Avem plăcerea să semnalăm un articol interesant publicat de către prof.
universitar Nora Draghie în Revista Română de Jurisprudenţă. Articolul este republicat
pe blog-ul ARPCC şi în biblioteca ARPCC cu acordul editurii şi al autorului.
Spicuim câteva idei care ne-au reţinut atenţia, invitând cititorii să
pacurgă textul integral al articolului disponibil în biblioteca ARPCC (www.arpcc.ro/biblioteca) sau, direct la
adresa web: http://goo.gl/RdGQXP
*********************** citate ***********************
La Conferința Institutului Național al Magistraturii din data de 20
februarie 2012, referitor la posibilitatea instanței care soluționează acțiunea
de divorț de a dispune exercitarea autorității părintești doar de către unul
dintre părinți, în acele situații în care unul dintre părinți este dezinteresat
și nu dorește să ia parte în mod direct și constant la creșterea și educarea
minorului, s-a arătat că instanța va trebui să analizeze situația din
perspectiva interesului superior al copilului și să încerce să îi explice
părintelui dezinteresat faptul că autoritatea părintească presupune și o serie
de obligații părintești, precum și nevoia copilului de a fi crescut de ambii
părinți. De asemenea, instanța va trebui să îi explice părintelui ce presupune
exercitarea în comun a autorității părintești, aceasta fiind o noțiune nouă,
care poate fi cu ușurință confundată cu stabilirea locuinței alternative a
copilului sau chiar cu încredințarea acestuia spre creștere și educare, din
vechea reglementare a Codului familiei[1].
În concluzie, ipoteza vizată de art. 398 alin. (1) C.civ. este în mod
evident distinctă de cea a prevederilor art. 507 C.civ. Derogarea de la regula
generală a autorității părintești comune se justifică, în condițiile art. 398
C.civ., numai dacă există motive întemeiate și numai dacă exercițiul
autorității părintești de un singur părinte este în interesul superior al
copilului. Textul art. 507 C.civ., în afară de ipoteza decăderii unuia dintre
părinți din exercițiul drepturilor părintești, prezintă situații obiective în
care un părinte este împiedicat să exercite autoritatea părintească. Ca regulă,
decăderea din drepturi este totală, în sensul că se extinde asupra tuturor
drepturilor părintești, astfel că monopolizarea de către celălalt părinte a
autorității părintești este inevitabilă[2].
Apreciem că art. 398 C.civ. deschide posibilitatea stabilirii
exercitării autorității părintești de un singur părinte și în alte situații
decât cele enunțate de art. 507 C.civ., chiar subiective, respectiv ori de câte
ori interesul copilului impune o asemenea măsură și există motive întemeiate
care să justifice scindarea autorității părintești[3].
Când din probatoriul administrat rezultă că problemele dintre părinți
sunt atât de grave încât există riscul ca și minorul să sufere de pe urma
autorității părintești comune, instanța de tutelă poate adopta măsura
autorității părintești unice[4].
De
pildă, doctrina recentă reține că un părinte care acționează pur discreționar,
mânat doar de propriul egoism, fără respectul față de celălalt părinte și cu
acea concepție revoltătoare că numai „El” cunoaște accepțiunea binelui pentru
copil său, va putea fi „sancționat” prin conferirea exercițiului autorității
părintești exclusive celuilalt părinte[5].
Potrivit
jurispudenței din statele a căror reglementare normativă a constituit sursa de
inspirație a legiuitorului român[6],
în principiu, un conflict între părinți, chiar de o intensitate ridicată sau
foarte ridicată, nu poate constitui, în sine, un motiv justificat pentru
respingerea autorității părintești comune. Totuși, dacă se poate identifica în
acest „război” un unic vinovat, care intensifică conflictul, care nu caută a-l
aplana, care dă dovadă de un comportament absurd, infantil, rudimentar, grobian
sau fățiș impregnat de rea-credință, de intenția de a vătăma, atunci regula
trebuie să cedeze acordându-i-se celuilalt părinte autoritatea exclusivă.
„De regulă, obligația de
întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului, iar
în cazul obligației părinților față de copii și a cheltuielilor pentru
educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestora” – D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ed. a II-a, emendată
și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 459. În același
sens, a se vedea T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, Dreptul familiei, Ed.
Universul Juridic, București, 2012, p. 492
[1] A se vedea Conferința Institutului Național al Magistraturii din data
de 20 februarie 2012, cu titlul Dispoziții
ale Noului Cod civil în materia Dreptului familiei – unificarea practicii,
p. 14, http://www.inm-lex.ro/fisiere/pag_115/det_1506/8453.pdf
[2] E. Florian, op. cit., p.
305.
[3] Pentru aceeași opinie, a se vedea G.C. Frențiu, în lucrarea colectivă Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și
jurisprudență, vol. I. Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 578-579.
[4] Ibidem, p. 579.
[5] B. Ionescu, op. cit., p. 71.
[6] C.A. Bruxelles, hotărârea din 15 decembrie 2008, nr. de rol
2008/KR/108, pe site-ul http://jure.juridat.just.fgov.be.
Colectivul ARPCC
ref. [ngo1423]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu