infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, se cere preexistenţa unei situaţii, aceea ca un copil să fie încredinţat unuia din părinţi sau unei anumite persoane, prin hotărâre
judecătorească. Situaţia premisă decurge aşadar din luarea pe cale judecătorească a măsurii de încredinţare a minorului, ca urmare a pronunţării unei hotărâri de divorţ ori de decădere din drepturile părinteşti.(2)

Obiectul juridic special al infracţiunii este constituit de relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală impun respectarea măsurilor luate privitor la încredinţarea minorului, pentru asigurarea creşterii şi educării lui pentru păstrarea legăturii acestuia cu părinţii săi.

Infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, de regulă, nu are obiect material, ea nefiind îndreptată asupra unei valori materiale. În raport de modalitatea concretă de săvârşire a elementului material al laturii obiective, infracţiunea poate avea obiect material corpul minorului, atunci când reţinerea acestuia se realizează prin acţiuni fizice de imobilizare, izolare, exercitate asupra lui.

Acţiunea de reţinere sau împiedicare a minorului de a avea legături cu părinţii săi poate fi realizată fără mijlocirea contactului fizic cu corpul acestuia, situaţie în care infracţiunea este lipsită de obiect material.(3)
Subiectul activ nemijlocit este calificat de calitatea de părinte al minorului sau persoana căreia i-a fost încredinţat spre creştere şi educare.
Prin urmare, autor al infracţiunii nu poate fi decât părintele minorului – firesc sau adoptiv – sau persoana căreia i-a fost încredinţat minorul spre creştere şi educare.

Într-o opinie (4), s-a susţinut că subiect activ al infracţiunii nu poate fi decât părintele care este căsătorit cu celălalt părinte al minorului, deoarece infracţiunea prev. de art. 307 C.p. face parte din categoria celor îndreptate împotriva relaţiilor de familie, care presupune existenţa căsătoriei între părinţi.
Se apreciază, în cadrul aceleiaşi opinii, că prevederile legale în discuţie nu sunt incidente în cazul părinţilor necăsătoriţi, a celor care au convieţuit sau convieţuiesc în uniune liberă (concubinaj) din care s-a născut minorul. În cazul în care concubinul reţine copilul împiedicându-l să se deplaseze şi să-şi vadă mama, fapta nu constituie infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, ci infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal.(5)

Alături de alţi autori (6), considerăm că limitarea subiectului activ al infracţiunii la părintele căsătorit al minorului nu este justificată, ea apărând a fi potrivnică atât raţiunii, cât şi literei legii.
Astfel, prevăzând că subiectul activ al infracţiunii, într-o variantă normativă, poate fi numai părintele minorului, legea nu a impus acestuia nici o altă cerinţă, cum ar fi aceea a statutului său de persoană căsătorită. În absenţa unei asemenea distincţii legale, ea nu poate fi impusă pe calea interpretării fără riscul, de neacceptat, de a adăuga la aceasta. Prin incriminarea infracţiunii sunt apărate atât interesele minorului cât şi drepturile părinţilor acestuia, indiferent de statutul de căsătoriţi al acestora.

Căsătoria stă la baza familiei, însă ea nu limitează şi nu exclude relaţiile extrinseci ei, dar indiscutabil specifice familiei.
La săvârşirea infracţiunii este posibilă participaţia ocazională sub forma instigării sau complicităţii. Subiect pasiv al infracţiunii, în modalitatea prevăzută de alin. 1, sunt atât părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat spre creştere şi educare minorul, cât şi acesta din urmă. În varianta prevăzută de aliniatul 2, subiecţi pasivi ai infracţiunii sunt deopotrivă minorul, cât şi părintele care este împiedicat să aibă legături personale cu acesta.
Indiferent de modalitatea normativă în care este incriminată, nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului constituie infracţiune cu pluralitate de subiecţi pasivi.

Latura obiectivă. Sub aspectul elementului material, infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului se realizează, în cazul alin. 1 al art. 307 C.p., prin acţiunea de reţinere a minorului de către un părinte, iar în cazul alin. 2 al textului, prin acţiunea de împiedicare a oricăruia dintre părinţi de a avea legături cu minorul.
În primul caz, al reţinerii, este vorba despre un minor care a fost încredinţat spre creştere şi educare unuia dintre părinţi sau unei alte persoane. Acest minor, aflându-se temporar la celălalt părinte sau la unul din părinţi, ca urmare a dreptului fiecărui părinte de a avea legături cu copilul său, nu este lăsat să se întoarcă la părintele sau la persoana căreia i-a fost încredinţat potrivit legii.
Este necesar ca reţinerea minorului să se facă fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul a consimţit ca acesta să fie reţinut, fapta nu constituie infracţiune.

Reţinerea nu trebuie confundată cu răpirea.(7) Existenţa elementului material al laturii obiective în această variantă nu este condiţionată, cum s-a susţinut, (8) de primejduirea creşterii şi educării copilului prin reţinerea acestuia de către făptuitor.
Împrejurarea că minorul a fost bine îngrijit de părintele său care l-a reţinut a se întoarce la celălalt părinte sau la persoana căreia i-a fost încredinţat, nu condiţionează existenţa infracţiunii, ea putând constitui o circumstanţă reală ce poate fi avută în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei.(9)

A decide altfel ar însemna, pe de o parte, să se nesocotească interesele minorului, apreciate ca atare prin hotărâre judecătorească, iar pe de altă parte, autoritatea şi executarea acesteia să fie lăsate la aprecierea şi
latitudinea părintelui împotriva căruia a fost luată.(10)

În al doilea caz, al împiedicării oricăruia dintre părinţi de a avea legături cu minorul, este vorba de un minor care a fost încredinţat altei persoane, prin hotărâre judecătorească, iar această persoană îl pune în situaţia de a nu avea contacte personale cu părinţii săi. În cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, persoana căreia i s-a încredinţat minorul poate fi şi unul dintre părinţi.

În acest caz, minorul este împiedicat de părintele căruia i-a fost încredinţat să aibă legături cu celălalt părinte. Este posibil ca până la soluţionarea acţiunii de divorţ, instanţa să stabilească domiciliul minorului la unul din părinţi. Deşi textul art. 307 alin. 2 C.p. are în vedere numai faptele de împiedicare săvârşite după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de încredinţare a minorului, în practica judiciară s-a considerat că trebuie să se dea textului o interpretare mai largă, astfel încât să fie inclusă şi situaţia la care ne-am referit.(11)

Întrucât legea penală este de strictă interpretare, este mai potrivită soluţia unei intervenţii a legiuitorului, care să facă posibilă aplicarea textului şi în situaţia în care, până la soluţionarea acţiunii de divorţ, instanţa stabileşte domiciliul minorului la unul din părinţi.(12)

Condiţiile în care minorul îşi păstrează legăturile cu părinţii se stabilesc de părţi sau de organul competent. Ca urmare, şi împiedicarea la care se referă textul trebuie să aibă loc în cadrul acestor condiţii. Refuzul minorului de a lua contact cu tatăl său nu pune la adăpost de răspundere penală pe mama căreia i-a fost încredinţat minorul, deoarece acest refuz poate fi un reflex al atitudinii mamei faţă de tatăl copilului.(13)

În sfârşit, pentru existenţa infracţiunii, legea cere ca acţiunea de împiedicare a oricăruia dintre părinţi de a avea legături cu minorul să fie săvârşită în mod repetat, în aşa fel încât să rezulte că este vorba nu de ceva întâmplător, izolat, ci de o tendinţă sistematică de a îndepărta pe minor de părinţii săi.

Urmarea imediată constă, în varianta primă, din crearea unei stări de pericol pentru creşterea şi educarea copilului; în varianta secundă, constă în punerea în pericol a legăturilor dintre părinţi şi copii.
Între acţiunea incriminată şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură cauzală care, ca în cazul oricărei alte infracţiuni de pericol, rezultă din materialitatea faptei.

Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Există intenţia dacă făptuitorul îşi dă seama că încalcă măsurile privind încredinţarea minorului fără consimţământul celor în drept va avea urmări nefavorabile creşterii şi educării copilului şi, totuşi, urmăreşte sau acceptă producerea acestor urmări. Latura subiectivă a infracţiunii nu include vreun motiv sau scop special.

Consumarea şi sancţionarea infracţiunii 

Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului se pedepseşte numai în formă consumată. Tentativa şi actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt sancţionate de legea penală. Consumarea infracţiunii are loc, în cazul reţinerii, în momentul în care reţinerea este efectivă şi se epuizează în momentul în care încetează această acţiune.
În cazul împiedicării oricăruia dintre părinţi de a avea legături cu minorul, infracţiunea se consumă în momentul în care acţiunea s-a săvârşit în mod repetat.
În ambele modalităţi incriminate, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la o lună la trei luni sau cu amendă.

Acţiunea penală pentru infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 307 alin. 3 C.pen.). Explicaţia acestei prevederi
constă în aceea că, în cazul acestei infracţiuni, sunt la mijloc interese ce privesc familia, anume relaţiile dintre părinţi şi copii, pentru ocrotirea cărora este bine ca tragerea la răspundere penală să se lase la aprecierea persoanei vătămate.
Pentru aceleaşi considerente legate de natura infracţiunii, în alin. ultim al art. 307 C.pen. se prevede că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Bibliografie

(1) O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 608
(2) V. Dongoroz şi colectiv, op. cit., p. 583
(3) H. Diaconescu, op. cit., p. 261
(4) C. Bulai- Comentariu în Practica judiciară penală, vol. III, partea specială de C. Antoniu, C. Bulai ş.a., Editura Academiei, Bucureşti 1992 p. 271, O. Loghin, T. Toader, op. cit. ,p.
(5) I. Pop, I. Cornescu, note la ord. de scoatere de sub urmărire penală din 24 iunie 1970 a Proc. Loc. Râmnicu Vâlcea, RRD 6/1971, p. 141
(6) H. Dicaonescu, op. cit., p. 261
(7) I. Dobrinescu, Condiţii în care răpirea minorului de către unul din părinţi constituie infracţiune, RRD 1/1969, p. 109
(8) Procuratura locală Râmnicu-Vâlcea - ordonanţa se scoatere de sub urmărire penală din 24 iunie 1970, în RRD 67/1971, p. 141, cu note de I. Pop, I. Cornescu; I. Oancea, op. cit., p. 584
(9) C. Bulai, op. cit., p. 271
(10) H. Diaconescu, op. cit., p. 263
(11) Ordonanţa din 28 august 1979 a Proc. J. Prahova, în dos. 29/II/10/1979, RRD 9/1980, p. 46, cu note de N. Puşcaciu şi N. Pleşan.
(12) O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 610
(13) E. Maier, notă la rez. 330/1980 a Proc. Loc. Câmpina, rey. 990/1983 a Proc. J. Prahova, RRD 1/1984, p. 51

Extras din lucrarea „Drepturile minorilor și ale victimelor violenței în familie” editată de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Nr. 2/2006

sâmbătă, 19 mai 2012

Ce fac daca copilul e "montat" de mama sa refuze sa se intalneasca cu mine?


ÎNTREBARE:

Va cer ajutorul/sfatul pentru copilul meu, pentru siguranta ei atat fizica cat si psihica. O sa va relatez cat mai succint povestea mea si a copilului meu,  pentru a putea intelege prin ceea ce trece copilul meu. [...]

In prezent ne aflam inca in proces de divort, am facut avut si o ordonanta presedentiala pe rol la judecatoria cornetu, hotararea fiind ca am dreptul sa imi vad copilul doua weekend-uri pe luna, de vineri ora 15 pana duminica ora 20. Am recurs la aceasta ordonanta deoarece un divort fiind atat de anevoios s-a intins pe atat de multe luni, atat de multe luni in care eu nu am putut sa imi vad copilul pentru ca mama sa nu mi-a permis acest lucru, luni de zile in care mama copilului meu si femeia pe care am iubito a incercat sa ma darame pe toate(material, emotional, etc.), dar mai ales sa faca din mine "Omul negru" in ochii copilului meu. Copilul are 4 ani, va face 5 ani in curand. [...]

