Cum se articulează o custodie comună?

Copia acestui document o găsiţi aici: https://goo.gl/x6N2sx

În mod normal, în calitate de avocat specializat în dreptul familiei, mă confrunt cu situaţia în care judecători şi procurori şi, inclusiv, avocați/avocate ai/ale părții adverse sunt surprinși (și chiar se sperie) atunci când, în numele clientului meu, cer în fața Tribunalului custodia comună, pentru că le sună a ceva ciudat pe care încă nu-l stăpânesc. Le sună precum o împărțire a timpului copiilor de 50-50% după divorț, dar nu este așa, ceea ce se întâmplă și ceea ce înseamnă pentru tați, mame și copii custodia comună este ceva mult mai complex.

Câte un operator juridic a ajuns să-mi spună că ce bine funcţiona custodia exclusivă și regimul de vizite, timp de 30 de ani, iar acum trebuie să se schimbe forma de a vedea lucrurile și, în plus, să se găsească soluții bune pentru minori.

Întotdeauna este mai bine să învăţăm din date și/sau studii ale altor țări care, de ani de zile, au impus custodia comună sau coresponsabilitatea parentală.

Nu trebuie inventat nimic nou. În urmă cu nişte ani, faptul de a solicita custodia comună de către un părinte era ca și cum te aflai în altă galaxie. Se considera puțin obișnuit și ciudat (uneori de respins) ca un părinte să lupte pentru a sta cu copiii lui mai mult timp și a le dedica parte din viața lui ca figură atașament.

În prezent, societatea a depăşit această gândire (deși există reprezentanți politici și juridici care nu își dau seama), iar copiii, fete și băieți, au norocul de a se baza pe mai multe figuri de atașament decât mama (a se vedea sentința recentă a Tribunalului Constituțional imparțial din Germania). Mamele, dar și tații, se dau peste cap să-și exercite noua formă de paternitate responsabilă, iar ceilalți membri ai familiei (bunici etc.) se dau peste cap alături de ei și ele.

Ce noroc au copiii, fete şi băieți, doar dacă părinții lor nu hotărăsc să solicite despărțirea sau divorțul. În acest caz, ar fi sortiți să fie obiectul conștient sau inconștient al luptei ce se produce pentru control în procesul de divorț.

Să nu ne păcălim, casa, pensiile, controlul banilor etc., primează în lupta pentru copii. Până la urmă, cine luptă pentru a obţine custodia exclusivă a copiilor, nu luptă pentru bunăstarea copiilor, ci pentru cea proprie. A se vedea Jurisprudența Curții Supreme pentru Familie din state precum New York, California sau Germania, în care nu se amintește faptul că cel care luptă pentru custodia exclusivă a copiilor, pretinzând să-i desprindă și să-i distanțeze pe copii de celălalt părinte, poate că nu este cel mai potrivit părinte.

Întotdeauna îmi pun aceeaşi întrebare, dacă nu există casă, nici bani, oamenii își rezolvă problemele într-o formă mai pacifistă decât atunci când există lucruri materiale pentru care să lupte. Astfel o arată datele de care dispunem.

Dar să mergem la problema acestui articol.

Dacă în anul 2005 s-a aprobat o lege ce permitea custodia comună, de ce Tribunalele acordă atât de puţine custodii comune?

Ei bine, ştim deja că multe se refuză prin imperativ legal (art. 92,7 din Codul Civil), deși modificarea Codului Civil ar elimina dintr-o trasătură de condei divorțul cauzal, adevărul este că legiuitorii noștri au stricat totul atunci când au transformat orice cauză în răul denumit maltratarea femeii. Orice divorț este cauzat de Legea Integrală privind Violența împotriva Femeii din 2004. Deja nu mai era necesar să pună nimic în Codul Civil, privind cauzele de divorț.

Aşadar, în mod logic nu se poate acorda o custodie comună prin imperativul art. 92,7 din C. Civil. Sau, în orice caz, condițiile necesare pentru a o obține sunt atât de ridicole și perverse, precum mulți autori au spus deja despre ceea ce s-a făcut în anul 2005 că a fost o rasoleală legală, încât nu voi adăuga nimic.

Nu trebuie să uităm că legea din 2005 este atât de perversă încât face ca fetele şi băieții ai căror părinți divorțează și li se atribuie custodia lor unui singur părinte (majoritatea mamelor, potrivit datelor CGPJ), face ca acești băieți și aceste fete să fie discriminați comparativ cu restul copiilor ai căror părinți locuiesc împreună. Cu alte cuvinte, pierd dreptul de a fi îngrijiți în mod egal de către ambii părinți, urmând litera din art. 68 din Codul Civil, ce OBLIGĂ PĂRINȚII SĂ ÎMPARTĂ, printre altele, GRIJA ȘI ATENȚIA FAȚĂ DE COPII. Nu vom face referire la nenumăratele acorduri și tratate internaționale ce încalcă drepturile acestor minori în țara noastră, însă oricine poate să le consulte și va constata că așa este.

Însă, urmând linia de argumentare anterioară, oare toate divorţurile au loc din cauza violenței împotriva femeii?

Nu, problema este că se aprobă legi şi nu sunt bine articulate bine. Se vorbește despre custodia comună și nu se spune în ce constă. Și uneori ajung să mă gândesc că, din fericire, este de ajuns să vedem draft-urile Legilor privind Egalitatea de Tratament și a Legii privind Medierea, pe care o pregătește Guvernul actual.

Custodia comună reprezintă recunoaşterea legală a coresponsabilității parentale a ambilor părinți cu privire la copiii lor și aceasta se traduce în împărțirea obligațiilor (și drepturilor?) de creștere și educare a copiilor în toate sferele. Perioade, spații și economie.

De aceea, trebuie să pornim de la diverse variabile de care să se ţină cont în momentul pronunțării unei custodii comune:

1.Disponibilitatea temporală a părinţilor

2.Dispunerea de mijloace economice a familiei în ansamblul său având în vedere cele două locuinţe

3.Dispunerea de mijloace sociale şi familiale

4.Posibilitatea de a realiza schimbări medioambientale ale întregii familii

Să le luăm pe rând:

1.Disponibilitatea temporală a ambilor părinţi.

În primul rând, trebuie să se pună în discuţie dacă există realmente posibilitatea ca ambii părinți să poată să dispună de timp pe care să-l dedice copiilor sau nu. De aici se calculează perioadele de împărțire a timpului de ședere a copiilor cu fiecare părinte și nu cum se face acum în mod aleatoriu de către tribunale, să se marcheze orare fixe și inflexibile.

Uneori poate fi bine ca această împărţire a timpului să fie într-o formă sau alta, dar ceea ce îmi este clar este că fiecare familie este unică. Iar noi (operatorii juridici), între timp continuăm să aplicăm formule fixe ce fac loc nenumăratelor execuții de sentințe și inclusiv denunțurilor penale pentru nerespectare sau modificărilor de măsuri etc.

Am ajuns să gândesc uneori că judecătorilor şi magistraților din această țară le convine nivelul de conflict pe care îl generează hotărârile lor pe teme de familie.

Noi, în munca noastră zilnică, am ajuns să emitem diverse “modele” de custodie comună cu referire la acest prim articol: împărţirea perioadelor de conviețuire. Altfel spus:

1.1.Custodia comună tradiţională constă în reședința obișnuită a copiilor în casa unui părinte și perioade lungi de ședere (denumie în mod vulgar, vizite) în casa celuilalt părinte. Vacanțe de 50% sau aproape 50%.

În acest tip există diferite subtipuri, ce pot însemna ca minorii să stea cu un părinte în timpul săptămânii şi în weekend-uri cu celălalt (din motive laborale) sau șederi de două zile sau de o zi în timpul săptămânii cu rămânerea peste noapte sau nu. Sau cazuri de ședere de vineri până marți alternând plus zilele de joi ale fiecărei săptămâni cu rămânerea peste noapte etc.

Posibilităţile adaptative și formulele familiilor pe care le-am consiliat ne-au surprins.

1.2.Custodia comună pe săptămâni alternative, Punând ca zi de tranziție lunea la intrarea la școală. În timpul săptămânii o masă de prânz și o după-amiază cu celălalt părinte. Vacanțe școlare de 50% sau aproape de 50%.

1.3.Custodia comună pe luni, la fiecare dată de 1 ale lunii copiii merg să locuiască cu celălalt părinte. Schimburi de “vizite” regulate. Vacanţe de 50% sau aproape.

1.4.Custodia comună pe semestre. La fel ca cea anterioară, dar pe semestre.

1.5.Custodia comună pe ani de studiu. Un an de studiu copiii locuiesc cu un părinte şi anul următor cu celălalt. Se fac schimburi de perioade de “vizită”. Vacanțe de 50% sau aproape.

Să analizăm acum fiecare sistem de organizare temporală a îngrijirii copiilor, după modelele descrise mai sus.

În primul caz este vorba despre un sistem ce derivă din sistemele tradiţionale de custodie exclusivă ale copiilor cu drept-obligație de vizită din partea unuia dintre părinți. Ceea ce fac multe tribunale să mărească într-un fel perioadele dintre săptămâni pe care copiii le petrec cu părintele cu care nu locuiesc de obicei, iar pe aceasta o numesc custodie comună. Are inconvenientul că minorii se simt precum bagajele, așa cum se întâmplă cu dreptul de vizită ce se oferă în custodiile exclusive unuia dintre părinți. Acest sistem funcționează prost atunci când copiii au peste 10 ani. Este recomandabil pentru copiii care au mai puțin de cinci ani, dat fiind că ei cresc în acest sistem ca fiind ceva normal și sprijinul afectiv ce capătă formă la respectivele vârste se întărește cu ambii părinți.

Există diferite variabile pentru acest sistem, cu alte cuvinte:

Modelul a) tradițional, complex din cauza orarelor laborale sălbatice ale ambilor părinți:

Modelul b), tradiţional, cu mai multă dedicare din partea mamei și/sau a tatălui, dat fiind că în acest caz au existat situații în care tatăl este cel care dedică mai mult timp copiilor:

Modelul c) , intermediar, în acest model copiii petrec două zile pe săptămână cu unul dintre

părinţi şi împărţirea timpului este practic de 50%:

Modelul d), săptămânal, foarte utilizat de către multe familii care semnează acorduri şi foarte adaptabil pentru toată familia:

NOTĂ :

- mamă - tată, mama duce copiii la şcoală şi tatăl îi ia la prânz sau după-amiaza

- mamă - invers decât cel anterior

- mamă - sau doar tată, înseamnă că în acea zi tatăl sau mama îi duce la şcoală şi îi ia şi îi ţine cu el/ea tot restul zilei.

După cum se vede în aceste tablouri, doar sistemul de custodie comună tradiţional, cel ce se aplică cel mai mult de către judecători şi magistraţi, în faţa dinamicii celor 30 de ani de aplicare a regimului de vizite pentru părinţii care nu deţin custodia, poate da multe subtipuri de organizare a timpului copiilor.

Cu aceste tablouri ale unor cazuri, putem demonstra că există forme distincte, şi încă unele pe care nu le-am pus, de a organiza timpul de şedere a copiilor cu ambii părinţi sub forma ce se potriveşte oricărei familii, orarelor sale de lucru şi obligaţiilor educaţionale ale copiilor.

În aceste modele, copiii nu se consideră bagaje, dat fiind că în majoritatea cazurilor, mai ales în primul, copiii au o zi “de lucru” îngrozitoare. şcoala, uneori ore de curs matinale şi prânz, iar în după-amiezele din cursul săptămânii, activităţi extraşcolare, weekend-uri cu activităşi extra etc. În multe cazuri, există sprijin extern, precum bunicii, fraţii mai mari sau angajaţi domestici care se ocupă de transferul copiilor de la un loc la altul.

Potrivit datelor pe care le deţinem din studiile noastre desfăşurate în anii 2008 şi 2010 privind custodia exclusivă şi privind custodia comună, copiii “simt” mai mult că sunt trataţi precum bagaje atunci când sunt supuşi unor orare inflexibile de împărţire a timpului şi mai mult în cazurile de custodie exclusivă decât în cele de custodie comună, dat fiind că aceasta din urmă, facilitează flexibilitatea orarelor şi negocierea schimbărilor acestui timp în beneficiul copiilor. Custodia exclusivă “obligă” părintele care deţine custodia să-i facă minorului valiza sau rucsacul şi asta este îngrozitor. Băieţii şi fetele “trăiesc” acest fapt ca pe ceva nemaipomenit, se simt mai mult mobile decât bagaje. În plus, la finalul perioadei, sistemul de custodie exclusivă, nefacilitând dialogul cuplului, copiii, fete şi băieţi, observa şi încep să “scoată” dintr-o parte şi din alta ceea ce le convine mai mult, transformându-se în mincinoşi compulsivi, aflându-se exact în mijlocul unui conflict nerezolvat, reprezentat de faptul că tatăl este nemulţumit că nu deţine custodia comună, mama nemulţumită că voia să scoată mai mulţi bani de pensie, vi se pare cunoscut?

Acum să vedem al doilea model de custodie comună, ce funcţionează destul de bine faţă de cel anterior, deşi în acest caz, este necesar să nu existe o conflictivitate excesivă între părinţi. Acesta este cazul custodiei comune pe săptămâni.

Aici întâlnim din nou diverse modele, ce merg de luni la începerea şcolii şi/sau liceului, până lunea următoare, sau de vineri până vineri la ieşirea de la cursuri etc. În unele cazuri, se introduce de comun acord o zi în cursul săptămânii cu rămânerea peste noapte în favoarea celuilalt părinte.

Să vedem tablourile explicative, ce par să ofere o mai bună înţelegere.

Modelul a săptămânal, de luni până luni

Cel de-al doilea model săptămânal pe care l-am văzut este cel de vineri până vineri, modelul b săptămânal

Cel de-al treilea model săptămânal pe care l-am văzut este modelul c săptămânal mixt

Din acest model c, mixt, unde se intercalează o zi în cursul săptămânii, cu celălalt părinte există diverse variabile şi posibilităţi de organizare a săptămânilor.

Adică, atunci când se gândeşte un model săptămânal, pare că nu se caută care este cel mai bun sistem, ci cel ce îi apare în mers celui care trebuie să hotărască.

Acest sistem ridică probleme atunci când se pune în mişcare, dat fiind că părinţii nu îşi pot organiza viaţa privată săptămână de săptămână şi nici copiii, nu există timp suficient pentru asta. De asemenea, are probleme în sensul dificultăţilor cu care se confruntă pentru a împăca viaţa profesională cu cea familială. Copiii, fete şi băieţi, intervievaţi, chiar se “simt” bajage în acest tip de organizare a timpului lor, inclusiv atunci când continuă să locuiască în aceeaşi casă. În acest caz, în care continuă să locuiască în aceeaşi casă, şi părinţii sunt cei care fac cu schimbul în folosirea casei, apar multe probleme de natură organizatorică domestică obişnuită.

Că mi-a lăsat frigiderul gol, că a lăsat haine de spălat după o săptămână întreagă, că nu a chemat pe cineva să repare telefonul etc. Adică, acest sistem de a nu muta copiii din casă, ci părinţii, este cea mai rea soluţie pe care am întâlnit-o, din cauza numărului de conflicte ulterioare ce apar ca aspecte noi netrecute în revistă în sentinţă.

Din nou, părinţi condamnaţi să ceară ajutor judiciar.

Dacă minorii merg dintr-o casă în alta, nu apar aceste probleme şi acest sistem funcţionează foarte bine, chiar dacă părinţii nu locuiesc aproape, dar cel care funcţionează cel mai mult şi mai bine este modelul mixt, dat fiind că minorii nu petrec atât de mult timp fără să-şi vadă unul dintre părinţi.

Capacitatea adaptativă a copiilor din studiul nostru din 2008 ne-a dat un rezultat pozitiv, însă constatăm că după doi ani familiile au trecut la un sistem de custodie comună mai tradiţional de tipurile 1.1, indicate mai sus.

Alte familii au încercat sistemul de ani şcolari şi continuă astfel.

Să vedem acum cel de-al treilea sistem, ce este pe luni alternative, copiii merg să locuiască cu unul dintre părinţi la fiecare început de lună şi fac schimb de perioade de şedere şi “vizite”. Acest sistem l-am văzut doar în două ocazii din peste 4.000 de cazuri studiate. Adevărul este că aceste două familii au caracteristici speciale pentru a pune în aplicare acest sistem şi, deşi copiii nu erau foarte satisfăcuţi (nu foarte fericiţi), s-au adaptat pentru că nu exista altă soluţie. Erau familii cu putere financiară ridicată şi copiii erau crescuţi în esenţă, în privinţa timpului dedicat lor, de către angajaţi domestici.

Urmând aceast jalon, să trecem la modelul temporal de împărţire pe semestre cu schimb de perioade de şedere şi “vizite”, şi acesta abia dacă a funcţionat, dat fiind că familiile care au hotărât să stabilească acest sistem, urmărindu-le pe durata studiulul nostru, au hotărât, mai devreme de doi ani, “să treacă” la alt model de împărţire a timpului. Aproape toate familiile au trecut la modelul de custodie comună pe ani şcolari, pe care îl explicăm în continuare.

Ultimul model de împărţire a timpului copiilor este pe ani şcolari alternativi, în care părintele care nu are copiii cu el are un “regim de şedere şi vizite” şi jumătate din vacanţe. Băieţii şi fetele supuşi acestui sistem sunt cei care au apreciat cel mai mult custodia comună, dat fiind că au avut ocazia să-şi împartă viaţa cotidiană cu ambii părinţi pe ani alternativi, două modele de convieţuire, două forme de a înţelege căminul etc. Pe de altă parte, părinţii care au stabilit acest sistem apreciau mai mult sarcina de a avea grijă de copii de către celălalt părinte şi aveau ocazia de a avea un an pentru “ei” şi pentru dezvoltarea lor profesională şi de a-şi putea împăca mai mult şi mai bine viaţa profesională, academică, social şi familială, ceea ce are ca repercusiune o autostimă mai ridicată a ambilor părinţi şi, cu puţin umor, mulţi părinţi îşi manifestau “dorinţa” sănătoasă de a trece repede anul ce le revenea lor de a-i avea pe copii şi de a merge la celălalt.

Nivelul de înţelegere între părinţi pe care îl provoacă acest sistem a fost foarte ridicat, deşi nu au ajuns să încerce să lege o prietenie. Propria dinamică a acestui sistem îi obligă pe părinţi să dialogheze şi să se pună de acord în multe aspecte ale vieţii copiilor.

Ni se spune de către câte o echipă psihosocială că acest sistem are toate inconvenientele custodiei comune şi toate inconvenientele custodiei exclusive, iar această părere ne surprinde de fiecare dată, pentru că nu cunosc nici o echipă psihosocială care să fi putut să evalueze vreo familie cu acest sistem de organizare a timpului, dat fiind că din toate cazurile pe care le cunoaştem, în niciunul dintre ele nu a existat vreo executare a sentinţei, modificare de măsuri sau denunţuri penale pentru nerespectare şi toate acestea s-au întâmplat de comun acord.

Din nou, necunoaşterea din partea profesioniştilor a evoluţiei şi a propriei dinamici a familiilor din societatea noastră produce respingere.

A ajuns să ni se spună de către operatori juridici şi, inclusiv de către echipe psihosociale, atunci când punem problema acestei forme de organizare a împărţirii timpului copiilor într-un divorţ, că nu se fac experimente cu minorii.

Şi eu fac întotdeauna apel la înţelepciunea populară şi la ceea ce ne spun datele:

Fetele și băieții care se află în custodia exclusivă (ne spun majoritatea studiilor comparative) a unui părinte sunt mai puțin fericiți, au mai multe probleme la școală, au mai multe probleme în adolescență și mai multe probabilități de eșec școlar și mai puține probabilități de a stabili relații sociale normale și sănătoase la maturitate. Asta înseamnă să se facă experimente pe minori. Toate aceste probleme sunt culese și definite în mod extins în CIE 10 (recunoscut universal), și într-o formă mai puțin extinsă în DMSIV (recunoscut în SUA și într-unele țări occidentale) ambele referitoare la dezechilibre mentale sau factori de risc privind sănătatea mentală.

În orice caz, echipelor psihosociale li se întâmplă pur și simplu precum restului de operatori juridici și restului umanității în fața a ceea ce nu cunoaștem, că în fața necunoscutului ne manifestăm prin temeri și frici. Însă această formă de a organiza timpul copiilor are deja peste 15 ani de aplicare prin acorduri reciproce în țara noastră și în câte un stat din SUA de peste 60 de ani, ceea ce demonstrează prin sine însăși că există familii care au știut să-și organizeze împărțirea timpului copiilor lor după divorț mai mult decât orice echipă psihosocială, care, în majoritatea cazurilor, continuă ancorate în modele arhaice, în care o mamă era singurul referent de sprijin al copiilor.

Doar ca exemplu, recomand psihologilor și profesioniștilor să ia un sfert din orarele taților, mamelor, ale fiecărui copil și să încerce să le combine. Uneori o persoană nu înțelege cum suntem capabili să ne organizăm atunci când trăim în cuplu. Imaginați-vă acum atunci când un cuplu se desparte. Păi, este la fel de ușor precum încercarea de a combina toate aceste orare și împărțirea timpului și, în perspectiva tuturor acestor aspecte, să se vadă cum să se structureze mai bine pentru ca ambilor părinți să le fie de folos, dat fiind că astfel aceasta îi este de folos întreagii familii și, în fond, până la urmă, are ca repercusiune interesul superior al copiilor.

Să lăsăm aceste cadrane orare ce ne-au fost foarte utile în munca noastră, să fie puse în practică.

Punem TATA/MAMA pentru acele familii ale căror părinți au același sex.

Dacă încercați să potriviți orarele a doi părinți care lucrează acasă și în afara acesteia cu orarele a doi copii care au activități extra, veți vedea cât de dificil este să realizați un sistem de împărțire a timpului copiilor cu fiecare părinte.

Ei bine, Tribunalele fac, pur și simplu, “treaba” unui părinte punându-i în sarcină toate aceste perioade în mod exclusiv și, celuilalt, pentru a-i oferi odihnă părintelui care deține custodia, îi dau câteva ore pe luă. Nemaipomenit. Cel care nu locuiește cu copiii trebuie, pe deasupra, să plătească pentru că nu îi vede (astfel “trăiesc” mulți dintre ei) și cel care îi are trebuie să încaseze pentru “dedicarea” lui/ei.

Adevărul este că, cu acest sistem nu mă miră că există părinți (aproape întotdeauna tații, care sunt mai practici decât mamele) care preferă să nu aibă custodia exclusivă a copiilor lor. Este fenomenal, în schimbul a mai puțin decât mă costa înainte (când trăiam în cuplu dădeam tot salariul către puțul cheltuielilor familiei), sunt liber ca pasărea cerului să-mi fac viața și am bani doar pentru mine. Mai încolo, voi putea să cer lichidarea locuinței în comun ceea ce este mai bine decât un plan de pensii.

Chiar și așa, divorțul a ajutat multe dintre familii să-și organizeze timpul într-o formă mai coerentă decât o fac tribunalele. Din ceea ce fac tribunalele și de legiuitorii noștri (care le-au dat niște unelte atât de nefaste), trebuie văzut doar de ce se plâng toți justițiabilii, cu alte cuvinte: Asociații pentru femei despărțite, asociații pentru tați despărțiți, asociații pentru bunici despărțiți de nepoții lor, asociații pentru cea de-a doua soție, asociații pentru copii ai părinților despărțiți (Valencia și Catalonia), unii avocați specializați în dreptul familiei și câțiva judecători. Acest lucru trebuie să se schimbe, așa cum s-a schimbat societatea.

2. Dispunerea de mijloace economice a familiei în întregul său pentru a se confrunta cu noua realitate a două locuințe.

Dacă subiectul anterior al împărțirii timpului este puțin dezbătut și studiat, să nu mai spunem despre acest subiect al dispunerii de mijloace economice și cum să le organizăm în caz de custodie comună.

De fapt, această prestigioasă revistă digitală pe care o conduce stimatul nostru Magistrat D. Antonio Javier Pérez Martín, în secțiunea de utilități a programului informatic de bază de date a LEX Family, sau în cadru listelor din California este cea pe care o folosesc de obicei judecătorii și magistrații, este prevăzut doar calculul pensiilor pentru custodiile exclusive ale copiilor. Și să nu mai vorbim despre absența totală a acestei posibilități în materialele pentru cursurile de formare continuă a judecătorilor și magistraților specializați în dreptul familiei din cadrul CGPJ.

De aceea, în fața acestui gol, ne-am hotărât să realizăm acest articol, pentru a servi drept primă treaptă pe scara care să ne conducă pe toți către a-i ajuta pe justițiabili și pe copiii lor să-și organizeze viețile într-o formă mai pacifistă și coerentă în fața realității sociale a țării.

Să trecem, așadar, la a vedea cum să organizăm subiectul dispunerii de mijloacele economice ale unei familii atunci când se desparte și este mai ușor decât pare.

Să începem cu un caz foarte obișnuit în familia spaniolă, familie cu doi copii, o singură locuință cu ipotecă și o mașină în leasing. Școală publică și o ușoară diferență de salariu a mamei față de tată din cauza diferențelor de calificare profesională.

Să vedem veniturile unei familii medii:

Să vedem acum cheltuielile pe care le aveau ca familie care locuiește împreună și capacitatea de economisire, astfel cum se face o împărțire proporțională a cheltuielilor între cei patru membrii ai familiei.

Acum vedem că 3.540 de euro împărțiți la patru membri ai familiei ne dau 885 de euro lunar.

În acest caz există două posibilități, care sunt ca acel cuplu să hotărască lichidarea bunurilor, vânzându-le sau nu, sau adjudecându-și unul locuința în schimbul solicitării unei ipoteci pe mai mulți ani, și să-i dea celuilalt jumătatea sa, sau să hotărască să nu vândă și ca unul să rămână cu locuința și celălalt să se mute cu chirie.

Părerea noastră este că dacă divorțezi, trebuie să o faci în toate aspectele, cel legal al legăturii matrimoniale și în cel patrimonial, și că astfel ar trebui să fie legal ca lichidarea bunurilor să fie automată în urma divorțului, cu o împărțire de 50-50% a bunurilor, și că va exista un termen de șase luni pentru a se pune de acord în privința adjudecărilor și, în caz contrar, procesului de licitație publică.

În primul caz, în care hotărăsc să vândă sau să-și adjudece locuința plătindu-i unul altuia, se trece la lichidarea bunurilor, iar asta are repercusiuni, în mod logic, în momentul calculării pensiilor.

Nu am înțeles niciodată de ce judecătorii și procurorii nu apreciază atunci când un părinte trebuie să plătească o pensie să se deducă drept obligație din salariu chiria pe care trebuie să o plătească un părinte care nu deține custodia, dat fiind că se presupune că minorii vor trebui să aibă un acoperiș unde să stea atunci când se află cu părintele care nu deține custodia.

Ei bine, să ne întoarcem la calcule. În primul rând, hotărăsc să nu vândă și unul dintre ei rămâne cu casa și celălalt se mută cu chirie, ceea ce se face este următorul lucru:

Să calculăm, în primul rând, cheltuielile copiilor:

Adică, pentru ambii sunt vreo 400 de euro pe lună, dat fiind că restul cheltuielilor vor trebui să le acopere părinții atunci când se află cu ei, fiecare pe cont propriu. Cheltuieli cu propria casă, asigurări etc.

Să vedem acum cheltuielile prevăzute pentru a avea două case în familie (presupunând că nu se vinde cea familială), și cine are mai mulți sau cui îi lipsesc bani la sfârșit de lună:

EXCEDENT DEFICIT 156€ și 28€

Dacă ambilor părinți, făcând economie, le rămân în total 183 de euro (presupunând că nu există cheltuieli neprevăzute) și copiii au nevoie de 400 de euro pe lună, această familie ar avea un deficit lunar de 217 de euro.

În cazul în care se vinde locuința, tatăl ar economisi 225 de euro din ipoteca locuinței mamei, iar aceasta ar trebui să plătească 225 de euro sau mai mult pentru o chirie decentă sau ambii să-și cumpere fiecare o locuință mai mică, cu o ipotecă de între 400 și 500 de euro pe lună. Astfel, tatălui i-ar rămâne mai mulți bani decât mamei și acest aspect ar trebui luat în seamă la momentul stabilirii unei plăți lunare în compensare reprezentând alimente pentru copii.

Deși pare neadevărat, aceste familii care dețin custodia comună se organizează și în cele din urmă reușesc să o scoată la capăt. Soluții pentru această situație sunt unele surprinzătoare, precum să solicite ambii mai mulți ani de ipotecă pentru a scădea factura lunară, să vândă mașina pentru una mai ieftină și accesibilă. Inclusiv să caute apartamente de închiriat mai ieftine, dar cea mai surprinzătoare pentru noi a fost implicarea copiilor în economisirea în familie atunci când li s-a explicat situația. Unii au început să studieze pentru a evita ca părinții să le plătească un meditator. Sau au căutat un sport în săli de sport publice gratuite, renunțând la cele private. În loc să meargă la cinema, să vadă filmul acasă, sau să aibă mai multă grijă de îmbrăcăminte și încălțăminte. Cum spunem și observăm întotdeauna, continuă să ne surprindă adaptarea la mediu mai mult a copiilor decât a părinților, cărora le este mai greu să strângă cureaua.

Să vedem acum un caz tipic în societatea noastră, atunci când mama muncește acasă fără să fie remunerată.

Să vedem acum cheltuielile ambilor părinți cu două case, presupunând că unul din ei rămâne în locuința familială:

Tatăl trebuie să plătească ipoteca locuinței mamei plus o chirie și îi achită o pensie compensatorie soției pe durata unor ani ce se vor stabili. Când există custodie comună nu există pensie alimentară.

Să vedem caz cu caz diferite formule de susținere economică în diverse familii, potrivit diverselor modele de formă de organizare economică în urma divorțului sau despărțirii cuplului de fapt.

Trebuie să arătăm că, deși sunt foarte puține, atunci când în tablouri punem tatăl și mama, acești termeni pot fi înlocuiți prin cel al noii figuri a două mame sau doi tați, în fața creșterii familiilor de cupluri de același sex care se despart.

În primul rând, metoda care a funcționat cel mai bine este atunci când există o minimă înțelegere între ambii părinți.

Familia în care ambii părinți lucrează și fiecare participă cu 50% la cheltuielile copiilor într-un cont comun unde se transferă respectivele cheltuieli.

În cei 50% se are în vedere că în respectivul cont se transferă atât plata ipotecii locuinței care înainte era conjugală, cât și costul locuinței părintelui care abandonează domiciliul care a fost conjugal, dat fiind că ambele domicilii sunt considerate necesare în cadrul conceptului alimentar pentru copii. De asemenea, se transferă fondul de rulment pentru proprietari, impozite, dar nu cheltuielile curente precum apa, gazul, electricitatea, telefonul, ce sunt plătite de către fiecare părinte în propriul cont de venituri.

În cazul în care cuplul vinde ceea ce a fost domiciliul conjugal, aceste concepte dispar drept cheltuieli din contul curent de cheltuieli ale copiilor.

Pentru cheltuielile copiilor se face o depunere de 50% din cele lunare, precum, școala, asigurările medicale, farmacia, îmbrăcămintea calculată lunar, alimente, distracție și cheltuieli asemănătoare. Fiecare părinte nu va putea să dispună, nici să autorizeze mai mult de 50% din suma cheltuielilor copiilor.

Cheltuielile extra se vor face de comun acord și vor fi achitate de asemenea în respectivul cont în procent de 50%. Pentru a transfera orice factură sau cheltuială nouă va fi necesară semnătura ambilor părinți.

Cu acest sistem s-a reușit ca ambii părinți și familia în întregul său să știe să se adapteze ca fiecare parte să trăiască cu mai puține mijloace, însă copiii nu sunt afectați în exces, dat fiind că nu trebuie să uităm că cheltuielile familiei cresc prin existența altei locuințe unde vor trebui să conviețuiască în comun copiii cu părintele care pleacă din domiciliul conjugal. Sau în cazul vânzării casei și achiziționării a două noi case cu respectivele lor ipoteci.

Tată 50% + Mamă 50% - cont comun cheltuieli copii

Să vedem acum un caz mai comun, care apare atunci când mama are un salariu mai mic decât tatăl, într-o familie cu o singură locuință. Cazul se rezolvă în aceeași formă ca cel anterior aproape fără diferențe, exceptând că procentul de contribuție al fiecărui părinte variază în funcție de procentul pe care îl reprezintă veniturile fiecărui părinte cu privire la suma totală a veniturilor familiei în ansamblul său.

Pentru cheltuielile extra, se aplică de asemenea procentul găsit. Cazul tabloului este atunci când tatăl contribuie cu 62% din cheltuielile copiilor și mama cu 38% din acestea, și este doar cu titlu de exemplu.

1.contribuție % tată cheltuieli copii – cheltuieli locuință tată

2. contribuție % mamă cheltuieli copii – cheltuieli locuință mamă

3.contribuție cheltuieli extra - % tată c. extra, % mamă c. extra

Să vedem acum un caz din ce în ce mai obișnuit, mai ales atunci când unul dintre părinți trebuie să-i plătească o pensie unui copil dintr-o căsnicie sau dintr-o relație anterioară.

În acest caz, am urmat două formule, adică:

Se decontează din netul veniturilor părintelui care îi plătește pensia unui copil dintr-o relație anterioară și se ia ca bază din procent rezultanta sau se calculează suma totală din contribuția sa.

Fiu – pensie copil anterior, % cheltuieli al doilea copil, % cheltuieli al treilea copil

Tabloul anterior servește de asemenea pentru cazul a doi copii dintr-o relație anterioară și a unui singur copil dintr-o a doua relație sau orice caz cu un număr mai mare sau mai mic de copii din relații anterioare sau ulterioare.

La urma urmelor, ecuația și /sau calculul de făcut este următoarea/următorul:

1. 2.

1.Obligații ale tatălui: venituri nete - cheltuieli proprii - pensie primul copil = contributie la

cheltuielile copiilor.

2. Obligații ale mamei: venituri nete - cheltuieli proprii= contributie la cheltuielile copiilor.

Să vedem altă formulă folosită de noi pentru a distribui cheltuielile copiilor, care se aplică atunci când un părinte se ocupă de un copil și celălalt de celălalt copil. De exemplu, unul studiază în străinătate la universitate și celălalt rămâne în casele mamei și tatălui aflat în custodie comună.

În acest caz, tatăl face față cheltuielilor copilului care merge la universitate și mama cheltuielilor copilului care rămâne alături de părinți. Acesta este de obicei un caz foarte special.

tată - cheltuieli primul copil, cheltuieli proprii

mamă - cheltuieli al doilea copil, cheltuieli propri

Să vedem acum cazul mai obișnuit, care are loc atunci când mama nu lucrează în afara casei, nici nu are o muncă remunerată, în acest caz se fac distribuiri sub următoarea formă schematică:

15% cheltuieli mamă, 20% cheltuieli copii, 65% cheltuieli tată

Triunghiul determină cheltuielile familiei în ansamblul său, inclusiv cheltuielile de întreținere a două case. Se împart veniturile soțului și tatălui sub următoarea formă, deși procentele variază în funcție de fiecare caz. Există cazuri în care cei 15% ai mamei, luați ca exemplu, reprezintă un procent temporar, adică, care se consideră pe o perioadă, până când mama găsește o slujbă sau, pur și simplu, pe trei, cinci, zece ani, în funcție de fiecare caz.

În aceste cazuri, atunci când mama găsește o slujbă, 20% din cheltuielile copiilor se împart între ambii părinți.

Avantajul acestui sistem este că mama este incitată să-și caute o slujbă remunerată, ceea ce este în beneficiul întregii familii și, prin urmare, al copiilor.

După cum vedem, există multe forme diferite de reorganizare a economiei familiale în urma unui divorț și, mai ales, în custodia comună, unde trebuie să evaluăm în special diverse variabile foarte importante și care aproape niciodată nu sunt luate în considerare:

Cheltuieli locuință mamă – cheltuieli copii cu mama - % de plătit din cheltuielile comune ale copiilor

Cheltuieli locuință tată – cheltuieli copii cu tatăl - % de plătit din cheltuielile comune ale copiilor

Adică, în Custodia Comună trebuie să luăm în considerare cheltuielile de întreținere a două locuințe decente unde copiii să vină să conviețuiască cu ambii părinți. De asemenea, să se calculeze ceea ce reprezintă cheltuielile copiilor în fiecare casă și cheltuielile inerente ale copiilor, care un au de a face cu casa, precum școală, uniforme, distracție, activități extra, îmbrăcăminte etc., pentru a calcula procentul pe care fiecare părinte trebuie să-l achite din aceste cheltuieli.

În rezumat, aplicăm această formulă urmând liniile directoare ale altor țări:

Formula COSTUM PE MĂSURĂ aplicată în acorduri mutuale

Total pensie copii = (k % de x) + (p % de y)

Explicația acestei formule este următoarea:

Venituri nete A – Cheltuieli cu căminul A = net pentru calculul pensiei (x)

Venituri nete B – Cheltuieli cu căminul B = net pentru calculul pensiei (y)

Procent de ore pe care le petrec copiii cu părintele A din 720 de ore = k

Procent de ore pe care le petrec copiii cu părintele B din 720 de ore = p

Pensie pe care o plătește părintele A = k % din x

Pensie pe care o plătește părintele B = p % din y

Să trecem, după toate acestea, la următorul punct de luat în considerare în custodiile comune:

3. Dispunerea de resurse sociale și familiale pentru familie.

Acest punct este foarte important și nu se ia niciodată în considerare de către judecători, avocați și procurori, și ideea este că există mijloace sociale la care să se apeleze pentru a face mai viabilă reorganizarea familiei în custodia comună. Astfel este important să se știe dacă există o familie extinsă a fiecărui părinte, care să servească drept rețea de ajutor pentru părinți pentru a face față custodiei comune.

Este curios că orice cuplu care locuiește împreună, având copii în îngrijire, se bazează întotdeauna pe această rețea, iar când ajung la divorț în fața Tribunalului, judecătorii, procurorii, echipele tehnice și inclusiv avocații nu pun problema posibilității de a invoca interesul major al minorilor prin existența acestei rețele sociale și familiale, ca element de bază pentru succesul unei custodii comune. Divorțurile se rezolvă ca și cum părinții ar fi orfani sau nu ar avea familie în jurul lor. Sprijinul bunicilor, al unchilor și mătușilor și al altor rude devine necesar în aceste situații.

Noi atunci când lucrăm la mediere și inclusiv în procese contencioase, încercăm să valorificăm acest element ca fiind pozitiv (deși clientul nostru ne spune că nu vrea să știe de soacra lui) dat fiind că este fundamental în dinamica familiilor nucleare actuale, sprijinul familiei extinse pentru a rezolva multe probleme cotidiene. De ce să nu continue să le folosească după divorț?

Există, de asemenea, rețele de sprijin social, (asociații, servicii sociale etc.) care pot să ne ajute să scoatem la liman familiile al căror partener se desparte și ale căror mijloace economice sunt limitate. Există primării unde există apartamente destinate persoanelor divorțate, ale căror mijloace se reduc mult în urma divorțului. De asemenea, există subvenții și priorități pentru contractarea de persoane divorțate, deși sub acest aspect, resursele sunt doar pentru femei. În acest caz, dacă mama găsește o slujbă, este de folos familiei în întregul său, dat fiind că ar intra mai mulți bani pentru întreaga familie, la momentul calculării contribuțiilor respective pentru susținerea copiilor.

Oricum, serviciile sociale sunt foarte limitate în țara noastră, dat fiind că nu trebuie să uităm că Spania este a patra țară la coada pentru ajutoare către familii și protecția acestora, trebuie să avem multă imaginație. De aceea, dacă mijloacele și ajutoarele oficiale sunt aproape nule pentru familiile aflate în situație de criză, pentru că familia nu este considerată drept o instituție care să fie protejată, este curios că familia (în acest caz cea extinsă) este cea care aproape întotdeauna sare în ajutorul cuplurilor care divorțează. În acest sens continuăm ca în secolul XIX.

4. Posibilitatea de a aduce schimbări în viața ÎNTREGII familii (adaptare la mediu și noi nevoi).

Ultima verigă ce nu se studiază în cazurile de criză ale cuplului și divorțuri pe care le-am văzut este faptul a avea în vedere adaptarea copiilor la schimbările pe care le reprezintă custodia comună.

Adevărul este că uneori nu reușim să-i înțelegem foarte bine pe judecători, avocați, procurori și echipele tehnice atunci când ne spun că “trebuie să se garanteze stabilitatea minorului” și de aceea invocă faptul că respectiva stabilitate înseamnă ca minorii să locuiască într-o casă și în cealaltă să meargă în vizită. Mie îmi sună ca “nu mișcați acea mobilă sau acel aparat electrodomestic că se poate dezechilibra”.

Minorii nu se dezechilibrează pentru că merg dintr-un loc în altul, dat fiind că potrivit acestei opinii aproape toți minorii din acestă țară ar fi de trimis direct la psihiatru. A se vedea fete și băieți care merg la școală la cursuri de dimineață, sau cei care rămân să mănânce, cei care străbat lungi trasee în autobuz către școală, apoi la cursuri de engleză sau de muzică sau de dans, sau că te ia bunicul și apoi vin după tine acasă la el și te aduc la ora X etc. Orice. Își petrec ziua mișcându-se și nu se întâmplă nimic.

Ceea ce îl dezechilibrează pe minor este altceva, anume să fie tratat precum un obiect și să fie transformat într-un instrument într-un conflict de cuplu.

Pe un minor care era obișnuit ca tatăl și mama să fie mai mult sau mai puțin prezenți în viața lui cotidiană, ceea ce îl dezechilibrează este să dispară unul dintre referenții săi și una dintre figurile de sprijin pe neașteptate.

De aceea, atunci când avem la mediere un cuplu care acceptă de la început o custodie comună, punem imediat în mișcare organizarea împărțirii timpului și sarcinilor cu copiii și pe parcurs în procesul de mediere vedem cum se desfășoară restul.

Atunci când ambii părinți constată noile provocări pe care le reprezintă împărțirea inițială, este când descoperă că trebuie să reorganizeze lucrurile într-un fel sau altul. Uneori, chiar copiii sunt cei care cer această reorganizare inițială și alte ori inclusiv aduc idei.

De aceea, este foarte important să se pună în practică de la început niște minime în împărțirea sarcinilor și timpului de îngrijire a copiilor, pentru că astfel putem să avem timp să ajungem la un acord mai mult sau mai puțin stabil pentru toți. Asta este ceea ce le dă siguranță minorilor, ca părinții lor să stabilească o împărțire potrivită a îngrijirii copiilor.

Atunci când copiii observă că lucrurile în reorganizarea familială nu îl afectă în mod negativ pe un părinte sau pe celălalt sau chiar pe amândoi în același timp minorii ies din situația de stres emoțional asociat și totul se întoarce încet încet la o “nouă” normalitate.

De exemplu, cazul la care reflectam mai sus cu privire la momentul când se hotărăște de către un Tribunal acordarea custodiei comune a unui apartament unde vor locui copiii și părinții vor fi cei care vor face cu rândul în folosirea acestui apartament. La o perioadă X, copiii vor trebui să se confrunte cu schimbări în viața cotidiană. Și am putut să constatăm că asta generează un nivel de stres înalt. Atunci când îi vine rândul mamei să locuiască cu copiii în casa unde înainte se afla tatăl, apar mii de probleme. Fiecare părinte se organizează într-o formă diferită, însă copiii sunt cei care își văd propriul mediu schimbându-se de la o zi la alta.

Oare nu este mai bine să fie copiii cei care învață să trăiască în două medii diferite (cele ale fiecărui părinte) cum fac în fiecare zi atunci când schimbă mediul mergând la școală, la ore extra după-amiaza sau la alt tip de activități?

Nimeni nu își pune problema ca fiul său să joace fotbal cu încă 10 băieți sau fete acasă la el și îl trimitem în mediul potrivit, la sala polivalentă sau la cutare club. Astfel, nu ne punem nici problema ca minorii să învețe acasă și profesorii să fie cei care vin să le predea în fiecare dimineață și aceștia să se schimbe în funcție de materie. Continuând exagerarea, nu ne punem problema nici să aducem întreaga orchestră acasă sau să aducem calul pentru a face echitație în sufrageria casei. Preferăm (și credem că este mai rațional) să-i ducem într-un mediu educativ, unde vor socializa cu alți băieți și alte fete, cu valori diferite de ale lor și, la urma urmelor, pentru a se îmbogăți ca persoane.

Dacă mutăm această formă de a vedea lucrurile în contextul unui divorț în care sunt implicați copii, credem că totul va merge mai bine pentru minori.

Adică, ca minorii să stea o perioadă X (potrivit împărțirii convenite sau hotărâte de către un Tribunal) în casa fiecărui părinte, pentru a păstra ambele medii ambiente și, la urma urmelor, prezența cvasi cotidiană a ambelor medii va fi una care îmbogațește mai mult, decât existența unui singur mediu și inexistența celuilalt.

