Mi-e milă de copiii cu tați pe post de mobilier!

Articolul in original poate fi gasit aici.

Cercul meu de rude, prieteni, cunoștințe, este plin de tătici implicați în creșterea și educarea copiilor lor. Schimbă scutece cu dexteritate la orice oră din zi și din noapte, plimbă bebelușii chinuiți de colici câte o oră prin casă, dorm iepurește, ațipesc la serviciu, trec pe galben la semafor să ajungă mai repede acasă la odor, sunt la curent cu recomandările OMS privind diversificarea, citesc articolele de parenting trimise de neveste pe mail, își giugiulesc copiii, știu cum o cheamă pe fiecare ”miss” de la grădiniță…

Soțul mea a adormit în picioare într-o noapte, când o plimbam cu rândul în brațe pe fetiță, chinuită de o viroză. S-a sprijinit de perete, a adormit și s-a trezit când a dat cu capul de suportul de chei prins în perete. La el la birou, unde sunt mulți tătici de bebeluși, se întâmplă frecvent să scape vreunul un sforăit scurt, după o noapte în care a fost ”de serviciu” la plimbat/ schimbat/ întreținut copilul.

Sinceră să fiu, o vreme aproape am crezut că toți tăticii sunt implicați. Dar, pe măsură ce au crescut copiii și am început să interacționăm mai mult cu alți părinți, i-am cunoscut și pe ceilalți. Cei care, la primul plâns al bebelușului își strigă soția (”O fi făcut caca/ I-o fi foame/ Îi e somn/ Vrea la tine/ Ia-l că am treabă”), chiar dacă ea e chiaună de somn, n-a mai mâncat liniștită, pe scaun, de trei luni, n-a mai făcut o baie în tihnă de când era gravidă, n-a mai dormit trei ore legate de luni de zile. Ca prin minune, doar la ea în brațe se liniștește cel mic. ”Vezi, ți-am zis că te vrea pe tine!”

Așa e, în brațele mamei bebelușului îi e cel mai bine. Dar când brațele ei au nevoie de o pauză, micuțului îi este foarte bine și în brațele tatălui. Ale tatălui iubitor și implicat, care nu strâmbă nasul și iese din cameră când fiul/ fiica umple scutecul, care nu se întoarce pe cealaltă parte și-și continuă sforăitul când cel mic are febră și geme în brațele mamei, care nu iese la o bere când casa e cu susul în jos, oalele pe foc și copilul cerșește atenție.

”Măi, tu ești tată sau mamă?”

Relația cu cel mic se construiește, nu e un dat. Fiecare îmbrățișare, fiecare mic dejun pe care îl luați împreună, fiecare hârjoneală, fiecare poveste pe care i-o citești, fiecare ieșire în parc în care ești cu ochii și gândul la el, nu la wall-ul de pe Facebook, înseamnă o cărămidă la temelia legăturii puternice părinte- copil.”Măi, tu ești tată sau mamă?”, l-a întrebat pe soțul meu, cu un aer de superioritate, un tătic confuz, văzându-l cu ambii copii în brațe, cu mânuțele încolăcite în jurul gâtului lui și chicotind fericiți. Probabil l-ar întreba la fel și pe tăticul din Cluj care a intrat în concediu de paternitate timp de un an, ca să petreacă mai mult timp cu copiii lui. Sau pe tăticii care caută soluții să lucreze de acasă ca să nu ajungă să-și vadă copiii doar seara, când dorm. Sau, pe cei care, în weekend, se dau peste cap să facă activități distractive cu cei mici, să-i ducă la zoo, la pădure, la spectacole, la locuri de joacă. Pe cei care visează mai degrabă la o excursie la Disneyland decât una în Thailanda.

Mi-e milă de copiii cu tați pe post de decor. Mi-e milă de mamele epuizate și triste ale acelor copii. Mi-e milă până și de ei, tăticii, că habar nu au ce pierd! Pierd totul.

Iar scuza ”Nu am timp de copii, eu muncesc să aduc bani în casă, să aibă ei tot ce își doresc” nu stă în picioare decât în cazuri extreme (tați plecați cu lunile pe vapor, tați care muncesc în străinătate, tați aflați în situații extreme). 

Altfel, orice bărbat TREBUIE să își facă timp pentru copilul lui, să îi arate că, fizic și emoțional, îi e aproape.

Da, e al naibii de greu, dragă tată! Când în viața ta apare un copil, nu ai încotro și ieși din zona de confort, fără să știi sigur când și dacă te întorci acolo vreodată. Și îi dai celui mic din timpul tău, din inima ta, din energia ta, din nopțile tale. Sigur, o poți lăsa pe mamă să dea tot și tu nimic sau aproape nimic. Însă asta se va întoarce ca un bumerang împotriva ta, și atunci va fi greu sau chiar imposibil să mai repari ceva.

Colectivul ARPCC