Traducător: Andreea Iolu
Corector: Milian Bogan
Copia acestui articol o găsiţi aici: http://goo.gl/frCV8u
Taţii divorţaţi şi fiicele lor – o analiză a studiilor recente,compilat de renumita Dr. Linda Nielsen este o lectură obligatorie. Niciunui judecător specializat în dreptul familiei nu ar trebui să i se permită să fie judecător, niciunui avocat în dreptul familiei nu ar trebui să i se permită să practice dreptul familiei şi niciunui funcţionar ales nu ar trebui să i se permită să voteze privind legislaţia familiei fără să o citească şi să fie capabil să demonstreze o cunoaştere aprofundată a conţinutului său.
Este intitulată Taţii divorţaţi şi fiicele lor – o analiză a studiilor recente şi precum indică şi titlul, acesta tratează în mare relaţia dintre taţi şi fiicele lor. Dar luaţi aminte; analiza lui Nielsen acoperă toate punctele importante ale ştiinţelor sociale de vreme ce se referă la taţii şi copiii lor şi la rolul pe care îl joacă sistemul divorţului în vătămarea relaţiilor dintre tată şi copil. În a doua parte a studiului, Nielsen aprofundează modalitatea cea mai potrivită de a remedia ceea ce afectează relaţiile de familie şi voi vorbi despre acest subiect într-un articol viitor.
Pe scurt, studiile recente arată că pe durata căsătoriei, dar mai ales în timpul şi după divorţ, sistemul judiciar şi atitudinea defăimătoare a mamelor faţă de taţi duce la o ruptură drastică în relaţia tată-fiică. Acea ruptură îi distruge emoţional pe taţi şi pe fiice, persistând şi la vârsta adultă, ducând adesea la eşecul stabilirii unor relaţii romantice stabile şi pline de încredere cu bărbaţii din viaţa lor. Dacă citiţi primele opt pagini din rezumatul lui Nielsen despre literatura de specialitate, o imagine clară reiese a unui sistem care ar putea fi denumit foarte bine „o furtună perfectă” de disfuncţie socială. Un fel de geniu diabolic este în lucru şi alienează copiii de taţii lor, rezultând în fiice care cresc neîncrezătoare în bărbaţi şi în taţi; au şi ele la rândul lor copii, dar divorţeză şi repetă ciclul. Între timp, fetele care cresc fără tată (sau cu taţi care nu sunt suficient de implicaţi în vieţile lor) dau dovadă de toate de comportamentele anti-sociale, pe care am ajuns să le cunoaştem ca mergând mână în mână cu lipsa tatălui.
Astfel, în Statele Unite, 80 % din copiii din cupluri divorţate petrec numai 10 % - 15 % din timpul lor cu taţii, fapt care a fost demonstrat de studiile recente din Nebraska despre care am făcut un raport. Aproape 25% nu petrec deloc timp cu taţii.
Fetele care cresc fără tată sau chiar şi cu un tată marginalizat prezintă un risc crescut faţă de alte fete de aceeaşi vârstă cu părinţi căsătoriţi să facă sex şi să rămână însărcinate în adolescenţă. Notele lor sunt mai mici; e mai mare probabilitatea de a abandona liceul şi de a nu merge la facultate. E mai crescută probabilitatea de a fi implicate în infracţiuni şi alte comportamente anti-sociale. Ele au probleme psihologice şi emoţionale mai mari şi sunt mai predispuse spre probleme grave de greutate în exces sau în minus. Ca adulţi, li se pare mai greu să aibă relaţii intime de durată cu bărbaţii din viaţa lor.
Copiii nu-şi doresc să crească fără tată. O cifră monstruoasă de 85% din copiii rezultaţi din divorţ spun că îşi doreau mai mult timp cu taţii lor şi că nu vroiau să locuiască tot timpul cu mamele lor. Dar nu petrec timp cu tatăl, parţial pentru că sistemul judiciar de divorţ şi custodie a copilului decretează că nu pot fac acest lucru, dar şi pentru că părinţii lor au decis astfel din timpul căsniciei.
