Alienarea
parentală
O copie a acestui articol poate fi descărcată aici:
Când
părinţii sunt înstrăinaţi (alienați) de copiii lor, ia naştere o serie de
reacţii, unii sunt furioşi, în vreme ce alţii se simt neajutoraţi. Pe de altă
parte, un procent descoperă în sine o forţă care îi transformă în susţinători înflăcăraţi a cauzei
părinţilor respinşi, dar, în egală măsură, mulţi sunt secătuiţi atât fizic cât
şi financiar. Unii părinţi îşi pun întrebarea: când este în regulă să renunţ?
În mod cert, părinţii înstrăinaţi (la care ne putem referi cu numele de părinţi
respinşi) sunt nişte părinţi îndureraţi. În
2002, dr. Richard Gardner scria: “Pentru unii dintre părinţii
înstrăinaţi durerea continuă este comparabilă cu o moarte în viaţă. Din păcate,
pentru mulţi dintre părinţii respinşi, suferinţa nu încetează niciodată.
Cei
mai mulţi dintre dumneavoastră au auzit de ”Cele Cinci Trepte ale Suferinţei”,
de Elisabeth Kubler-Ross. Prima dintre acestea este negarea. Negarea reprezintă
refuzul de a accepta realitatea. După cum sublinia dr-ul Gardner (2002),
negarea realităţii este fără îndoială un mijloc ineficient de a face faţă unei
situaţii. De fapt, negarea este în genere considerată a fi un mecanism de
apărare, unul inadecvat, ineficient şi cu implicaţii patologice. Cu siguranţă
că nu este uşor să negi că eşti un părinte respins. Cu toate acestea, uneori
poate părea mai uşor să negi că într-adevăr ţi se întâmplă. Pentru a nu fi
nevoiţi să accepte situaţia, unii părinţi se dau bătuţi. Studiile arată că unii
dintre părinţii respinşi, aidoma victimelor violenţei domestice, devin pasivi.
(Kopetski, 1998).
Furia
este o altă etapă în felul în care oamenii reacţionează la durere. Totuşi,
furia ascunde decepţie, pierderea puterii şi a controlului asupra unei situaţii
sau a unei întâmplări. Fără îndoială, părinţii înstrăinaţi se înfurie când
cazurile le sunt respinse, iar cauza lor este luată în derâdere. A treia etapă
este negocierea. De exemplu, un părinte care negociază poate avea impresia că
dacă se străduieşte îndeajuns sau spune ceea ce copilul său şi-ar dori să audă,
acesta îşi va schimba brusc părerea. Locul 4 îl ocupă depresia. Gândurile
părinţilor sunt acaparate de sentimentul vinovăţiei, de deznădejde şi de
disperare. Cea de-a cincea etapă o constituie acceptarea. În mod cert, părinţii
respinşi nu acceptă cu inima uşoară impasul în care se află, dar pot fi nevoiţi
să renunţe la luptă”. Mai exact, unii pot alege să o facă treptat.
Cu
menţiunea că este esenţial să ne aplecăm asupra semnificaţiei renunţării. Să
renunţi nu înseamnă să rupi orice legătură, ci să înţelegi că nu poţi deţine
controlul asupra cuiva. Făcând legătura cu înstrăinarea parentală, nu îţi poţi
obliga fostul soţ sau fosta soţie să îngroape securea. În al doilea rând, să te desprinzi nu înseamnă
să negi, ci să accepţi. Acceptarea reprezintă înţelegerea faptului că fostul
partener refuză să împartă creşterea copilului. Unii dintre părinţii
înstrăinaţi îşi propun să îşi întoarcă copilul împotriva celuilalt părinte în
mod constant şi nimic nu le stă în cale. Această regretabilă, dar de netăgăduit
realitate este descrisă într-un studiu conform căruia “este posibil ca o mică
parte dintre părinţii care suferă de tulburări de personalitate sau mentale să
ignore hotărârile judecătoreşti şi să-şi petreacă timpul storcându-l pe
celălalt părinte de bani şi de energie” ( Jaffe et al. 2010). Nu este exclus ca
dumneavoastră sau una dintre persoanele dragi dumneavoastră să se regăsească în
această mică parte.
De
asemenea, părinţii se pot afla în situaţia de a fi învinovăţiţi pentru propria
respingere- învinovăţiţi nu doar de către familie şi prieteni, dar chiar şi de
către societate. În fond, nimănui nu-i place să arate cu degetul. Nu este în
concordanţă cu eticheta socială. După părerea dr-ului Richard Warshak
(2011), să dai vina pe ambii părinţi pentru o problemă de educaţie, când este
clar că unul dintre ei poartă o vină mai mare pentru comportamentul distructiv
al copilului, este o încercare sortită eșecului de a simula echilibrul şi de a scoate ţapi
ispăşitori .
Când
este un moment potrivit pentru a renunţa? Înainte de toate, este o alegere
personală. Dr-ul Warshak subliniază în cartea sa , “Divorţuri urâte”( Divorce
Poison), apărută în 2010, că părintelui în cauză i se poate părea că nu are
altă soluţie decât să renunţe la încercările susţinute de a rezolva problema,
atrăgând atenţia în felul următor: Mă limitez la a-i îndemna pe toţi părinţii
şi pe toate rudele înstrăinate, precum şi pe consilierii care lucrează cu
aceste familii să nu se grăbească să fluture steagul alb al renunţării”. Acesta
pune la dispoziţie şapte sugestii care vin în sprijinul ideii de renunţare. Una
dintre sugestii poate fi aplicată atunci când au fost epuizate toate căile
legale de a îmbunătăţi situaţia.
Din
păcate, unii dintre părinţi s-au lovit de acest zid. După cum menţiona dr. Amy
Baker:” părinţii înstrăinaţi nu respectau hotărârilor judecătoreşti, iar
avocaţii fie nu erau interesaţi, fie nu erau în stare să-l facă pe părintele
înstrăinat să se supună. Din câte se pare, odată ce părintele înstrăinat
ajungea la concluzia că acesta era şi cazul lui, nesupunerea era la ordinea
zilei. Părinţii respinşi ştiu foarte bine că nesupunerea dă roade. Cea de-a
doua sugestie pe care o face dr. Warshak presupune ca: ”fostul sau fosta să fie
atât de deviat(ă) încât bătălia continuă
să-i împingă la violenţă împotriva copiilor, a ta sau a altor membrii ai
familiei”. Evident, nu toţi părinţii dispun de resursele necesare pentru a
continua bătălia.
În
concluzie, dacă vi se întâmplă să întâlniţi un părinte respins, ar putea fi de
bun augur să trataţi cu delicateţe suferinţa prin care acea persoană trece. Etapa
în care se află în ceea ce priveşte suferinţa diferă de la părinte la părinte.
Nici trăirile acestora nu pot fi comparate. Unii se pot simţi descurajaţi,
abătuţi şi deprimaţi, în vreme ce alţii se pot simţi furioşi sau revoltaţi.
Dacă părintele a citit de curând despre înstrăinarea parentală şi a descoperit
că nu este singurul care se confruntă cu această problemă năucitoare a
respingerii, acesta s-ar putea simţi uşurat. Este posibil ca părinţii să se
simtă depăşiţi de situaţie, decepţionaţi şi bulversaţi. Dacă umblă de 15 ani
prin tribunale, este posibil să se simţă neajutoraţi şi circumspecţi. Când
propriile familii îi învinovăţesc, aceştia pot deveni retraşi şi nepăsători.
Indiferent de etapa în care se află sau de sentimentele care însoţesc durerea
provocată de înstrăinarea parentală, părinţii respinşi au nevoie să fie
înţeleşi, respectaţi şi lăsaţi să-şi exprime bucuria.
Traducator: Luiza Mahonea
|
|
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu