Informatii despre proiectul pilot de inregistrare a sedintelor de judecata

         Ca urmare a petiţiei transmise Tribunalului Bucureşti, înregistrată la Biroul de Informare şi Relaţii Publice sub nr. 53L/BIRP/11.01.2013, vă facem cunoscut că la Tribunalul Bucureşti s-a desfăşurat proiectul pilot „Implementarea unui Sistem Informatic Integrat de Înregistrare a Şedinţelor de Judecată” în baza contractului nr.79/28.12.20111, încheiat între Ministerul Justiţiei şi SC NetBrinel SA având ICB NO: IBRD4811RO-MOJ/G-3-2.

                De asemenea, din verificările efectuate de Departamentul IT al Tribunalului Bucureşti a rezultat faptul că durata planificată a proiectului a fost de 30 de zile, iar numărul sălilor de judecată implicate a fost de 22.

                Totodată, vă facem cunoscut că informaţiile solicitate prin celelalte puncte ale cererii dvs. cu privire la  desfăşurarea sus menţionatului program pilot nu sunt la dispoziţia Tribunalului Bucureşti, astfel încât aveţi posibilitate să vă adresaţi instituţiei care a gestionat proiectul, respectiv Ministerului Justiţiei, cu sediul în Bucureşti, str. Apolodor nr. 17, sector 5.

JUDECĂTOR  LAURA  ANDREI

PREŞEDINTELE TRIBUNALULUI BUCUREŞTI

adresa TB se poate consulta aici
alta intrare in blog, pe aceasta tema aici

Flash News: Ministerul Public promovează un RIL relativ la aplicarea în timp a noului cod civil relativ la autoritatea părintească

Avem plăcerea de a face cunoscut opiniei publice şi specialiştilor din justiţia pentru minori că pe data de 17.01.2003 domnul Daniel Marius Morar, prim-adjunct al Procurorului General a promovat un Recurs În Interesul Legii transmis către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea analizării. Documentul poate fi consultat aici şi poate fi descărcat în format PDF de aici.

Recursul adresează o situaţie care dăuna imaginii Justiţiei, legată de faptul că anumite instanţe au făcut aplicarea imediată a noilor prevederi ale Codului Civil legate de relaţiile dintre părinţi şi copiii post-divorţ (stabilirea locuinţei, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti) în timp ce altele au preferat să facă aplicare prevederilor legale în vigoare la data introducerii acţiunii.

Demersurile ARPCC au început în februarie 2012 prin abordarea de către asociaţia noastră a Serviciului Judiciar Civil din Ministerul Public (link). În luna mai Serviciul Judiciar Civil a exprimat o opinie care a confirmat că cele sesizate de către ARPCC sunt corecte (link) şi a publicat o notă de studiu (link) semnată de procurorul Florentina Baltă luându-se prime măsuri de unificare, prin transmiterea notei de studiu către Curţile de Apel din România. În noiembrie 2012, reprezentaţii ARPCC au fost primiţi de către prim-adjunctul procurorului general, d-na Gabriela Scutea în audienţă moment. La acel moment, prin vocea d-nei Scutea s-a promis o reanalizare a oportunităţii de promovare a unui RIL, promisiune care, vedem acum, s-a şi realizat.

Asociaţia Română pentru Custodia Comună doreşte pe această cale să felicite specialiştii din minister, d-na Florentina Baltă şi factorii de răspundere, d-na Gabriela Scutea şi d-nul Daniel Morar pentru modul în care Ministerul Public a gestionat acest subiect legat de unificarea practicii judecătoreşti şi implementarea bunelor practici în domeniul custodiei comune.

De asemenea, dorim să ne exprimăm întreaga consideraţie pentru disponibilitatea pe care Curţile de Apel din România (atât cele care au făcut aplicare prevederilor noului cod civil cât şi a celor care au aplicat vechiul cod a familiei) de a răspunde interpelărilor noastre legate de acest subiect.

În mod special dorim să mulţumim d-nei judecător Ramona Delida Szikszay (preşedintele Tribunalului pentru Minori şi Familie Brasov ) şi d-nei Mirea Loreley Emese (judecător la Tribunalul Bihor) care ne-au oferit primele exemple (Braşov, Bihor) de tratament corect al acestor situaţii precum şi d-nei judecător Cristiana-Mihaela Crăciunescu care a oferit un suport doctrinar de calitate încă din decembrie 2011.

Nu în ultimul rând mulţumim voluntarilor ARPCC care au depus un efort considerabil de peste 12 luni de zile în strângerea şi datelor din teritoriu şi în redactarea variatelor materiale pe această temă, materiale care au stat la baza formării opiniei specia

Cu deosebită consideraţie,

Codin Băltăgan,  ARPCC

Carta Universală a Judecătorului de la Taipei

Carta Universală a Judecătorului
Preambul
La elaborarea acestei Carte şi-au adus contribuţia judecători din lumea întreagă. Prezenta Cartă este rodul muncii lor şi a fost aprobată de către asociaţiile membre ale Asociaţiei Internaţionale a Judecătorilor, în calitate de document-cadru, conţinând norme generale.
Textul Cartei a fost aprobat în unanimitate de către delegaţii care au participat la reuniunea Consiliului Central al Asociaţiei Internaţionale a Judecătorilor, care s-a desfăşurat la Taipei (Taiwan), pe data de 17 noiembrie 1999.

Art. 1:  Independenţa

În cadrul activităţii lor, judecătorii vor asigura dreptul oricărei persoane la un proces echitabil. Aceştia vor promova dreptul oricărei persoane la un proces echitabil şi public, într-o perioadă de timp rezonabilă, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, constituită conform legii, în vederea stabilirii drepturilor şi obligaţiilor civile ale acesteia sau în cazul oricărei acuzaţii penale împotriva sa.

Independenţa judecătorului este indispensabilă unei justiţii imparţiale, în conformitate cu legea. Aceste două noţiuni sunt indivizibile. Toate instituţiile şi autorităţile, naţionale sau internaţionale, trebuie să respecte, protejeze şi apere această independenţă.

Art. 2:  Statutul

Independenţa judecătorească trebuie asigurată prin legea de înfiinţare şi protejare a autorităţii judecătoreşti, care este cu adevărat şi efectiv independentă faţă de celelalte puteri ale statului. Judecătorul, în calitate de deţinător al unei funcţii judecătoreşti, trebuie să fie capabil să îşi exercite competenţa judecătorească fără a fi supus presiunilor sociale, economice şi politice şi în mod independent faţă de alţi judecători şi de administraţia sistemului judecătoresc.

Art. 3: Respectul faţă de lege

În îndeplinirea atribuţiilor sale profesionale, judecătorul se supune numai legii şi va ţine seama doar de aceasta.

Art. 4: Autonomia personală

Nimeni nu are dreptul de a da sau a încerca să dea judecătorului ordine sau instrucţiuni de orice fel, care ar putea influenţa hotărârile sale, cu excepţia opiniilor pronunţate în apel, în anumite cazuri particulare, de instanţele ierarhic superioare.

Art. 5: Imparţialitatea şi abţinerea

În îndeplinirea atribuţiilor sale profesionale, judecătorul trebuie să fie imparţial şi trebuie să fie perceput ca atare.
Judecătorul trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle cu prudenţă şi grijă faţă de demnitatea instanţei şi a tuturor persoanelor implicate.

Art.6: Eficienţa

Judecătorul trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile cu diligenţă şi eficacitate, fără întârzieri nejustificate.

Art.7: Activitatea în afara instanţei

Judecătorul nu trebuie să deţină nici o altă funcţie, publică sau privată, remunerată sau neremunerată, care nu este pe deplin compatibilă cu atribuţiile şi statutul unui judecător.
Judecătorul nu trebuie să fie subiectul unor numiri în afara instanţei fără consimţământul acestuia.

Art.8: Securitatea funcţiei de judecător

Judecătorul nu poate fi transferat, suspendat sau revocat din funcţie decât dacă legea prevede astfel şi numai printr-o decizie adoptată prin respectarea strictă a procedurii disciplinare.
Judecătorul trebuie să fie numit pe viaţă sau pentru o altă perioadă în condiţii care nu pun în pericol independenţa judecătorească.
Nici o schimbare privind vârsta obligatorie de pensionare nu trebuie să aibă efect retroactiv.

Art.9: numire

Selectarea şi fiecare numire a unui judecător trebuie să fie făcute în conformitate cu criterii transparente şi obiective, bazate pe calificare profesională corespunzătoare. Acolo unde acestea nu sunt asigurate prin alte modalităţi, care să fie adânc înrădăcinate într-o tradiţie bine stabilită şi de durată, selectarea trebuie să fie făcută de un organism independent, care să includă o reprezentare judecătorească substanţială.

Art.10: Răspunderea civilă şi penală

Iniţierea unei acţiuni civile, în ţările în care aceasta este permisă, şi a unei acţiuni penale, inclusiv arestarea, împotriva unui judecător trebuie să fie permisă doar în împrejurări care garantează că independenţa să nu poate fi influenţată.

Art.11: Administrarea justiţiei şi aplicarea sancţiunilor disciplinare

Administrarea justiţiei şi acţiunile disciplinare împotriva judecătorilor trebuie să fie organizate de o aşa manieră încât să nu compromită independenţa reală a acestora şi să se acorde atenţie doar considerentelor obiective şi relevante.
Acolo unde acestea nu sunt asigurate prin alte modalităţi, care sunt adânc înrădăcinate într-o tradiţie bine stabilită şi de durată, administrarea justiţiei şi aplicarea de sancţiuni disciplinare trebuie să se facă de organisme independente, care includ o reprezentare judecătorească substanţială.
Acţiunea disciplinară împotriva unui judecător poate fi iniţiată numai în condiţiile în care aceasta este prevăzută de legislaţia pre-existentă şi în conformitate cu regulile de procedură prestabilite.

Art.12: Asocierea

Trebuie să fie recunoscut dreptul judecătorului de a aparţine unei asociaţii profesionale, pentru a permite că judecătorii să fie consultaţi, îndeosebi în legătură cu aplicarea statutelor care îi privesc, deontologice sau de altă natură, şi cu instrumentele legale, precum şi pentru a le permite să-şi apere interesele legitime.

Art.13: Remunerarea şi pensionarea

Judecătorul trebuie să primească o remuneraţie corespunzătoare care să-i asigure o independenţă economică reală. Remunerarea nu trebuie să depindă de activitatea judecătorului şi nu trebuie să fie diminuată pe durata deţinerii funcţiei.
Judecătorul are dreptul la pensionare cu o pensie acordată în conformitate cu categoria sa profesională.
După pensionare, judecătorului nu trebuie să i se interzică să exercite altă profesie juridică doar pe motiv că a fost judecător.

Art.14: Sprijinul financiar

Celelalte puteri ale statului trebuie să-i asigure sistemului judiciar mijloacele necesare pentru a se dota corespunzător în vederea îndeplinirii funcţiilor sale. Sistemului judiciar trebuie să i se asigure posibilitatea de a lua parte la sau de a fi consultat în legătură cu deciziile care se iau în acest domeniu.

Art.15: Parchetele

În ţările în care membrii parchetelor sunt judecători, principiile de mai sus se aplică automat acestor judecători.

Documentul în format PDF de poate descărca de aici

Ce vedem în filme despre divorţ nu are legătură cu realitatea

Ce vedem în filme despre divorţ nu are legătură cu realitatea

Interviu cu fondatorul www.paternita.info (pentru revista italiană Affaritaliani.it)

"Divorţul la TV este prezentat ca exacerbând conflictul, în stilul războiului Rozelor, sau pur şi simplu îndulcindu-l, cum face familia Cesaroni. Dar în realitate există o suferinţă profundă". Astfel, FABIO BARZAGLI, tată separat şi la rândul său fiu provenind din părinţi separaţi, intervine la Affaritaliani.it pentru a readuce copiii în centrul dezbaterii cu privire la custodia comună, dezbatere susţinută zilele trecute de părinţi faimoşi ca Matteo Sereni şi Tiberio Timperi. "Copiii suportă consecinţele cele mai dureroase ale separării dar îşi vor da seama doar când vor fi mari"

Marţi 21 Septembrie 2010 17:37 PM

"Este corect să fie apărate drepturile părinţilor separaţi şi să fie luate în considerare toate normativele eficiente, dar să nu uităm drepturile copiilor. În cadrul acestor războaie între părinţi, copiii suferă cel mai mult, în prezent şi când vor creşte, deoarece anumite dureri se concretizează doar când se ajunge la maturitate". FABIO BARZAGLI, responsabil al portalurilor www.infanzia-adolescenza.info şi www.paternita.info a trăit personal experienţa separării copil fiind dar şi în calitate de soţ şi tată.

Deoarece ei sunt cei care plătesc consecinţele cele mai dificile ale separării părinţilor, dar adesea aceştia trec pe planul doi, uitaţi printre cerinţe economice şi numărarea orelor petrecute în casa unui părinte decât în casa celuilalt părinte. "E bine venită iniţiativa legislativă, pentru care mă lupt personal, dar este şi o acţiune morală şi culturală ce trebuie continuată". De ani de zile BARZAGLI este implicat personal în apărarea drepturilor familiei. Colaborează cu Marino Maglietta, preşedinte al asociaţiei Creştere Împreună şi elaboratorul legii 54 din 2006, şi se ocupă în principal de reprezentarea, pe întreg teritoriul Italiei cât şi în apropiere, persoanelor care se confruntă cu drama separării.

Acesta, trăind personal drama, ştie bine ce înseamnă, mai ales atunci când te afli în ipostaza de fiu. "Când părinţii mei s-au separat eu eram deja mare – povesteşte -. Aveam 18 ani, deşi primele discuţii au apărut atunci când aveam 12 ani. Totuşi, abia la treizeci de ani mi-am dat seama câtă suferinţă mi-a adus şi consecinţele pe care le-am suportat în viaţă, de la şcoală la muncă, de la sănătate în raport cu ceilalţi. Separarea, indiferent cum apare, lasă un gol neprevăzut. Din ziua în care încep războaiele între părinţi, înţelegi că nu vei mai putea conta pe ei."

În fiecare an în Italia 450.000 de persoane trăiesc experienţa separării. Dintre acestea o sută de mii sunt copii, printre aceştia, există treizeci de mii de copii care văd cum se distruge de tot sau aproape de tot raportul cu unul dintre părinţi. Pentru ceilalţi, raporturile vor continua oricum într-un mod dezechilibrat: în medie 80% din timp este petrecut cu un părinte, de fapt, "colocatarul", care de obicei este mama, şi 20% din timp cu celălalt părinte. În practică, doar 6/8 din nopţi din treizeci sunt petrecute în casa tatălui. Şi copilul ce provine din părinţi separaţi are cu 77% mai mult posibilitatea de a suferi atacuri de panică.

Prin intermediul broşurilor, emisiunilor TV, cursurilor şi iniţiativelor de sensibilizare, BARZAGLI încearcă să conducă familiile spre o "separare uşoară", de fapt, mai întâi către o "evaluare uşoară" a controverselor, sau o tentativă de reconciliere. Copiii sunt cei care trebuie mai ales urmaţi, deoarece înţeleg ceea ce se întâmplă cu părinţii şi devin suficient de conştienţi pentru a accepta situaţia.

În acest aspect, mass media cu siguranţă nu este de ajutor: "Televiziunea transmite mesaje contradictorii şi prea puţin adevărate. Separarea este prezentată exacerbând conflictul, în stilul Războiului Rozelor, sau îndulcindu-l, cum fac dramele TV de tipul Familiei Cesaroni, care prezintă totul într-un mod uşor şi fericit. Dar ambele cazuri sunt foarte departe de adevăr. În realitate există multă suferinţă profundă ascunsă."

articol de Maria Carla Rota, tradus din limba italiană de către Nicu Dinuta 

 [ngo457]

Locuinţa alternantă în Suedia

Anna Singer, profesor asociat, la Facultatea de Drept a Universității din Uppsala (Suedia)
(sumar al articolului publicat în revista Utrecht Law Review)

În cazul copiilor a căror părinţi sunt separaţi, locuinţa alternantă a devenit foarte populară în ultimele decenii în Suedia. Acest articol prezintă pe scurt cadrul în care este utilizată locuinţa alternantă în Suedia. Vor fi evidenţiate aspectele legislative relevante şi vor fi discutate o serie de probleme legate de acest tip de aranjament.

Se estimează că, aproximativ unul din cinci copii cu părinţi separaţi locuiesc astăzi, în mod alternativ cu ambii părinţi. Frecvenţa crescută a reşedinţei alternante poate fi explicată, în mare măsură, prin eforturile legislative consecvente de stabilire a custodiei comune ca regulă principală pentru părinţii separaţi. Custodia comună, instaurată după separare, încurajează părinţii să joace un rol activ în viaţa copilului. Locuinţa alternantă poate fi considerată modalitatea optimă prin care un copil este în contact natural şi lipsit de stres cu ambii părinţi, în cadrul unor evenimente diferite din viaţa sa de zi cu zi, ceea ce nu ar fi posibil în cazul în care copilul ar locui doar cu unul dintre părinţi.

În 1982 custodia comună pentru părinţii separaţi a devenit regula principală, iar părinţii nu trebuiau să renunţe la responsabilitatea comună, dacă nu îşi doreau acest lucru. Cu alte cuvinte, consensul dintre părinţi a rămas o condiţie premergătoare pentru responsabilitatea comună, dar acum aceasta era demonstrată de ambii părinţi prin faptul că se abţineau de la a cere o custodie unică.

Custodia comună părea să promoveze contactul copiilor cu părintele cu care aceştia nu locuiau.[i] Din acest motiv legea a fost schimbată din nou în 1992, în sensul că ea stipula că dacă se consideră în interesul superior al copilului ca părinţii să aibă custodie comună, atunci acest lucru putea fi hotărât chiar dacă unul dintre părinţi prefera custodia unică.[ii] În acest moment era suficient ca părintele refractar să tolereze custodia comună. Doar în cazurile în care unul dintre părinţi era în mod explicit împotriva responsabilităţii comune se putea acorda custodia unică celuilalt părinte. Această reformă poate fi văzută ca o altă piatră de hotar în evoluţia regulilor de stabilire a custodiei, în sensul că nu mai era nevoie ca părinţii să fie de acord cu privire la responsabilitatea comună şi la dreptul comun rezultant de a decide asupra aspectelor referitoare la copil. Având în vedere că a fost prevăzut faptul că, părinţii aflaţi în această situaţie nu pot soluţiona problemele legate de drepturile de vizitare, a fost introdusă posibilitatea ca instanţa de judecată să poată decide asupra acestui aspect, în ciuda faptului că custodia comună presupunea o decizie comună cu privire la toate aspectele referitoare la copil.

Reforma din 1992 a avut ca rezultat faptul că, custodia comună a devenit soluţia cea mai des adoptată chiar şi în cazul părinţilor separaţi, care nu reuşeau să ajungă la un acord privind custodia. O explicaţie pentru acest lucru ar putea fi că mulţi părinţi se temeau să se opună în mod explicit deciziei de custodie comună deoarece acest lucru antrena riscul de a pierde totodată şi responsabilitatea custodială (principiul californian aplicat în multe alte legislaţii). De asemenea, instanţele de judecată au considerat custodia comună ca fiind în interesul superior al copilului şi adesea au ales această soluţie. Deloc surprinzător, majoritatea copiilor cu părinţi separaţi continuau încă să locuiască cu mamele, care au rămas principalele persoane responsabile de îngrijirea copilului.[iii]

Unul din motivele care au stat la baza schimbării legii, în scopul ridicării custodiei comune la rang de regulă principală, a fost ipoteza că această formă de custodie încurajează contactul dintre copil şi părintele, cu care acesta nu locuieşte - în special tatăl. Interesant de notat este faptul că nu a fost realizat niciun studiu cu privire la efectele acestei reforme asupra frecvenţei contactului.

Definirea reşedinţei alternante

În termeni legali există o diferenţă între locuinţa alternantă şi programul de vizitare extins.

O hotărâre judecătorească privitoare la locuinţa copilului poate fi pronunţată doar în situaţia în care părinţii au custodie comună.[iv]  O decizie privind locuinţa stipulează că minorul va locui cu unul dintre părinţi. Termenul de locuinţă alternantă nu este folosit în Codul Parental. Aşadar, o sentinţă cu privire la locuinţa alternantă indică faptul că minorul va locui cu ambii părinţi. Pe de altă parte, vizitarea poate fi stabilită indiferent de statutul pe care persoanele implicate îl au în raport cu custodia, de exemplu când ambii părinţi au custodia asupra copilului, dar şi atunci când doar unul dintre ei are custodia asupra copilului.[v]

                În practică, este posibil ca diferenţa dintre locuinţa alternantă şi vizitarea extinsă să fie aproape invizibilă, deoarece se poate hotărî ca minorul să locuiască cu unul dintre părinţi şi să-l viziteze pe celălalt în proporţie de 50% din timpul său. Aşadar, se consideră ca fiind locuinţă alternantă situaţia în care părinţii au custodie comună, iar copilul petrece mai mult de 40% din timp cu unul dintre aceştia şi puţin sub 60% din timp cu celălalt.[vi] De asemenea, este necesar ca acest aranjament să aibă o anumită constanţă sau să existe intenţia de a-l permanentiza. În consecinţă, dacă minorul petrece mai puţin de 40% din timpul său cu unul dintre părinţi, atunci se consideră că este vorba un program de vizitare extins. În situaţia în care doar unul dintre părinţi are custodia copilului, nu se consideră că este vorba de locuinţă alternantă, chiar dacă minorul petrece jumătate din timpul său cu câte un părinte.

---

[i] Studiile următoare au arătat că copiii ai căror părinţi au custodie comună au contacte mai bune şi mai de calitate cu părintele nerezident decât în cazul părinţilor nerezidenţi care nu exercită custodia asupra copilului,  Government ministry report, Ds 1989:52, pp. 48-49
[ii] Legea 1990/91:8.
[iii] Statisticile din anul 1992 arată că după separare părinţii aveau custodie comună asupra a 82% dintre copii. Mamele aveau custodie unică pentru 17% dintre copii iar taţii pentru 1%. Conform cu estimările, 91% dintre copii locuiau cu mamele lor. SCB (Statistics Sweden), Demografiska rapporter  (Rapoarte demografice) 1994:2, p. 39

[iv] Codul Parental, Capitolul 6, Secţiunea 14 a.
[v] Codul Parental, Capitolul 6, Secţiunea 15 a
[vi] A se vedea de exemplu decizia Curţii Supreme NJA 1998, p. 267 şi decizia Curţii de Apel RH 1993:64.

Trimiteri CEDO referitoare la protejarea relațiilor de familie

"Aş dori să fac o trimitere în cele ce urmează la cauza Keegan vs. Irlanda, din jurisprudenţa C.E.D.O., petiţia 16969/90, decizia din 26.05.1994, privind încălcarea prevederilor art. 8:

 “50. În conformitate cu principiile enunţate de Curte în jurisprudenţa sa, în cazul în care a fost stabilită existenţa unei legături de familie cu un copil, statul respectiv trebuie să acţioneze într-un mod calculat, pentru a permite ca această legătura să se dezvolte şi trebuie să fie create garanţiile juridice pentru a face posibil ca din momentul naşterii copilului acesta să se şi integreze în familia sa (a se vedea, mutatis mutandis, Marckx vs. Belgia din 13 iunie 1979, seria A, nr 31, pag. 15., alin. 31, şi sus-menţionaţii Johnston şi alţii în hotărârea de la pag.  29,. alin. 72).  În acest context, ca referinţă se poate lua principiul prevăzut la art. 7 din Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989, că un copil are, în măsura în care este posibil, dreptul de a fi îngrijit de către părinţii lui. Este, de altfel, necesar să se reamintească faptul că plăcerea reciprocă trăită de către copil şi părinte, de a se bucura de compania celuilalt, constituie un element fundamental al vieţii de familie, chiar şi  atunci când relaţiile de familie dintre părinţi s-au destrămat (a se vedea, printre altele, Eriksson vs. Suedia în hotărârea din 22 iunie 1989, seria A, nr. 156,. pag. 24., alin. 58).

Totodată, în cauza Konstantin Markin vs. Rusia, petiţia 30078/06, decizia  din 22.03.2012, privind încălcarea prevederilor art. 8 şi 14, s-a concluzionat: “Curtea nu a acceptat această justificare pentru diferenţa de tratament pe care Guvernul a invocat-o în cazul petentului, constând în rolul social deosebit al femeilor în creşterea copiilor. Societăţile europene contemporane s-au mutat spre o repartizare mai egală între bărbaţi şi femei a responsabilităţilor pentru creşterea copiilor lor şi  rolul bărbaţilor de îngrijitori şi-a câştigat recunoaşterea.”

În siguranță, dar nu după bunul plac

- Astăzi, Suzana, avem nevoie de fulgi pentru lapte.
Mama Suzanei merge cu ea în piața și-i spune de ce au nevoie.
- Vrei să alegi tu o cutie?
În supermarketuri există o mare varietate de fulgi. Este prilejul ca mama să o lase pe fetița să aleagă.
Fericită, Suzana, un copil de șase ani, privi cutiile cu fulgi, așezate la rând, alese una și o puse în căruciorul cu cumpărături. Mama a fost de acord cu alegerea fetiței.
Pentru că mama i-a acordat fetei privilegiul de a alege fulgii, aceasta a ales ceea ce-i plăcea ei, iar mama a fost mulțumită. Nu i-a spus: „Nu asta, cealaltă!” Dacă a lăsat-o pe fetița să aleagă a trebuit să fie de acord cu ce a ales ea.
Apoi, fetița a alergat la raionul de dulciuri fără să-i spună mama acest lucru însă, a ales o cutie de bomboane și a adus-o mamei.
- Nu, Suzana. Nu astăzi. Avem suficiente bomboane acasă.
- Astăzi, însă, vreau din acestea, spuse fetița.
- O să le iei data viitoare când venim, îi spuse mama zâmbind.
Și continuă:
- Hai, să mă ajuți să aleg câteva portocale.
Suzana a dus bomboanele la loc și a alergat după mama sa la raionul de fructe.

Avem de-a face aici cu o atitudine corectă. Pe de o parte îi oferă fetei prilejul să aleagă ea fulgii pentru lapte știind că orice cutie de fulgi ar fi ales, era aproape același lucru. Cel mult avea să aleagă o cutie cu flori sau cu animale. Îi dă întâietate fetei și în același timp urmărește ce fel de alegere face. Aceasta pe de o parte.

Apoi fetița vede raionul cu bomboane și aleargă să-și aleagă. Oriunde merg copiii, vor să cumpere bomboane. Mama însă, a avut curajul, a avut puterea să-i spună: „Nu astăzi. Avem destule bomboane acasă”.

Vedeți, „nu”- ul nu a fost la întâmplare. Nu i-a spus: „Nu, nu luăm bomboane. Du-le repede înapoi, ca să nu ți le arunc eu!”, atitudine care nu ar fi fost deloc corectă. În fața copiilor nu trebuie să acționăm la întâmplare. Însă este foarte necesar să-l facem pe copil să înțeleagă pentru ce-i spunem „nu”, chiar dacă pare inițial că nu vrea să înțeleagă. Totuși, noi trebuie să-i spunem din ce motiv facem ceva, ca să nu pară că facem lucruri la întâmplare, fapt care ar face să se strângă inima copilului.

Mama-i spune: „Nu iei astăzi, pentru că avem suficiente bomboane acasă”, ceea ce înseamnă că a doua zi își poate cumpăra. Fetița insistă, dar mama o asigură, zâmbind că vor veni și alte situații similare.

Ca orice copil, fetița insistă. Ca orice copil simte nevoia să-și manifeste personalitatea, care în cazul acesta se manifesta prin insistența.

Mamă, însă, rămâne fermă în hotărârea ei, cu deosebirea că nu se rezumă la un „nu” dur, care ar fi rănit-o pe fetiță. Îi spune zâmbind că-și poate cumpăra mâine. Este ca și cum astăzi i-a acordat privilegiul să aleagă fulgii, iar mâine va alege ea însăși bomboanele pe care le dorește. Maniera în care o spune este lipsită de duritate atât în vocea, cât și în atitudinea mamei. Și, imediat, fără să-i acorde timp să reacționeze, o deturnează, rugând-o s-o ajute să aleagă portocale.

Așa cum i-a vorbit mamă, copilul știe că nu-și va schimba hotărârea, pentru că i-a explicat de ce a hotărât astfel. Apoi îi distrage atenția provocând-o în altă direcție, ca să aibă mulțumirea că o ajută pe mama. Așadar, mama nu rămâne doar la un refuz, ci deschide copilului un drum nou.

În limitele normalității

Lucrurile acestea care par simple, cred că fac parte din viața noastră de zi cu zi, fie că avem de-a face cu copii, fie că avem de-a face cu oameni mari. De câte ori, când stăm de vorbă cu cineva, iar celălalt încearcă să ne preseze cu ceva, îl ajutăm cu poziția noastră fermă, spunându-i: „Cat despre problema aceea, încetează. Nu mai discutăm. Eu deja am luat această hotărâre”, fără să încercăm să ne impunem. Simplu, îi aducem la cunoștință hotărârea noastră. În acest fel, nu numai că se încheie discuția, dar îl și ajutăm pe celălalt să nu mai încerce pe orice cale să ne preseze.

Aceste lucruri sunt valabile și în situațiile în care avem de-a face cu copii mari. Sunt situații în care, oricât de mare ar fi copilul, având și el drepturile lui, este nevoie să i se spună „nu”, să fie refuzat. Nu numai să i se spună „nu”, ci să i se spună de așa manieră, încât să înțeleagă că nu există spațiu pentru mai mult.

În cazul în care are cineva un fiu sau o fiică de douăzeci-treizeci de ani, care încă nu și-a întemeiat o familie proprie, un copil care se întoarce acasă și mănâncă mâncarea pe care a gătit-o mama sa, doarme în patul pregătit de mama sa, poartă haine spălate și călcate de mama sa, acest fiu sau fiică nu poate să mai spună: „Eu sunt liber și fac ce vreau!” Sigur că face ce vrea și nimeni nu poate intră în sufletul lui, să-i îngrădească libertatea, dar pe de altă parte aparține unei familii. Când un tânăr își întemeiază familie, atunci își rânduiește lucrurile așa cum vrea el și, evident, în funcție de cum a fost crescut. Dar dacă ține încă de casa părinților, nu se poate să nu dea socoteală părinților; să plece când vrea, să vină când vrea, să aibă pretenții la mâncare, la curățenia din casă, etc.

În aceste situații părintele va spune: „Respect libertatea ta. Să faci ce vrei, însă în limitele normalității. Lucrul acesta nu poți să-l faci, pentru cutare motiv. Nu poți veni acasă ca la hotel!” Tatăl, care poate avea patruzeci-cincizeci de ani, îi va spune: „Copile, în această casă eu sunt stăpân, eu o conduc. Când vei avea casa ta o să faci așa cum știi tu mai bine!”

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii, volumul II, Editura Bizantină, 2005

Cum își ia copilul aere

William stătea în fata bancului cu jucării, aș unui magazin și bâzâia.
- Ce vrei, îl întrebă mama?
- Asta, spuse el, arătând o mică muzicuța, la care se chinuia să ajungă.
- Nu, Willi. Face mult zgomot. Nu o poți lua. O să-ți cumpăr o mașinuță, spuse mama.
Copilul continuă plângând:
- Nu vreau mașinuță. Vreau asta.
Mama l-a ignorat și a plecat să vadă ceva în raionul alăturat. William țopăi în picioarele mamei strigând:
- O vreau, o vreau, o vreau.
- O, pentru numele lui Dumnezeu! Hai să ți-o iau.
După ce vânzătorul a înmânat mamei pachetul cu muzicuța, băiatul i-a cerut-o.
- Acasă, i-a spus mama. Aici o să faci mult zgomot. Băiatul strigă și mai tare:
- Acuma, acuma, acuma!
- Poftim, ține-o, dar să nu o desfaci.
Băiatul rupse hârtia și scoase jucăria. Mama îl privea neputincioasă, fără să poată face ceva. Copilul a început să sufle în muzicuța, făcând un zgomot înfiorător.
- Bine, acum știi ce sunet scoți. Așteaptă să ajungem acasă, altfel ți-o iau.
Copilul continuă și mama-i smulse din mâna muzicuță. El începu să țipe. Mama i-a dat-o înapoi. Copilul a început să cânte din nou și mama și-a ieșit din minți.
- Așteaptă până ieșim din magazin. L-a luat apoi de mână și l-a scos afară din magazin.

Acesta este un caz foarte obișnuit. Foarte puține mame reușesc să nu facă ceea ce le cer copiii lor. În exemplul de mai sus se vede că mama nu are curajul, nu are puterea să spună „nu” și să rămână consecventă cu ceea ce spune.

Probabil, înlăuntrul său cedează, pentru că nu vrea să-l supere pe copil, ci vrea să-l mulțumească. Probabil îi este milă dacă plânge. Sau are ea însăși vreo slăbiciune. În orice caz, cedează. Din câte se pare, copilul a simțit-o și face ce vrea. Copilul era sigur că mama va ceda pentru că cedează de fiecare dată după ce spune „nu”, de aceea și insistă foarte mult. Și câștigă, în cele din urmă. Știa cum trebuie să se poarte, ce să facă, ca să o determine pe mama să cedeze și să-i împlinească dorința. A bâzâit, a bătut din picioare, a țipat, totul ca să o/facă pe mama lui să-i fie rușine.

Dacă părinții nu au curaj în anumite situații în care trebuie să spună „nu”, să spună: „așa ceva nu se poate, și dacă ai să sari până la cer!”, și să respecte ceea ce spun, nu fac nimic. Când suntem siguri că trebuie să facem ceva, să o facem și și să nu fim influențați de starea copilului, indiferent dacă este mic sau mare. Chiar dacă începe să plângă, să bată din picioare, să strice ceva, în nici un chip nu trebuie să abandonăm hotărârea luată, să ne arătăm slabi. A arătat părintele slăbiciune? Copilul îl va simți numaidecât, știe în ce mod poate să câștige și folosește fără întârziere modalitatea prin care câștigă sigur ceea ce vrea.

Cum încep să fie favorabile situațiile bolnăvicioase

Atunci când dăm de înțeles copilului că suntem hotărâți să respectăm ceea ce am spus, el își dă seama, oricât ar fi de mic, nu este prost, are destulă minte. Când înțelege că suntem de neclintit în ceea ce spunem, poate să încerce să insiste, dar renunță repede. Trebuie ca noi să fin siguri pentru „nu” -ul pe care l-am spus. Dacă am analizat problema și suntem siguri pe hotărârea luată, trebuie să rămânem neclintiți.

În felul acesta nu-l îmbolnăvim pe copil. Nici nu-i facem toate poftele, nici nu cheltuim bani fără rost, nici nu-l învățăm prost pe copil și-l și ajutăm să scape de slăbiciunile pe care este posibil să le aibă.

Pentru copiii care se nasc cu probleme este firesc ca părinții să aibă slăbiciuni. Un astfel de copil face nazuri și nu mănâncă mâncare, ci numai ciocolată, biscuiți, pentru că acestea i se dau. Până la un punct atitudinile acestea sunt involuntare, dacă este vorba despre un copil cu probleme. Deja înlăuntrul acestui copil s-a instituit o stare bolnăvicioasă care-l stăpânește și-l chinuie, pe care, cu siguranță, noi am favorizat-o. Dacă atunci când crește și are patru-cinci ani, nu adoptăm o atitudine diferită față de el, nu-l vom ajuta să iasă din starea de slăbiciune pe care o are.

Dimpotrivă, atitudinea corectă și stabilă a părinților îl ajută pe copil să depășească starea bolnăvicioasă care s-a născut înlăuntrul său. Să nu vi se pară curios ceea ce vă spun. Copii care nu mâncau deloc, cărora le trecea ziua cu ceva dulciuri, au învățat să mănânce prin atitudinea fermă a părinților.

În dezvoltarea oricărei persoane, joacă un rol foarte important nu numai construcția lui organică, ci și construcția și funcționarea lui psihică. Adică joacă un rol important sufletul copilului. Dacă atitudinea noastră este una care-l îmbolnăvește pe copil, lucrul acesta este vizibil. Dacă, însă, îl ajutăm să preîntâmpine corect problemele psihologice, vom observa că în realitate nu are nimic din cele de care-l suspectăm.

În afară de aceasta, de fiecare dată când mama merge în oraș, cu sau fără copil, ceva mereu cumpără pentru el, pur și simplu pentru că își dorește, fără un motiv special, iar acest lucru are urmări. Fără îndoială îi cumpărăm o ciocolată, o jucărie, dar cu multă atenție. Dacă mama, de fiecare dată îi cumpără ceva copilului ca să-l bucure, ca să-l mulțumească, sigur că atunci când, dintr-un motiv sau altul, nu-i va cumpăra, copilul va gândi numai că: „Astăzi, mama nu mi-a luat ce-am vrut eu!”, și va merge mai departe. Să vă explic: până în acel moment copilul este obișnuit să vadă dragostea mamei exprimată în gesturi simple: o jucărie, o ciocolată, etc. Când, însă, nu-i cumpără, ceva se clatină înlăuntrul copilului și se întreabă: „Oare ce este cu mama mea? Nu mă mai iubește?” Copilul nu conștientizează logic acest lucru, ci lucrează în subconștient.

De altfel, dragostea adevărată față de copil nu se exprimă numai prin darurile care-i sunt aduse. Este suficient să avem noi o atitudine corectă și va copilul înțelege. Este posibil ca atunci când îi refuzăm ceva copilului, el să se simtă în mai multă siguranță. Altfel, sufletul acela nestăpânit care cere și i se dă, fără să i se spună și „nu”, fără frâul sau măsură care i se impune la un moment dat, în el se va naște sentimentul de nesiguranță. Pentru că în acea situație nestăpânită și fără măsură, copilul își pierde stăpânirea de sine și crește în haos. Când, însă, există și „nu” pe ici, pe colo, copilul este protejat ca de un zid apărător și crește în siguranță, sănătos, mai bine, și simte și trăiește dragostea mamei.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți si copii, volumul II, Editura Bizantina, 2005

Ce va spune lumea?

Pavel, de patru ani, o însoțea pe mama sa la supermarket, având cu el un pistol cu apă. Mama lui s-a întors să-l vadă tocmai în momentul în care stropea peste față o doamnă.
- Pavele! Nu ți-e rușine? Ce faci acolo? Ascunde repede pistolul.
Băiatul a lăsat în jos pistolul, ca și cum ar fi intenționat să-l pună în teacă lui, s-a încruntat și și-a ascuțit privirea.
Câteva minute mai târziu, a văzut aceeași doamnă și a stropit-o din nou pe față. Nevoită mamă, i-a luat pistolul și a cerut scuze doamnei. Pavel a început să țipe și să bată din picioare, iar lumea a început să se uite la ei. Erau în mijlocul drumului. Mama i-a înapoiat numaidecât pistolul băiatului.
- E-n ordine. Hai să mergem.

Și în acest exemplu, copilul și-a învins mama. Degeaba i-a luat pistolul, dacă i l-a dat când a început să bată din picioare, și nu este exclus ca, până a ajuns acasă, să mai fi udat pe cineva!
Aici, mama a spus un „nu”, luând pistolul băiatului, dar a cedat dându-i-l înapoi. Aceasta a fost greșeala ei. Nu trebuia să i-l ia de maniera în care a făcut nici să i-l dea înapoi pentru că a plâns.

Probabil a reacționat așa pentru că i-a fost rușine de lume. Probabil era o femeie sus pusă și luând seamă la statura sa, a dat importanță părerii lumii și n-a vrut să se rușineze de oameni în mijlocul drumului. De aceea i-a spus: „Ia-l și hai să mergem acasă”.

Acesta este un fenomen general, pe care l-am pus în evidență și cu alt prilej: ia în seamă cineva părerea lumii, să nu-și piardă reputația, ia în seama ce vor spune ceilalți, dar nu ia deloc în seamă educația copiilor, care este cea mai importantă lucrare pe care o are de făcut omul. Și ce îndură bieții copii! Și ce trag după aceea părinții de pe urmă copiilor!

În exemplul de mai sus, mama trebuia să păstreze pistolul cu apă și să nu-l dea copilului, numai că a trebuit să o ia mai ușurel. Desigur, lumea privea și reputația ei avea de suferit, totuși, educația copilului era lucrul cel mai important.

Foarte mulți părinți nu reușesc să păstreze o atitudine corectă față de copii, nici chiar în sânul familiei sau în cartier, nu numai în spațiu străin, pentru că au în vedere părerea lumii. Este posibil ca un părinte să nu spună „nu” copilului de teamă să nu plângă, să nu țipe, să nu arunce cu pietre în ferestre, și să nu se audă din curte și să afle tot cartierul!

Într-o familie, bunica și bunicul, care îngrijeau nepoții lor rămași orfani, n-au vrut să ia orice femeie ca să-i ajute la treabă, pentru că acea femeie străină care ar fi intrat în casa lor, ar fi văzut nepoții lor cum se ceartă între ei. Aceasta ar fi spus și altora și și-ar fi pierdut bunul nume pe care-l avea familia. Așadar, copii au fost în mare dificultate până când s-a găsit persoană pe care bunicii au considerat-o potrivită ca să-i îngrijească pe copii.

Toți ne confruntăm cu asemenea probleme, mai mult sau mai puțin, nu numai părinții în relația lor cu copiii. Peste tot există mentalitatea: nu cumva să afle lumea. Uneori se ascunde tot ce este murdar. Nu vorbim în mod special de familie, ci de cămine. Responsabilii încearcă cu orice preț să le ascundă, nu cumva să se audă și să se facă scandal și să-și piardă reputația. Astfel murdăria și decăderea rămân și se petrece răul și nu binele, se distrug copiii.

Nu, în nici un caz așa! Desigur, toate le au în vedere responsabilii din familie, mama și tata. Nu este nevoie să iasă în drum și să-i strige pe vecini, să vină să vadă ce fac copiii lor. Dar, dacă este nevoie să aleagă cineva între una și cealaltă, adică între părerea lumii sau corectă educație a copiilor, nu trebuie deloc să ia în considerare părerea lumii. Nu trebuie să ia în seamă propriul orgoliu, numele, reputația, vrednicia și așa mai departe. Trebuie să aibă în vedere corectă educație a copiilor, oricât ar costa acesta reputația sau faima familiei.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și Copii, volumul II, Editura Bizantină, 2005

Inregistrarea sedintelor de judecata

Deseori in procesele civile avand ca obiect custodia copiilor, exista discrepante masive intre cele afirmate de parti in interogatoriul reciproc (de copilul audiat sau de catre martorii chemati sa depuna marturie) si cele consemnate in incheierile de sedinta, declaratiile consemnate de greferi, etc.

Inca din anul 2006 s-a dat hotararea din 13.04.2006 a CSM care permitea ca sedintele de judecata poata sa fie inregistrate de catre mass media in anumite cazuri. Exista de asemenea un proiect ca toate sedintele de jusecata sa fie inregistrate. An de an insa, din cauza constrangerilor bugetare, acest proiect a a fost amanat de cate Ministerul Justitiei.

Avem placerea sa observam ca in fine, proiectul a inceput, dovada este pilotul care se desfasoara incepand cu luna septembrie 2012 la Tribunalul Bucuresti.

ARPCC considera ca aceasta masura de inregistrare a sedintelor de judecata va ridica calitatea actului de justitie, va stimula judecatorii si grefierii sa isi profesionalizeze conduita si va permite corectarea opreativa a eventualelor discrepante sesizate de justitiabili dintre afirmatiile facute in fata instantei si cele consemnate in incheierile de sedinta sau depozitiile scrise.

Colectivul ARPCC

alte informatii mai recente despre acest proiect se gasesc aici

Da să fie DA, iar nu să fie NU

- Mama, pot merge la un film în astă seară cu Lidia?, întreba Ana la telefon. Mergem cu mama ei.
Era probabil acasă la prietena ei.
- Nu, Ana. Știi că nu se poate. Mâine mergi la școală.
De regulă nu mergea la cinema în timpul școlii.
- Dar, mami, este o situație specială. Este un film de excepție; este povestea unui cățeluș. Ai văzut și tu reclamele. Te rog, mami! Numai de data asta.
Mama se gândi: „Nu-mi place... să o refuz atunci când își dorește atât de mult ceva. Iubește atât de mult poveștile cu animale, iar filmul este cu adevărat bun. Sper ca de data aceasta să nu sufere. De altfel, dacă nu-i dau voie, toată seara va fi tristă și n-am să pot suporta”. Și astfel îi spuse:
- Mergi, dar să te întorci imediat acasă.

Așadar, Ana cere voie mamei sale să meargă la film cu prietena să și cu mama acesteia. Pentru început mama îi spune „nu”. După ce fata insistă, temându-se că se va supăra, iar comportamentul fetei va fi unul de nesuportat, îi spune „da”. Se vede că și Ana știa cum să obțină de la mama ei un „da”, chiar și atunci când mama nu avea de gând să spună „da”. Arată că vrea foarte mult să meargă, că-i place foarte mult, iar dacă nu o convinge, mama îi va rămâne datoare, ea se va supăra și comportamentul ei fată de mama va fi unul diferit. Mai încercase și altădată și știa că mama-i va spune: „Mai bine te lăsăm, decât să te văd bosumflată!”

Ar trebui să înțelegem – părinți, învățători, comandanți [?!, n.n.], toți cei care purtăm răspunderea altor persoane umane -, ce tertipuri folosesc cei care sunt sub observația noastră. Să cântărim și să studiem situațiile, ca să știm când trebuie să spunem „nu”, să nu pregetăm să spunem „nu” atunci când trebuie. Aceasta poate fi o foarte mare slăbiciune, și face rău nu numai aceluia căruia trebuie să i se spună, ci și celorlalți.

În exemplul nostru, mama a spus la început „nu”, dar apoi l-a retras. Dacă dăm de înțeles copilului că insistând și smiorcăindu-se dobândește „da-ul”, atunci nu are nicio valoare „nu” -ul inițial.

Sunt foarte mulți părinți care nu au curajul, nu au puterea să spună „nu”, fie pentru că au slăbiciune pentru copil, fie pentru că nu suportă să-l vadă pe copil supărat, așa cum am văzut mai sus. Ca să obțină ceea ce vrea, un copil poate ajunge până la a acuza dureri de cap, dureri de stomac sau altfel de crize.

Băieții pot ajunge să trântească ușile, să nu mai vrea să citească, să nu vrea să meargă la școală sau chiar să plece de acasă. Părinții nu trebuie să dea mare importanță acestor reacții. Unde vor merge? Ce vor face? Se va face noapte și se vor întoarce acasă. Părinții trebuie să rămână statornici în hotărârea pe care au luat-o și să-și păstreze calmul. Au spus „nu” copilului? Acesta va înțelege că a auzit „nu” și că trebuie să-l respecte până la capăt. Fie că bate din picioare, că se închide în cameră, sau că pleacă din casă, părinții nu trebuie declanșeze vreun conflict cu copilul. Lui trebuie să-i fie clar când părinții îi spun „nu” și când îi spun „da”. Se va opune odată, de două ori, iar apoi se va conforma. Numai că tactica greșită a părinților îi strică pe copii și apoi părinții se vaită. Nu spun că va curge miere și lapte dacă se poartă cineva corect cu copiii, dar în orice caz, foarte multe probleme se pot preveni. Părinții nu reacționează corect, de aceea copiii se poartă nepotrivit și creează probleme, iar părinții se vaită de copii: „Ce să facem cu copilul nostru? Cum să-l îndreptăm? Face asta! Face cealaltă!”

Părintele trebuie să se manifeste liber, fără îndârjire, că, în orice situație, să spună ceea ce este corect; dacă trebuie să spună „da”, să spună „da”, dacă trebuie să spună „nu” să spună „nu”.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și Copii, volumul II, Editura Bizantină, 2005

Cum gândesc copiii

Va prezentăm câteva descrieri din viața unor copii trecuți prin războiul dintre părinți. Concluziile, sperăm să le desprindeți singuri. Cele bune, desigur.

Hmmm...copii mingi de ping-pong si arme in razboiul dintre cei mari sunt pretutindeni. Ai mei se bateau in puterea noptii, ne trezeam toti 3 si ii rugam sa inceteze, sa discute nu sa se loveasca si sa se jigneasca....degeaba. Ii rugam macar sa se gandeasca ca avem scoala a doua zi...Eu ma mai bagam intre ei, o furam si eu cand de la unu cand de la altul depinde de cine eram mai aproape si cat de incinsi erau. Dupa ce se paruiau bine a doua zi erau preiteni. Intr-o zi tata a plecat si mama ne-a spus tot felul de povesti despre el..ca e cu femei, ca o raneste de ani de zile, Nu ne lasa sa vorbim cu el la telefon si daca vorbeam ne spunea sa ii reprosam ca umbla cu altele si pe noi ne-a lasat. Tata a plecat la munca in alta tara, s-a intors dupa un an si jumatate, si iar ne-a folosit sa poata fi primit inapoi....Dar raiul a tinut vreo jumatate de an si au luat-o de la capat. Si azi, dupa multi ani nici n-au divortat da nici un cuplu nu sunt. Acum se bat mai rar...cam la un an doi....cam la 3-4 ani unu intra in spital ca urmare a "bataliilor". Se jignesc in fiecare zi...se acuza...Nu exista intalnire in familie fara scandal, deja noi, copiii, care suntem deja adulti in toata firea ii simtim dupa privire cand urmeaza sa inceapa o noua runda. Am ajuns sa ii izolam in camere diferite cu forta pana se linistesc...sa il luam pe unul la plimbare.Ca rezultat al agresiunii intre ei o incasam si noi des. De obicei mama ne altoia cu ce-i cadea in mana, furtunuld e la baie, cotorul de la matura, cureaua. paleta de tenis pentru tot felul de greseli minore. La 24 de ani i-am oprit mana sa nu mai dea, si de atunci ma acuza ca am vrut sa o bat, desi, indiferent ce fel reactioneaza nu as putea vreodata sa o lovesc. M-a strans de gat cand conduceam, era sa ne omoare pe amandoua cand am incercat sa ii spun sa ia lucrurile mai usor, sa isi faca ordine in viata. Am dat-o jos din masina...Anul trecut, eu eram gravida in 7 luni si ne-a sunat tata disperat ca merge la urgente cu ea ca i-au descoperit cancer si a baut clor si sa venim repede acasa. Si eu si sora mea locuiam la 200 km si urmam sa mergem in 3 zile acasa. Am mers acasa....si surpriza....n-are nimic, ne-a manipulat pe toti pentru ca vroia sa venim neaparat sa ii mutam ceva mobila ca singura nu putea....In ciuda a tot..tot nu pot sa-i urasc...mi-e mila de ei...si nu stiu cum sa ii ajut..si daca ar fi sa ma uit in urma...nu stiu daca era mai bine sa divorteze sau mai bine e asa...

si ai mei au divortat - aveam doar 5 ani si pana la 7 am stat toti in localitate dupa care ne-am mutat si nu ne-am mai vazut decat poate odata pe anla noi nu era vb de violenta domestica inainte de divort (a primit mama o singura palma in 7 ani) insa cata bataie am mancat dupa de la mama nu se poate descrie ... doar capul mi-a spart de 4 ori.este perfect adevarat ca o femeie frustrata se va razbuna intotdeauna pe copil (in ideea ca acesta ii aminteste de fostul sot) ori eu chiar semanam f tare cu mama, in asa hal incat colegii mei de scoala si colegii ei de lucru ne confundau de multe ori daca aveam si tunsoarea la fel.mi-am vazut tatal rar si tot timpul imi umpleau capul cu prostii gen ca vine atat sa ma ia cu forta, si nu doar mama ci toata familia ei (bunici, matusi, etc)cand era vb sa cer ceva util pt ine de la tata se sfarsea intotdeauna obtinanad ceva ce mama ravnea, ori daca primeam ceva de valoare care nu o putea insusi avea grija sa o faca cadou/atentie pt altii ...eu n-am prea beneficiat din toate ce imi trimitea tata.am ajuns la 20 de ani sa ma mut de acasa evident cu scandal dar in sfarsit s-a terminat calvarul.am intalnit un om care m-a invatat ca trebuie lasat loc de "buna ziua" indiferent de conditii si in ziua de azi pot spune ca copii mei au doua perechi de bunici doar din partea mea (ambii parinti s-au recasatorit) iar eu pot sa-i vad si sa discut cu ei fara scandal - in momentul in care am devenit independenta de ei parca s-au sters toate rautatile pe care le aveau.Acum evident ca daca se intalnesc din greseala la vre-un eveniment se mai impung ei discret .. dar timpul a sters oarecum nevoia aceea de "razbunare/ de las ca-i demonstrez eu la celalalt" oricum fiecare isi poarta crucea intr-un fel sau altul si nu-i compatimesc deloc - undeva in adancul sufletului pot spune ca o merita pentru cei 14 ani in care le-am fost eu minge de ping-pong.

Este nevoie să spunem și „nu” copiilor

Din când în când, este necesar să spunem copiilor și „nu”, pentru că, dacă totdeauna spunem „da”, cu siguranță le vom face rău.
Aveți, cumva, o slăbiciune pentru copilul dumneavoastră?

- Mami, cumpără-mi și mie un pistol nou, spuse Ștefan.
- De ce, întrebă mama?
- Pentru că cel pe care-l am nu-mi mai place. Este vechi. Hai să mergem să cumpărăm unul nou.
- Ștefane, sunt foarte obosită acum! Îl putem cumpăra mâine.
- Nuuu, acumaaa! Copilul bătu din picior.
- Dar, te rog, Ștefan! Astăzi am ieșit de atâtea ori din casă! Chiar nu poți să aștepți până mâine?
- Vreau să mergem să-l cumpărăm chiar acum!
Mama continuă să-i explice cât este de obosită. Băiatul a început să plângă, să bată din picioare, până când a biruit-o. Au plecat împreună și au cumpărat un pistol nou și mai mare decât celălalt.

Mama lui Ștefan avea slăbiciune pentru fiul ei, o slăbiciune specială. Asta pentru că era despărțită de soțul ei și se îngrijea ca lipsa tatălui să fie simțită de către copil cât mai puțin, iar pe de altă parte pentru că, firesc, încetase să se sprijine pe soțul său, și fără să-și dea seama prea mult, își canaliza atenția înspre fiul ei și se sprijinea pe el. Astfel, mama nu avea curajul, nu avea puterea să spună „nu” copilului ei, în multe situații în care trebuia să-i spună „nu “. Nutrea slăbiciune pentru fiul ei.

Inteligent fiind copilul – toți copiii sunt isteți, chiar dacă par că nu înțeleg – copilul acesta înțelegea, nu cu mintea, ci cu simțirea, că mama lui este slabă și nu va avea curajul să-i strice hatârul și să-i spună „nu”. Era sigur din start că o va birui și va spune „da”, oricât ar fi părut că se împotrivește și că nu are dispoziție, în acest caz concret, să nu-i facă plăcerea. Această mamă era sclava fiului său.

Sunt foarte multe mamele care se poartă astfel cu copiii, fie că se întâmplă să fie mezinul familiei – totdeauna părinții au o slăbiciune pentru copilul mai mic -, fie copilul are un handicap, o invaliditate trupească sau mentală, suferință care îi distruge pe părinți. Faptul că nu este așa cum trebuie, că nu este cum și-ar fi dorit ei să fie copilul lor, îi distruge pe părinți. Uneori, prea multă dragoste, prea multă atenție acordată copilului îi face pe părinți să exagereze lucrurile. Dacă copilul are o slăbiciune, ochii părinților o pot vedea de două ori de-atâta, și încep manifestările neputincioase: Vrea copilul aceasta? Să aibă! Tot ce vrea! Părinții ajung chiar să-i nedreptățească pe ceilalți copii ai lor. Frații mai mari suferă, pentru că atunci când intră în conflict cu fratele mai mic, sau cu fratele neputincios, părinții dau vina pe ei indiferent de ce s-a întâmplat de fapt. Iar când aceasta se repetă, copilul nedreptățit este traumatizat; nu-i vine la socoteală atitudinea părinților. Chiar dacă nu înțeleg lucrurile precum adulții, copiii văd ce este drept și ce este nedrept. Și se întreabă: „De ce oare, părinții mei dau dreptate totdeauna fratelui meu?”

Cu această atitudine părinții îi rănesc pe copii, chiar și pe cel neputincios, căruia consideră că trebuie să-i acorde atenție și interes deosebit, căruia trebuie să-i ierte orice. Rănesc copilul neputincios, căruia nu au curajul să-i spună un „nu “. Aș îndrăzni să spun că – atunci când cineva, cântărind lucrurile într-o situație anume, ajunge la concluzia că trebuie să spună „nu” și unui astfel de copil, chiar unui copil provenit dintr-o familie dezmembrată, îi ajută să iasă din starea lăuntrică în care se află.

Adică atunci când răsfățăm prea mult un copil, fie că înțelegem sau nu, fie că simțim asta sau nu, accentuăm inferioritatea lui și nu-l ajutăm să se pregătească pentru ziua de mâine, pentru societate. Nu este posibil ca toată lumea să spună „da” copilului. În viață va întâmpină adesea refuzul, pe „nu”, împotrivirea, dușmănia, greutățile, și atunci va fi nepregătit.

Cântărind, așadar, lucrurile, tragem concluzia că trebuie să spunem copilului și „nu”, câteodată. Nu trebuie să ezităm să-i spunem „nu”. Chiar dacă plânge sau bate din picioare, chiar dacă se supără, acestea trec. Va înțelege, apoi, că pe bună dreptate i-am spus „nu”. Și nu numai atât, repede se va salva din starea bolnăvicioasă în care se află, care se manifesta prin atitudinea plângăcioasă și șantajista. Copilul uită repede și se comportă normal și față de părinți și față de semeni. Iar atunci când cere ceva, cere cu gândul că este posibil să i se spună și „nu”.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Parinti si Copii, volumul II, Editura Bizantina, 2005

Când copilul descoperă punctul slab al părinților

O prietenă a mamei a venit după amiaza la o cafea. În timp ce stăteau de vorbă, Maria, cea mai mică dintre cei trei copii ai familiei, a intrat alergând și plângându-se de nedreptatea pe care i-a făcut-o prietena ei. Mama a adăugat:
- Poate că nu s-a simțit prea bine în după-amiaza aceasta prietenă ta.
Mama i-a explicat că este posibil să nu se fi simțit prea bine prietena ei, și de aceea a nedreptățit-o.
Maria a întrebat:
- De ce, mama?
Mama a încercat, fără să reușească, să-i spună de ce. De fiecare dată când termină răspunsul, copilul întreba din nou „de ce”. În cele din urmă mama a rugat-o pe Maria să se întoarcă la joacă, ca să se poată ocupa și dansa de prietena ei. Maria a ieșit afară, dar a revenit deîndată cu alte „de ce-uri”. Întreaga durată a vizitei prietenei a trecut așa. La sfârșit mama i-a spus prietenei:
- Așa alege să-mi atragă atenția, ori de câte ori am un musafir.

În această situație, când mama a văzut că fetița este dispusă să o acapareze, să-i atragă atenția asupra sa, nu a reacționat cum trebuie. Trebuia să-i spună: „Copila mea, în clipa aceasta este la noi doamna X și avem ceva de discutat. Ce preferi, să mergi să te joci cu prietenele tale sau să mergi în camera ta?” Astfel, l-ar fi ajutat pe copil să înțeleagă – dacă ar fi rămas fermă pe poziție – ca mama o trimite la joacă sau în cameră. Nu încape discuție să se preocupe de „de ce-urile” copilului, în timpul discuției cu prietena sa.

Din păcate nu a procedat așa, și nici alte mame nu procedează așa în situații asemănătoare. Cel mult, dacă întinde coarda, îl ceartă pe copil sau eventual îl ating după ce musafirul pleacă. Acestea, însă, nu sunt atitudini corecte.

Mulți copii se poartă astfel, indiferent dacă este vorba de mamă sau tată. Îmi vine în minte un copil care, pentru că știa punctul slab al părinților, avea curajul să le mănânce timpul, să facă nereguli, până când ajungea să mănânce bătaie și să plângă. Același copil asculta de unchii lui, care locuiau în aceeași casă era atent și respecta tot ce-i spuneau. Şi nu de nevoie, ci pentru că înțelegea cu cine are de-a face. Îi considerăm prostuți pe copii, dar sunt mai inteligenți decât credem noi.

Așadar copilul înțelege cu cine are de-a face de fiecare dată. Ştie cine este tatăl lui și se poartă de așa manieră, pentru că știe că va birui. Pe unchii lui îi cunoaște de asemenea. Copilul, chiar dacă mintea lui nu poate să facă raționamente și să tragă concluzii, inconștient, aș spune, instinctiv și intuitiv, înțelege că ceea ce face cu tatăl nu-i merge cu unchii, înțelege că tactica pe care o aplica părinților, comportamentul pe care-l are față de părinți, nu este tolerat și de unchi și nu-i este permis să se poarte la fel. Tocmai atitudinea și personalitatea unchiului îl fac pe copil să înțeleagă că trebuie să vorbească și să se comporte corect.

Personalitatea părinților joacă un rol important în dezvoltarea firească a copilului

Sala aceasta are patru pereți, care ne dau sentimentul că ne aflăm într-un loc închis, în care suntem în siguranță. Am văzut cum reacționează copilul: înaintează până când da de perete. Se simte în siguranță atunci când îl găsește. Dacă nu găsește peretele și simte hăul în jurul său, nu poate avea sentimentul de siguranță. Noi, care ne aflăm în această sală închisă, avem sentimentul că ne aflăm într-un loc închis. Dacă ne aflăm sub cerul liber, din contră, vom avea senzația că ne aflăm în gol.

Când părintele, cu personalitatea lui, cu toată pregătirea și cu toată știința lui, adopta o atitudine corectă față de copil, atunci în jurul copilului și înlăuntrul lui se creează tocmai acești pereți, care-l fac să se simtă în siguranță. Un părinte, prin atitudinea sa, prin cuvintele sale, prin manifestările sale, prin personalitatea sa, poate să alunge dinlăuntrul copilului anumite forțe potrivnice, distrugătoare.

În existența copilului unele lucruri sunt extraordinare; adică pot determina întreaga alcătuire psihică a lui. Nu sunt atât obiective, cât sunt subiective. Adică sunt precum fumul. Să ne imaginăm sala aceasta plină de fum. Dacă găsim o modalitate să aerisim, deschizând în același timp toate ferestrele, într-o clipă fumul iese și sala se curăța.

Când părinții îl lasă pe copil să facă ce vrea, când nu se poartă corect față de el, când copilul nu simte că are părinți cu personalitate care să se impună în fața lui, este ca și cum existența lui s-ar umple de fum, ca și cum existența lui s-ar umple de situații extraordinare, care-l dau complet peste cap. Prin urmare, nu se poate dezvolta corect, nu poate crește normal, astfel încât să poată avea atitudinea potrivită și să poată ocupa locul pe care trebuie să-l ocupe în familie și în societate.

Când, însă, părinții, prin personalitatea lor reușesc să înlăture acest fum, copilul devine alt om. Nu pentru că a făcut ceva cu sine, nici pentru că părinții au făcut mai mult decât alți părinți. Ci pur și simplu pentru ca prezența unui părinte bun l-a ajutat pe copil să se salveze de unele forțe potrivnice sau de stări care se nasc înlăuntrul său, asemenea fumului.

În exemplul nostru, mama a fost aceea care l-a obișnuit pe copil să vină de nenumărate ori să întrebe „de ce?”. Fiți atenți, cei care aveți copii. Oare, atunci când vin și întreabă la nesfârșit „de ce?”, vor să se informeze, vor să învețe ceva sau au descoperit o modalitate prin care să-i preocupe permanent pe părinți?

Problema nu este că-i rețin pe părinți de la treburile lor sau că se învață să întrebe mereu. Problema este că se dezvoltă bolnăvicios, personalitatea lor se atrofiază și nu devin oameni normali.

Să luăm aminte și să ne străduim să nu dăm prea multă importanță dorințelor și obiceiurilor rele ale copiilor.

 Arhim. Simeon Kraiopoulos, Parinti si Copii, volumul II, Editura Bizantina, 2005

Argumentație despre PAS depusă de un părinte la judecătorie

Consider că prin promovarea unui astfel de comportament, recurenta pârâtă:

-ne ĩmpiedică, pe minor şi pe mine,  să ne exercităm un drept fundamental, acela la viaţă de familie, prevăzut de articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, amendată de Protocoalele nr. 11 şi 14, însoţită de Protocolul adiţional şi de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12 şi 13;

-mă ĩmpiedică să-mi exercit autoritatea părintească, sfidând autoritatea de stat şi puterea judecătorească şi ignorând cadrul legal existent privind protecţia drepturilor copilului;

-obstrucţionează contactul dintre minor şi tatăl său, creănd o stare de abuz emoţional asupra copilului (abuzul alienator, conform definiţiei date ĩn proiectul “Şcoala – o şansă pentru fiecare”, cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, este “ înstrăinarea copilului de persoanele, animalele sau lucrurile de care s-a ataşat emoţional.”: Sursa: http://scoala.anr.gov.ro/doc/a11/a11_Manual_formarea_parintilor_1.pdf );

 In ceea ce priveşte abuzul alienator, acesta este abordat ĩn legislaţia română prin prisma definiţiilor din legea 25/2012:  “f) violenţa socială-impunerea izolării persoanei de familie...b) violenţa psihologica.....controlul vieţii personale”, şi aici este vorba de alienarea copilului faţă de tatăl său şi de familia sa paternă.

Fenomenul alienării părinteşti este o ameninţare serioasă pentru minori şi pentru părinţii ţintă, motiv pentru care, pe plan mondial au ĩnceput să fie promulgate legi speciale, cum ar fi legea nr. 12318 din data de 26 august 2010 din Brazilia, intitulată “Legea privind alienarea parentală”.

Consider că această situaţie existentă ĩn prezent este intolerabilă şi de o gravitate extremă, ameninţă echilibrul psiho-afectiv al copilului meu, fapt pentru care trebuie să ĩnceteze imediat.

Atât ĩn jurisprudenţa naţională cât şi ĩn cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, există numeroase “lecţii ĩnvăţate”, ĩn legatură cu aspectele menţionate mai sus:

1) prin Decizia nr 82 din data de 25.02.2003, Curtea Constituţională a României a stabilit că accesul părintelui nerezident la minor este mai mult decât util, iar părintele rezident este obligat să încurajeze respectarea programului de legături personale decis de către instanţă, menţionând: “O atare conduită cooperantă este impusă de împrejurarea că drepturile menţionate constituie, în realitate, mijloace pentru îndeplinirea obligaţiilor pe care le are orice părinte fata de copilul său şi care subzista atâta timp cât părintele nu este decăzut din drepturile părinteşti."

2) cauza Cengiz Kiliç vs. Turcia ( petiţia nr. 16192/06, decizia din 06-12-2011, privind ĩncălcarea art. 8), unde judecătorii au concluzionat: “Deşi reclamantul a formulat demersuri repetate spre a-şi menţine relaţiile personale cu fiul său sau de informare a Curţii cu privire la faptul că dreptul său de vizită a fost obstrucţionat de către mama copilului, autorităţile au fost pasive în protejarea dreptului reclamantului care nu a avut decât un contact foarte limitat cu copilul său, pe perioade de până la doi ani. Durata de timp fără contact adecvat între reclamant şi fiul său a jucat un rol determinant în dobândirea unei atitudini de respingere pe care acesta din urmă a arătat-o faţă de tatăl său.”

3) cauza Koudelka vs. Republica Cehă ( petiţia nr. 1633/05, decizia din 20 iulie 2006, privind ĩncălcarea art. 8): “63. Ar trebui să se reamintească faptul că într-un caz ca acesta, caracterul adecvat al unei măsuri este judecat de rapiditatea punerii sale în aplicare (Maire vs. Portugalia, nr 48206/99, § 74, CEDO 2003-VII.);”

4) cauza Zavrel vs. Republica Cehă (petiţia numărul: 14044/05, decizia din 18 aprilie 2007, privind ĩncălcarea art. 8):” 36… În plus, trebuie amintit că articolul 8 din Convenţie impune statelor contractante obligaţia pozitivă de a lua măsuri adecvate pentru a reuni părintele aflat ĩn dificultate cu copilul său (a se vedea, de exemplu, cauzele Zenide Ignaccolo vs. România, nr 31679/96, § 94, CEDO 2000-I; Mihailova vs. Bulgaria, nr 35978/02, § 80, 12 ianuarie 2006).”

Cum se învață rău copilul și cum devine leneș

Întreaga familie a rămas peste noapte în casa de vacanţă. Tatăl s-a dus la pescuit, iar mama era ocupată în bucătărie. Fata, de doi ani, stătea la uşa de la intrare.
- Mamă! Strigă ea.
- Da, iubita mea, ce este? Întrebă mama.
- Mamă! Strigă din nou fetiţă.
- Da, iubita mea! Ce se întâmplă?
Mama se duse spre fetiţa
- Ce este? Plimbare? Imediat.
Mama se întoarse în bucătărie. Fetiţa rămase la intrare cu nasul lipit de geam, aşa cum stau copiii şi privesc când vor să iasă afară.
- Mamă!
- Da, răspunse mama din nou.
- Acelaşi lucru s-a repetat de trei ori. Când copilul a strigat a patra oară, mama a mers direct la ea
- Bine, draga mea, mergem să facem o plimbare. Numai că trebuie să pregătesc şi cina.
Vorbindu-i, a luat-o de mână coborând scările ca să meargă la plimbare.

Cât de înceată este acţiunea mamei aici! Un copil de doi ani stă cu nasul lipit de geam şi o strigă pe mama, în loc să meargă la ea în bucătărie ca să-i spună ce vrea. Este clar că aşa era obişnuită. Iar tactica nepotrivită a mamei se vede numaidecât: de fiecare dată când copilul strigă, îi răspunde: „Poftim! Ce vrei?”, până când merge la fetiţă. Normal era să meargă fetiţa la mama. În cele din urmă mama cedează dorinţei fetiţei şi pleacă la plimbare cu ea.

Sunt atitudini des întâlnite, din câte cunosc eu. Nu numai mamelor li se întâmplă, ci şi taţilor şi educatorilor. În loc să-i facă bine copilului, îi fac rău. Nu numai că se învaţă rău copilul, iar părinţii devin servitori ai copiilor, ci răul este mult mai mare şi mai profund.

Copilul din exemplul citat este cu siguranţă un copil nefericit. Nu a reuşit să-şi găsească locul în familie, iar sufletul lui tânjeşte după afecţiune şi simte nevoia să atragă neîncetat atenţia mamei, ca să nu simtă golul din suflet.

Deşi copilul este în casa părinţilor, vorbeşte cu ei, mănâncă, doarme împreună cu noi, nu de puţine ori are sentimentul că se află într-un hău, se simte pierdut, când atitudinea părinţilor faţă de el nu este corespunzătoare. Mai ales când nu este ajutat să-şi preia locul pe care-l ocupă în familie. Fetiţa din citatul nostru se simte în siguranţă, este liniştită, doar atunci când o preocupă pe mama sa, strigându-i: „îmi lipseşte cutare lucru, mi s-a întâmplat cutare lucru, etc”, astfel încât să o determine să lase totul baltă şi să alerge din bucătărie, ca să vadă ce dorește fetița ei, în cazul de faţă, să lase mâncarea neterminată şi să o ducă la plimbare.

Fetiţa aceasta este nefericită, iar mama, în loc să o ajute să iasă din această stare, în loc să o ajute să umple golul pe care-l simte înlăuntrul ei, să pună ceva solid sub picioarele sale, o împinge mai degrabă spre nefericire şi spre hău, prin atitudinea pe care o adoptă.

O altă consecinţă gravă care se petrece este aceea că fetiţa devine leneşă. Nu caută să facă ceva interesant, care să-i umple existenţa şi sufletul. Nu caută bucurie în altă parte. O cheamă pe mama lângă ea, tocmai pentru că mama se repede să răspundă la fiecare strigăt al fetiţei, aleargă la ea să-i împlinească dorința pe care o are. Nu lasă spaţiu fetei să gândească şi altceva. Tot ceea ce a învăţat până acum fetiţă este să aibă mama alături de ea. Pe mama se sprijină existența ei, dar cu o certitudine eronată.

Atenţie la ataşament!

Mama a dat naştere unei astfel de relaţii cu copilul său, ca să nu-l facă niciodată să sufere. Nu trebuia să cedeze deîndată ce copilul strigă. Sigur că uneori se poate întâmpla ceva grav şi atunci mama trebuie să îi sară în ajutor copilului, nu trebuie să aştepte să vină copilul în astfel de cazuri.

În exemplul nostru, unde copilul doar strigă, mama nu trebuia să alerge să vadă ce doreşte, ci numai să dea semne de viaţă: „Aici sunt! Am treabă în bucătărie şi nu pot lăsa mâncarea pe foc!” Cu puţinele cuvinte pe care le-ar fi spus, copilul ar fi înţeles că este ocupată şi nu poate veni, chiar dacă el aşa vroia. La a doua invitaţie a copilului mama trebui să se facă ca nu aude. La fel şi la a treia şi la a patra chemare. Este posibil să înceapă să bată din picioare. Dacă mama simte că nu se întâmplă nimic, iar atitudinea copilului se datorează faptului că nu reuşeşte să o aducă lângă el, că nu a cedat slăbiciunii lui, nu trebuie să se neliniştească.

Dacă mama va rămâne statornică în hotărârea pe care o ia, copilul va înţelege că în acel moment nu poate veni şi nici nu este posibil să meargă la plimbare. Dacă ar fi dorit să meargă la plimbare, mama i-ar fi răspuns: „Acum nu pot, am treabă. Trebuie să pregătesc mâncarea. O să vină timpul şi pentru plimbare”. Prin urmare, mama trebuie să rămână statornică în hotărârea pe care o ia. Fără întâmpinarea imediată a mamei, fetiţa va caută să-şi umple golul în altă parte. Este posibil chiar în acel moment să-şi amintească de o jucărie care-i place şi să meargă să se joace, sau de o carte cu imagini, pe care tocmai a cumpărat-o, sau să-şi aducă aminte de frăţior şi să-l caute să se joace cu el.

În acest fel copilul nu se învaţă rău. Se obişnuieşte cu faptul că nu este el stăpânul casei, iar ceilalţi servitorii lui şi că toate câte-şi doreşte se petrec la timpul lor, nicidecum deîndată ce-şi doreşte. Prin urmare, se obişnuieşte să asculte şi să participe la ordinea din familie. Dar cel mai important este că nu se ataşează, de o manieră bolnăvicioasă, de mama, că aceasta nu-i este servitoare, lucru în care să-şi găsească satisfacţia, să-şi umple golul pe care-l simte.