Urmând punctul concret, ne punem problema că apar noi nevoi familiale de tip organizațional. Astfel se profită de criză pentru a stabili niște linii de lucru ale părinților și o împărțire a responsabilităților care, în unele cazuri, nu existau înainte de divorț.

Ne transformăm într-un soi de școală pentru cei divorțați, așa cum există sub formă instituțională în alte țări.

Părinții învață cum să-și împartă problemele și aspectele referitoare la asistența medicală, educațională, religioasă, sportivă etc. și toate celelalte aspecte legate de creșterea și educarea copiilor.

Astfel se elaborează sau ar trebui să se elaboreze un plan de interese și i se atribuie fiecărui părinte acelea pentru care este cel mai calificat și în acele sarcini în care este cel mai puțin calificat se face un efort de învățare în respectiva sarcină sau respectivul rol, pentru o mai bună împărțire a responsabilităților.

În ultimul rând, ne punem problemele de adaptare a orarelor de lucru ale părinților și orarele copiilor.

În acest fragment trebuie realizate multe sarcini pentru a ajusta orarele tuturor, cu nevoile tuturor și cu disponibilitățile economice ale familiei.

Niciodată nu s-a înțeles în întregime că multe instanțe și tribunale și, mai ales, avocați, care spun că trebuie să se ajungă ca minorilor să nu li afecteze calitatea vieții și acesta este argumentul pentru ca un părinte să-i ceară celuilalt o anumită pensie alimentară.

Atunci când un cuplu locuiește împreună cu copiii săi și se confruntă cu o criză economică, toți membri o suferă și pentru aceasta nu recurg la serviciile sociale pentru a le restitui băieților și fetelor din acea familia calitatea vieții pe care o aveau înainte de criză. În situația actuală de criză economică, există multe familii care și-au strâns cureaua, iar copiii suferă pe propria piele acea circumstanță într-un mod normal. Dacă într-un cuplu care divorțează, toți suntem de acord că există o problemă cu banii (nu este același lucru să întreți o casă sau două) și eu totdeauna mă întreb de ce nu strânge cureaua toată familia în aceste cazuri? Și nu așa cum se face de obicei, una dintre părți își strânge cureaua pe seama celeilalte.

Acest lucru chiar îi dezechilibrează pe minori, să vadă cu proprii ochi cum unul dintre părinții lui trăiește mai mult sau mai puțin comod, iar celălalt o duce foarte rău din punct de vedere economic și emoțional.

Așadar, prin această lucrare sperăm că am ajuns să convingem chiar și un singur cititor că există ieșiri demne și mai umane pentru acești băieți și aceste fete ai căror părinți se despart, iar custodia comună are multe forme de a se articula, pentru a atinge obiectivul ca acești băieți și aceste fete să crească în medii mai sănătoase și protejate decât cele pe care li le oferim acum, prin figura nefastă a custodiei exclusive.

Concluzie:

Dacă am avea posibilitatea de a legifera acest caz, am propune o soluție precum aceasta:

“În caz de despărțire, nulitate sau divorț al părinților se va stabili, în lipsa acordului între părinți, o perioadă între trei și șase luni de custodie comună pe săptămâni alternative (de exemplu, de luni până luni) a copiilor, perioadă în care ambii părinți vor recurge la un serviciu public și/sau privat de conciliere unde vor trebui să rezolve cel puțin următoarele puncte:

1. Distribuirea și împărțirea bunurilor cuplului.

2. Propunerea de împărțire a perioadelor de conviețuire a copiilor cu fiecare părinte.

3. Propunerea de împărțire a sarcinilor în toate aspectele referitoare la copii, comuni și necomuni. Luarea viitoarelor decizii.

4. Propunerea relațională cu familia extinsă a copiilor.

5. Propunerea economică de întreținere a celor două locuințe.

6. Propunerea economică de susținere a cheltuielilor copiilor, comuni sau nu.

7. Forma de a rezova și aplana viitoarele dezacorduri.

Planul elaborat va fi supus Procuraturii și avocaților ambelor părți în scopurile legale oportune. Judecătorul va decide în ultimă instanță aprobarea respectivei propuneri numită în întregul său “plan de creștere și educare și acord de divorț”.

În cazul în care una dintre părți va refuza să formalizeze sau să participe la respectivul proces legal de conciliere, Tribunalul va fi cel care va decide în privința tuturor punctelor, în toate cazurile predominând custodia comună, cu excepția cazurilor excepționale.

În orice caz, părintele care solicită pentru sine custodia exclusivă a copiilor, va trebui să demonstreze cu dovezi lipsa de idoneitate a celuilalt părinte pentru a deține custodia comună a copiilor.

În cazuri de violență întrafamiliară între adulţi, custodia copiilor va fi comună, până va fi dată sentinţa definitivă de condamnare a presupusului sau presupusei agresor/agresoare. În acest caz, nu se va paraliza procesul de familie în toate sensurile sale, cu excepția fragmentului referitor la custodia copiilor ce va rămâne în suspendare până la hotărârea definitivă și irevocabilă a problemei penale.

În cazuri de violență intrafamilială dovedită față de copii minori sau nu, comuni sau nu, Tribunalele vor adopta măsurile preventive pertinente.

Echipele tehnice afiliate Tribunalelor vor putea să intervină în caz că unul dintre părinți argumentează că există o situație de risc pentru minori și în cazurile de neîndeplinire a acordurilor sau rezoluțiilor juridice anterioare.

În orice caz, părintele care, cu scopul de a deteriora relațiile paterno și/sau materno-filiale invocă în mod fraudulos fapte incerte sau nedovedite, va putea să fie suspendat din rolurile sale ca părinte, independent de amenzile coercitive pe care Tribunalul le consideră oportune”.

Credem că dacă se legiferează într-o formă în acord cu realitatea socială, precum această propunere pe care o facem de a legifera custodia comună, multe Tribunale de Familie și-ar vedea munca în mod pozitiv, dat fiind că legile actuale favorizează doar înfruntarea și conflictele.

Propunerea de articol pe care am elaborat-o, după mulți ani de experiență, credem că va fi bine primită în țara noastră din partea tuturor celor care lucrăm în domeniu și din partea tuturor persoanlor afectate de un proces de ruptură a cuplului cu copii, dat fiind că, la urma urmelor, se caută cea mai bună soluție pentru familie în ansamblul său și, prin urmare, interesul major al minorilor implicați în acest tip de conflict.

Avocat specializat în dreptul familiei. Fost consilier al CGPJ Centrul de Mediere și Consiliere Comună Andalucía

Traducător: Stan Cristina

marți, 7 iulie 2015