Astazi este al treilea weekend de cand a intrat in vigoare hotararea judecatoreasca. Si este a doua oara cand eu nu am putut sa imi iau copilul.
Prima oara, pe data de 20 aprilie, am reusit sa o iau, plangand dupa mama sa. Aceasta nu s-a lasat impresionata si a izbito pe scaunul masinii mele spunandu-i"du-te daca asa vrea taicatu". [...] Pe data de 4 mai am fost din nou sa o iau, cu speranta ca de data aceasta va fi mai bine si mai usor pentru ea. Din pacate m-am lovit de aceeasi reactie a sa, plangea si imi spunea ca nu mai vrea sa mai vina la mine ca i-am facut numai rau. Am incercat, am insistat, aproximativ jumatate de ora, dupa care sotia mea a sunat din nou la politie sub pretextul unui scandal la adresa unde locuieste. Un echipaj de politie a sosit in aproximativ 10 minute, a constat faptul ca nu este nici un scandal, au trecut peste hotararea judecatoreasca si mi-au spus sa las copilul jos pentru ca plange. Fetita mea, obisnuita fiind cu prezenta politiei, mi-a spus "uite ca a venit politia, vezi ca nu poti sa ma iei!!!".

Astazi a fost a treia oara cand am mers dupa copilul meu. Am mers impreuna cu un psiholog de la DGASPC, pentru a face tranzitia cat mai usoara copilului meu. Din pacate psihologul nu a putut face altceva decat sa constate ca fetita mea de 4 ani si 11 luni, este traumatizata psihic de catre mama sa, ca nu poate distinge intre ceea ce este bine si ce este rau si ca tot ceea ce ii spune mama sa despre mine este considerat adevar pentru fetita. Am nevoie de ajutorul pentru ca Andreea sa poata fi ajutata.

Ce parghie legala pot folosi pentru a obtine custodia copilului meu?
Cine ma poate ajuta sa pun in aplicare aceasta hotarare judecatoreasca?

RASPUNS:

Cateva sugestii:
1. Printati manualul de PAS si dati-l politistilor sa citeasca. Cititi-l dvs ca sa vedeti cum sa discutati cu un copil alienat si cu mama alienatoare.
2. Vorbiti cu seful politiei, cereti numele politistilor iar apoi cereti sa va confirme ca au fost la fata locului si ca mama nu a respectat hotararea. Apoi de fiecare data cand va refuza transferul copilului, sunati la 112 si cereti Asistenta politiei care TREBUIE sa vina. E si datoria lor sa se asigure ca legea e respectata (iar legea da parintilor dreptul sa acceseze cópii lor) si ca sentintejel judecatoresti sunt executate de asemenea (ei o sa zica ca NU e datoria lor doar ca sa se scape de o situatie ingrata)
3. Pentru un copil de aceasta varsta (care merge deja la gradinita) a fi separat de mama lui nu reprezinta o trauma psihica ... e evident ca minorul e alienat. Si evident ca tipa si face scandal ca sa santajeze emotional pe adultii care sunt de fata. Nici politia nici DGASPC-ul nu ar trebui sa accepte astfel de lucruri
4. Mama trebuie sa imbrace copilul, sa ii spuna ca TREBUIE sa mearga cu tata, sa scoata copilul din casa (daca sta la bloc) si sa inchida usa in urma lui lasadu-va cu minorul singuri. Atunci intr-adevar poate clama ca respecta dreptul dvs. la legaturi personale. Altfel se considera REFUZ si politia ar trebui inclusive sa ii scrie o amenda d-nei in cauza. Daca sunt trei REFUZURI deja puteti sa deschideti un process penal pentru nerespectarea art. 307 CP (dar insistati și aveți executări silite în acest sens veți pune o presiune pe mama alienatoare pentru a respecta decizia instantei judecatoresti)
5. Puteti obtine de la politie adeverinte de interventie care sa arate refuzul mamei de preda copilul. Incercati, de asemenea, sa aveti si 1-2 martori care sa poata depune marturie apoi la procesul pe fond (in care sa cereti stabilirea locuintei copilului la dvs.) si la cel penal
6. Învestiti sentinta cu formula executorie (e o procedura la judecatorie) pentru ca apoi sa poata sa va asiste si un executor judecatoresc cu dvs. care poate constata refuzul si penalize mama
7. Continuati sa insistati sa preluati copilul. E dreptul lui (chiar daca acum, alienat, nu stie) si al dvs. de a fi alaturi de dvs. Renuntarea nu e o solutie.



vineri, 18 mai 2012

Jurisprudenţă: Respingerea excepției autorității de lucru judecat pentru un process de instaurare a autorității părintești comune


Articol de Codin Băltăgan, ARPCC

Asociaţia Română pentru Custodia Comună a militat dintotdeauna pentru posibilitatea de a instaura autoritatea părintească asupra minorilor cât mai repede, împotriva trendului majoritar din rândul specialiştilor. Mulţi avocaţi, de exemplu, sfătuiesc părinţii actualmente necustodieni (ca urmare a pronunţării undei sentinţe definitive anterior intrării în vigoare a noului cod civil) să lase să treacă o anume perioadă de timp (de ordinul anilor) până să depună o cerere de instaurare a autorităţii părinteşti comune.

Avem plăcerea să va supunem atenţiei astăzi o decizie edificatoare emisă de către Judecătoria Sector 5 care a respins excepţia autorităţii de lucru judecat ridicată de părintele custodian deşi cererea de chemare în judecată a fost depusă la 2 săptămâni după finalizarea definitivă şi irevocabilă a sentinţei de încredinţare a copilului pe legea veche (codul familiei).

Încheiere de şedinţă din 30.04.2012 
Preşedinte: BIDIUŢĂ OANA GEORGIANA; Grefier: SPETEANU CRISTINA
Observaţii: Este vorba de un proces de instaurare a autorităţii părinteşti. Dosarul redeschis la 2 săptămâni după decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti într-un dosar anterior în care CAB a făcut aplicare vechiului cod civil deşi decizia a fost datată pe 1 februaire 2012. Părintele custodian a ridicat excepţia autorităţii de lucru judecat. Excepţia a fost respinsă. 

Aici aveţi motivarea instanţei.

joi, 17 mai 2012

Necesitatea introducerii principiului nediscriminării părinţilor în legislaţia română

Articol de Codin Băltăgan, Asociaţia Română pentru Custodia Comună  

Avem plăcerea să punem la îndemână publicului Recomandarea nr. R (84) 4 a Comitetului Miniştrilor al Statelor Membre privind responsabilităţile parentale adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei la 28 februarie 1984, cu ocazia celei de a 367-a reuniuni a delegaţilor miniştrilor. Deşi recent s-au împlinit 28 ani de la adoptare, aceasta a fost necunoscută specialiştilor din România, doar recent un organism al statului român (CSM), având bunăvoinţa să realizeze o traducere oficială.

Recomandarea cuprinde anumite aspecte care au fost preluate de către legislaţia română prin actuala formă a noului cod civil (responsabilitatea părintească comună, audierea minorilor, prezumarea acordului celor doi părinţi în actele exercitate faţă de terţi) dar există unul, deosebit de important, care încă este omis, deşi această problemă a fost abordată inclusiv de către Convenţia ONU asupra Drepturilor Copiilor.

Aspectul la care ne referim se referă la nediscriminarea părinţilor cu privire la deciziile de atribuire a responsabilităţile părinteşti. Acesta este un aspect deosebit de important în măsura în care jurisprudenţa din România exercită o preferinţă puternică pentru părintele de sex feminin în deciziile privind încredinţarea minorilor ori, mai recent, în deciziile de stabilire a locuinţei minorilor. Ne permitem să cităm principiul 2 enunţat de către acest document:

“Orice decizie a autorităţii competente cu privire la atribuirea responsabilităţilor parentale sau modalitatea în care aceste responsabilităţi sunt exercitate trebuie să fie fondată în primul rând pe interesele copilului. Oricum, trebuie respectată egalitatea între părinţi şi să nu fie făcută nicio discriminare, mai ales pe temei de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

Pentru a consulta traducerea completă a acestui document puteţi accesa această adresă web: http://www.arpcc.ro/lex/010
Din ce cunoaştem, acest principiu al nediscriminării părinţilor în stabilirea interesului superior al copilului este incorporat în propunerile Ministerului Muncii pentru modificarea legii 272/2004, propuneri care se află în acest moment pe circuitul legislativ. Nu putem decât să ne manifestăm speranţa că respectivele propuneri vor fi însuşite de către legiuitor pentru a alinia legislaţia română practicilor corecte în privinţa stabilirii interesului superior al copiilor aflaţi în divorţ.

Codin Băltăgan

Cele mai citite