Aşa începe copilul să înţeleagă, din experienţa sa, că-şi poate petrece timpul şi altfel,  va creşte şi se va maturiza.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Parinti si Copii, volumul II, Editura Bizantina, 2005

Copilul să simtă că alege liber calea adevărului

Francisc, de unsprezece ani, şi-a pierdut cu ceva timp în urma tatăl. Locuia cu mama sa, undeva în provincie şi în fiecare sâmbătă venea cu ea în oraş, pentru lecţii de muzică. La un moment dat şi-a dorit să schimbe ziua de sâmbătă cu cea de miercuri, ca să poată juca în echipa de fotbal. Numai că miercuri după amiază mama obişnuia să se întâlnească cu prietenele, de aceea îi era greu să accepte cu bucurie propunerea băiatului. S-a creat, astfel, o situaţie fără ieşire, şi fiecare se considera nedreptăţit de celălalt. Mama ne-a cerut părerea.
Mama a mers la un specialist în consilierea familiei că să-i ceară sfatul în legătură cu fiul ei în această situaţie, iar specialistul l-a invitat, mai întâi, pe băiat, ca să vadă ce gândeşte, ce vrea de la mama sa şi de ce s-a creat acest blocaj.
Francisc a prezentat poziţia sa, pe care o şi înţelegem, fără însă să fim de acord cu ea. Specialistul spune că nici dacă mama i-ar fi spus „Nu ţi-e ruşine!? Nu-ţi este milă de mama ta?”, n-ar fi câştigat nimic. Iar el, o a treia persoană, ar fi avut şansa să-l preseze pe copil să asculte de spusele mamei lui. Nu a făcut-o, însă, pentru că asta i-ar fi întărit sentimentul că este nedreptăţit şi ar fi deteriorat şi mai mult relaţiile cu mama sa.
Este posibil ca, în cele din urmă, să fi ascultat şi să se fi conformat, înlăuntrul său rămânând însă nemulţumirea că a fost nedreptăţit, iar relaţia cu mama, în profunzime, nu ar fi mers deloc cum trebuie mai departe.
Francisc nu era prea sigur. Simţea ca mama lui nu ar fi cedat. Era foarte îndărătnică. Aceasta era părerea băiatului. Este surprinzător câţi copii spun că părinţii lor sunt îndărătnici, în timp ce părinţii cred că numai copiii sunt astfel. Fiind asigurat că mama sa ar ceda până la urmă, dintr-o dată Francisc a manifestat incertitudine. Nu era sigur că trebuie insistat ca mama lui să cedeze.
- De ce nu? Foloasele tale de la echipa de fotbal sunt mai mari decât ale mamei, îi spuse specialistul.
- Nu, spuse gânditor băiatul. Nu este adevărat. De când a murit tata, aceste prietene ale ei sunt foarte importante pentru mama. N-ar fi bine pentru ea să piardă aceste întâlniri.
Băiatul ceruse, pe de o parte, ziua de joi, ca să fie liber sâmbăta, dar în străfundul său a înţeles că nu era bine ce face. Iar când specialistul i-a spus că va insista la mama să facă schimbul pentru că e în avantajul lui, băiatul a răspuns: „Nu, nu este adevărat!”, întrucât el are mai mult de câştigat, însă mama sa are de pierdut din acest schimb de zile.
Mai mult sau mai puţin, băiatul, deşi era încă mic, a înţeles că mama sa, pentru că şi-a pierdut soţul, era tristă şi avea nevoie de compasiune şi de compania prietenelor. Era de folos şi compania copilului, dar avea nevoie şi de compania unor oameni mari. Copilul simte aceasta şi nu accepta schimbul.
Specialistul îl întreabă:
- Bine, atunci ce trebuie să se întâmple?
- Cred, spuse băiatul, că trebuie să lăsăm lucrurile aşa cum sunt.
Aşadar, copilul înţelege că gândise foarte superficial cererea sa.

Când vrem să impunem părerea noastră…
Autorul exemplelor concluzionează: De ce a depus armele Francisc? Deîndată ce a văzut că explicaţiile pe care le-a invocat şi drepturile sale au găsit înţelegere şi respect – deîndată ce specialistul l-a ascultat cu atenţie, cu dragoste, i-a arătat înţelegere, aproape fiind de partea lui -, a încetat să mai aibă sentimentul că ceilalţi îşi impun voinţa lor şi s-a simţit liber să examineze situaţia în ansamblul ei. Oricine poate pierde măsura logicii sale, atunci când simte că ceilalţi se impun. Nu putem câştiga conlucrarea cu cineva, atunci când încercam să-i impunem voinţa noastră.

Să ne întoarcem la realitatea noastră. Dacă fiecare-şi face o analiză a sinelui de astăzi înainte – dacă nu cumva face efortul să cerceteze şi trecutul -, va descoperi că, de multe ori are tendinţa să-şi impună voinţa, nu numai în faţa celor mici, ci şi a celor mari. Desigur, este posibil să fie corectă părerea noastră, este posibil să avem dreptate, iar celălalt să nu aibă. Problema nu este cine are dreptate şi cine nu are, ci faptul că nu trebuie, nici chiar atunci când avem dreptate, să ne impunem părerea şi să-l obligăm pe celălalt să o accepte, mai ales când este vorba despre copii mici.

Când impunem copilului mic părerea noastră, voinţa noastră, este ca şi cum i-am nega propria existenţă, propria personalitate, iar copilul reacţionează ca atare.

Şi oamenii mari se împotrivesc, opun rezistentă când li se impune o părere, din dorinţa de a-şi păstra intreaga personalitatea.

Datorită reacţiei, mintea omului se întunecă, se tulbura, opune rezistenţă, iar sinele nu poate gândi logic, nu se simte liber să gândească ce este corect şi să cedeze.

Când îl respectăm pe celălalt, cu siguranţă îi arătam înţelegere, îi arătam dispoziţie pentru dialog, îi oferim şansă pentru perspectiva sa. Pentru o clipă vom renunţa la părerea noastră, vom considera că nu avem dreptate şi vom reconsidera părerea celuilalt.

Dacă gândim aşa, celălalt se va simţi liber, va înţelege adevărul şi-l va accepta. Dacă va fi nevoie să renunţe, va renunţa şi nu va rămâne cu sentimentul că l-am învins noi, ci că a fost învins de adevăr sau că a avut curajul să meargă de partea adevărului.

Găsesc, oare, copiii modalitatea de a-i acapara pe părinţi?
Adulţii, în special părinţii, nu trebuie să dea atenţie lucrurilor mărunte, şi de cele mai multe ori ei nu excelează la acest capitol. Nu înţeleg când trebuie să alerge după copil, când trebuie să-l ajute, când trebuie să răspundă unei dorinţe de-a lui, etc. Copilul poate să strige, poate să plângă, poate să îşi dorească ceva, şi aşa mai departe, dar nu înseamnă că de fiecare dată este bine ca părinţii să răspundă dorinţelor lui. Nu este vorba numai de timp pierdut, dar este şi în detrimentul copilului, care se obişnuieşte să trăiască aşa. Se obişnuieşte să se închidă între zidurile dorinţelor sale şi nu rămâne deschis experienţei celor mari, în general, şi a părinţilor în special, iar personalitatea lui nu se dezvoltă.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Parinti si Copii, volumul II, Editura Bizantina, 2005

Cu fermitate și răbdare

Cum pot adulții să-i încurajeze şi să-i ajute pe ceilalţi, îndeosebi pe copii, ca să conlucreze, să colaboreze cu ei?

Să vedem un exemplu:

Ionuţ, de cinci ani, şi mama sa au mers cu maşina la gară ca să-l ia pe tatăl său. Era foarte frig, dar Ionuţ a deschis geamul maşinii. Mama i-a spus:
- Deîndată ce închizi geamul, vom pleca.
Ionuţ aştepta. Mamă, însă, stătea netulburată. Atunci Ionuţ spuse:
- Voi închide geamul, deîndată ce porneşte maşina.
Mama nu spuse nimic, dar continua să aştepte. Ionuţ spuse din nou:
- Perfect, voi închide geamul, deîndată ce pui cheia în contact.
Mama sa continua să aştepte, fără să spună un cuvânt.
Atitudinea ei arata cât este de hotărâtă. În cele din urmă Ionuţ a închis geamul, iar mama sa a pornit maşina, a zâmbit şi a zis.
- Nu-i aşa că este minunat soarele care se reflecta pe zăpadă? Uite cum străluceşte, parc-ar fi mii de diamante pe zăpadă!

Nu ştiu câţi dintre noi, mame sau tați, ar fi reacţionat aşa, dacă am fi fost în faţa unei astfel de situaţii?! Cel mai obişnuit, în astfel de situaţii este că cel aflat la volan să dea poruncă: „închide geamul!” Dacă copilul este ascultător şi închide geamul, cu siguranţă va rămâne cu sentimentul că i s-a impus ceva şi că a fost restricţionată libertatea sa. Va rămâne cu sentimentul că ceva nu a fost în ordine cu mama lui, fără ca lucrurile să se lămurească înlăuntrul său.

În exemplul pe care l-am citat, copilul a deschis geamul maşinii şi, pentru că afară era frig, mama i-a spus să-l închidă. Copilul a vrut, totuşi, să facă precum vroia el şi nu a închis geamul. Mama, de cealaltă parte, a observat că ceea ce vrea copilul nu este bine. Problema era cum să-l facă pe copil să înţeleagă că nu este bine ce face, şi să-l convingă să facă ce trebuie, fără să se simtă ofensat, dar şi fără să declanşeze înlăuntrul său vreo reacţie adversă şi împotrivire. De aici încolo, lucrurile merg bine.

Mama ia o decizie şi rămâne statornică în hotărârea ei. Tocmai în acest punct nu reușesc adulţii, atunci când văd fermitate în îndărătnicia copilului, cedează ei. Nu fac bine. Atunci când părintele ia o hotărâre, dacă a studiat-o, a gândit-o şi este logică, trebuie să rămână ferm în hotărârea sa, așa cum a făcut mama din exemplul nostru. Adică deşi copilul a încercat să o șantajeze  mama a arătat prin atitudinea sa fermă, că trebuie să închidă geamul, ca să pornească maşina.

Hotărârea mamei l-a determinat să cedeze puţin, dar numai puţin. Mama a rămas statornică în hotărârea să, dar nu l-a certat, nu i-a spus: „Lasă asta, închide fereastra, pentru că ne grăbim!”. S-a comportat firesc. Ştia că este o chestiune de secunde ca să închidă geamul. A procedat ca şi cum s-ar fi retras în sine, cum spune autorul, şi ar fi uitat de copil. Fără să declanşeze un conflict, băiatul a închis geamul şi mama a pornit la drum. Sfârşitul are simbolistica lui. Când s-a închis geamul, mama nu a răbufnit, aşa cum ar face orice mamă: „Ai văzut că l-ai închis!” Ar fi fost ca şi cum ar fi spus: „Ai văzut că te-am învins?” Dacă se poartă cineva aşa cu copilul, acesta se răzvrăteşte, nu pentru că vrea război cu cei mari, ci pentru că vrea să-şi certifice propria existenţă. La această vârstă copilul reacţionează încă instinctiv. Când este ignorată şi oprimată existența şi personalitatea sa, copilul are sentimentul că se pierde, că se clatină şi atunci reacţionează instinctiv. Mama nu i-a spus: „Ai văzut? Ai insistat, ai insistat, dar tot ca mine a fost!” Din contră, când totul s-a terminat, a zâmbit copilului şi, delicat şi inteligent, i-a distras atenţia la zăpada de afară.

Această atitudine pare să fie una foarte simplă, dar de fapt nu este. O astfel de situaţie poate fi întâlnită, nu numai în relaţiile cu copii, ci şi cu oameni mari. În general nu luăm aminte la cuvinte, la modul cum ne exprimăm, iar comportamentul general este o consecinţă a stării noastre lăuntrice nelibere, lipsită de dragoste, lipsită de respect pentru celălalt, mare sau mic.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Parinti si Copii, volumul II, Editura Bizantina, 2005