Marea majoritate a părinţilor stabilesc relaţii în care tatăl este cap de familie iar mama este părinte. În ciuda faptului că taţii petrec mult mai mult timp cu copiii lor decât acum câteva zeci de ani şi diferenţa concretă privind creşterea şi educarea copiilor în medie este relativ scăzută, roul mamei ca şi părinte îi permite să construiască legături mai apropiate cu copiii, mai ales cu fiicele. Prin urmare, atunci când mama optează pentru divorţ (70% din acţiunile de divorţ sunt înaintate de mame), ea poate foarte uşor să dea vina pe tată pentru ruptură. Acest lucru duce adesea la rezultatul nesurprinzător conform căreia fiicele tind să îşi învinovăţească taţii pentru destrămarea familiei. Acesta la rândul lui duce la o distanţare şi mai mare a fetei de tată.
O dată ce planul privind creşterea şi educarea copiilor este pus la punct, acea alienare dintre fiică şi tată îşi urmează cursul. Adesea, aceasta, ajutată şi de atitudinea mamei, ajunge să creadă că tatălui nu îi pasă de ea; acest lucru o apropie de mamă, fapt pe care mama este mai mult decât dornică să-l accepte. Relaţia dintre mamă şi fiică se inversează adesea, copilul făcând pe părinte pentru părinte iar părintele pe copil pentru copil. Nielsen numeşte acest fapt “transformarea fiicei în părinte”. Aceasta tinde să rezulte în depresie şi anxietate pentru fiică, o stare care se poate prelungi mult în maturitate. Acea codependenţă înseamnă că legătura tată-fiică este aproape niciodată vindecată.Copiii rezultaţi din divorţ sunt mult mai predispuşi să aibă grijă la bătrâneţe de mame atât emoţional cât şi financiar, spre deosebire de taţii lor.
Desigur, această marginalizare a taţilor în vieţile copiilor lor şi vătămarea adiacentă a psihicului copilului este pe puţin ajutată de instanţele de dreptul familiei. Copiii nu observă de obicei roul pe care sistemul judiciar îl are în alienarea lor de taţi. Tind să dea vina pe el pentru absenţa sa şi pentru sentimentul lor puternic de pierdere.
Dar desigur, precum Nielsen subliniază, instanţele de dreptul familiei joacă un rol vital în marginalizarea taţilor şi vătămarea de durată a copiilor. În mod surprinzător, 60% din avocaţii în dreptul familiei admit că sistemul de custodie a copiilor este în defavoarea taţilor care vor custodie comună. Şi mai surprinzător, când au fost intervievaţi aproape 5000 de judecători şi avocaţi, două-treimi din judecători şi jumătate din avocaţi au spus că taţii nu sunt trataţi corect în cazurile de custodie a copiilor. (Acest lucru ridică întrebarea evidentă de ce acei judecători nu încep – ei bine – să îi trateze corect pe taţi.)
Când judecătorii din patru state din sud au fost intervievaţi, 60% au spus că taţii cu copii sub şase ani nu îşi petrec deloc timpul cu ei şi că mamele sunt prin natura lucrurilor, părinţi mai buni. (“Doctrina anilor fragezi“ a fost abrogată legal cu câteva decade în urmă, dar de fapt persistă la modul concret.) Jumătate din judecătorii în dreptul familiei care participă la o conferinţă judiciară au declarat că se opun custodiei comune. Experţii în custodie pe care ei se bazează ca să îi sfătuiască privind chestiuni de custodie sunt şi ei de acord. Doar 30% din ei au spus că taţii cu copii sub doi ani ar trebui să îşi ia copiii la ei cel mult o singură noapte pe săptămână. Şi doar 4% din experţii în custodie au declarat că preferă o creştere şi educare egală a copiilor post-divorţ.
Cu acest tip de preferinţă evidentă anti-taţi de partea decidenţilor în dreptul familiei, nu este surprinzător că taţii îşi văd puţin copiii, o dată ce mama înaintează cerere de divorţ. Dar de ce ar conta acest lucru de vreme ce 90% din cazurile de custodie sunt rezolvate, nu prin intervenţia unui judecător ci prin acordul părintelui? După cum am spus de multe ori şi faptele ştiinţifice clarifică acest lucru, taţii consimt la înţelegeri radicale anti-taţi, nu pentru că sunt pe placul lor ci pentru că ştiu că acestea sunt cea mai bună variantă posibilă. Mamele ştiu şi ele acelaşi lucru, aşa că ele sunt cele care înaintează cererea de divorţ şi acestea nu sunt dispuse să ajungă la o mediere a conflictului şi să fie de acord cu nimic mai puţin decât 75% - 85% din timpul de educare şi creştere a copilului.
Tot vorbind de mame, ce simt ele despre împărţirea timpului de educare şi creştere a copilului cu bărbatul de care divorţează, tatăl copiilor lor? Nu sunt entuziasmate.
Conform cu cinci studii diferite citate de Nielsen, majoritatea mamelor nu sunt doritoare să consimtă să-l lase pe tată să obţină mai mult de 25 % din timpul petrecut cu copiii şi de obicei nici măcar atât. Şi după cum s-a dovedit, studiile arată că nivelul de 25 % este important. Mai exact, beneficiile custodiei comune nu tind să crească pur şi simplu pentru copiii care îşi văd tatăl mai puţin timp decât acest procent. Când sociologii vorbesc despre valoarea custodiei comune pentru copii, ei vorbesc despre timpul taţilor petrecut cu copiii la nivelul de 25%-50%, de exemplu tipul de timp care nu este aproape niciodată acordat chiar şi în cazurile care sunt denumite drept “custodie comună”.
Nu numai mamele sunt încrâncenate împotriva taţilor ca aceştia să obţină timp minim de petrecut cu copiii şi instanţele de judecată şi legile îngenunchează în mod curent în faţa dorinţelor lor. Nielsen citează Dreptul familiei din 2008 în cele cincizeci de state pentru faptul că “în aproape toate statele, mama trebuie să fie de acord ca tatăl să petreacă mai mult de 15% sau 20% din timp cu copiii. De obicei, drepturile taţilor stau la mâna mamelor.“
Acest lucru nu e rău doar pentru taţi şi copii, e rău pentru toţi. În state în care legea a fost amendată ca să le fie mai uşor taţilor să aibă parte de timp de calitate petrecut cu copiii, rata divorţului a scăzut. Este logic de ce. Atunci când mamele ştiu că vor primi copiii în creştere, acestea înaintează cererea de divorţ în 70% din cazuri; atunci când ştiu că vor trebui să împartă un timp considerabil cu tatăl, nu mai sunt atât de doritoare să se despartă. Iar mai puţine divorţuri duc de obicei la o societate mai stabilă şi cu mai puţine conflicte.
Nielsen atinge şi subiectul alienării parentale de care sunt vinovate mai mult mamele decât taţii, fapt de care copiii sunt conştienţi. 80% din studenţii cu părinţi divorţaţi spun că ştiu că tatăl vrea să petreacă mai mult timp cu ei dar nu poate pentru că mama se opune.
Nielsen citează studii privind acuzaţii false de violenţă domestică făcute de mame la adresa taţilor pentru a evita custodia comună şi altele în care mamele chiar şi-au convins fiicele că au fost molestate sexual de taţii lor, din nou scenarii inventate pentru a evita implicarea paternă în viaţa copilului.
Protejarea maternă, în care mama decide cât de mult tatăl poate educa un copil are loc atât în timpul căsniciei cât şi după divorţ, iar Nielsen citează cinci studii diferite privind acest fenomen. Protejarea maternă este poate explicată de faptul că jumătate din mame se consideră superioare bărbaţilor privind abilităţile de părinte şi că o mamă singură sau orice bărbat aleatoriu poate să fie un tată la fel de bun pentru copil ca tatăl adevărat. Aceste noţiuni au fost desigur de mult demistificate.
Pe scurt, nu există îndoieli privind motivul pentru care există o astfel de criză a lipsei de implicare a taţilor în această ţară şi are prea puţin de-a face cu “tatăl haimana” sau cu bărbatul insensibil care face copii gândindu-se prea puţin să se implice în viaţa lor. Mult prea multe mame sunt hotărâte să îi elimine pe taţi din viaţa copiilor lor iar sistemul de drept familial este mult prea încântat să le facă pe plac. Acest lucru se întâmplă cu toate că acestor copii li se face rău de către acele mame anti-taţi şi acel sistem de judecată şi legi anti-taţi.
Li se face rău de către mame care simulează în toate felurile că sunt părinţi model şi de către judecători care de-abia îşi trag suflarea cât să ne spună că acţionează „în interesul copiilor.”
ngo.[ngo1309][R]
Colectivul ARPCC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu