Sau : Un trandafir,
oricum l-ai denumi, tot trandafir este !
Articol
de Linda Kase-Gottlieb, LMFT, LCSW-r
Traducere
de: Mărgineanu Emanuela
Corectură de :
Bratuva Ioana
Această traducere în format PDF se poate descărca
de la această adresă web http://goo.gl/5utB37
de la această adresă web http://goo.gl/5utB37
DSM 5 (Manualul Statistic şi de Diagnostic pentru Boli Mentale)
clarifică neînţelegerile cu privire la existența unei dinamici familiale
caracterizată prin acronimul PAS. Deoarece DSM5 nu folosește cuvântul
"sindrom" în descrierea acestei disfuncţionalităţi în dinamica
familiei, care e atât de vătămătoare pentru copii, nici eu nu voi folosi acest
termen. În schimb, voi descrie o dinamică a familiei care a fost
observată încă din anii 1950, ante-datându-l pe Richard Gardner, care, în 1985,
a botezat-o Sindromul Alienării Parentale (sau PAS, după acronimul de limbă
engleză).
Prin "alienare parentală" înţeleg o dinamică
interacționala ce poate fi observată la nivel familial, în cadrul căreia unul
dintre părinți cooptează un copil într-o coaliție, pentru a-l înjosi și
respinge pe celălalt părinte. MSDdinamică ce poate fi observată la nivel
familial, poate avea mai multe denumiri: "amestecul unui părinte în
relația dintre celălalt părinte şi copilul lor" , "parenting
ostil", "parenting egoist" sau "triunghiul patologic".
Până la urmă, oricum l-ai numi, trandafirul tot trandafir este.
Să clarific originea termenului de "triunghi patologic"
şi legătura cu dinamica familială a alienării.
În anii 1950, specialiștii în psihiatrie infantilă, care ulterior
au fondat diversele școli de terapie de familie, au depistat, inițial,
existența unei coaliții trans-generationale, între unul dintre părinți şi
copil, cu scopul de a înjosi celălalt părinte, coaliție observată la pacienții
- copii cu probleme pshiatrice, în timpul vizitelor efectuate de familie. Unul
ditre acești specialiști a fost Murray Bowen, care a numit acestă dinamică
a familiei "triunghiul patologic". Dr. Bowen era într-adevăr atât de
convins că acestă dinamică a familiei era cauza simptomelor copilului,
încât atunci când a spitalizat copilul, a internat întreaga familie! Depistarea
acestei dinamici a familiei a devenit o piatră de temelie pentru toţi
fondatorii diverselor școli de terapie de familie, inclusiv a mentorului meu,
Salvador Minuchin, respectat specialist, de renume mondial, în psihiarie
infantilă.
Ce au aflat acești specialiști în psihiatrie infantilă prin
observarea pacienţilor lor copii, în timpul vizitelor familiei, era faptul că
unul dintre părinți cerea copilului să se alieze cu el sau ea în disputa
cu celălalt părinte. Această solicitare îl lega pe copil din două părți,
fiindcă copilul nu putea lua o hotărâre prin care să fie cu ambii părinţi: ori
se alia cu părintele alienator pentru a-l respinge și înjosi pe celălalt
părinte, ori părintele alienator ar fi respins copilul din punct de veder
emoțional, dacă acesta nu s-ar fi aliat cu cu el/ea. Motivul pentru care
această dihotomie ducea la psihoză era lipsa oricărei opțiuni pozitive, copilul
neputând în fi de partea ambilor părinți; deci, era o situație imposibilă.
Dinamica familială descrisă mai sus, a "triunghiului
patologic", este o dinamică specifică alienării parentale. În cartea mea
din 2012 dedicată acestui subiect, am oferit ca exemplu cazurile a 51 de
copii care au experimentat consecințele nefaste ale alienării, inclusiv câteva
cazuri de psihoză, care apăreau în urma avansării alienării spre
stadii severe - adică relația cu părintele alienat era întreruptă. Dar şi în
etapele moderate ale alienării, copilul alienat manifestă totuși tulburări
comportamentale, emoționale, şi cognitive puternice. În practică, am întâlnit
cel puțin încă 150 de copii, despre care nu am scris în carte dar care
manifestau, cu toate acestea, simptome grave ca urmare a relației cu un părinte
ce fusese înjosit sau îndepărtat.
Recent publicatul DSM 5 (Manual Statistic şi de Diagnostic în Boli
Mentale) oferă o documentație științifică, admițând existența acestei dinamici
familiale -- deși folosește o altă terminologie în descrierea ei. Face
într-adevăr câteva referiri la această "disfuncționalitate în dinamica
familiei" , numită alternativ şi "înstrăinare". Este important
să punem în vedere faptul că în dicționar limbii engleze găsim cuvântul
"înstrăinare" ca şi sinonim pentru "alienare". Iată, în
continuare, terminologia exactă folosită în DSM 5 pentru acestă dinamică a
familiei, enumerată la categoria "Probleme de relaționare între părinte
şi copil" cu codul de diagnostic V.61.20. Un exemplu de acest tip de
prolemă de relaționare părinte-copil este discutat în DSM5 în felul următor:
"Problemele cognitive pot include atribuirea unor intenții
negative celuilalt, ostilitate, față de sau blamarea celuilalt sau sentimente
de înstrăinare nefondate. Problemele afective pot include sentimente de
tristețe, apatie sau furie față de celălalt membru al relației" (p.715).
Tot la categoria "Probleme de relaționare
părinte-copil" cu codul de diagnostic V. 61. 29, "Copilul
afectat de problemele din relația dintre părinți". DSM 5 analizează
această dinamică familială astfel:
"Această categorie ar
trebui folosită atunci când, clinic, ne concentrăm asupra efectelor negative
ale neînțelegerilor între părinți (e.g. nivel ridicat de conflict, suferință,
discreditare) asupra unui copil din familie, inclusiv efecte asupra mentalului
sau altor dereglări de natură medicală ale copilului" (p 716).
Important de luat în considerare în identificarea alienării este
un citat după Prof. Dr. Christopher Barden, pshiholog şi avocat,
absolvent de Drept la Harvard, care afirmă: "Nu poate exista
controversă cu privire la puterea părinților de a-și influența copiii"
(p 420).
Bardner a solicitat specialiștilor implicați în custodia copiilor
să conștientizeze "obligația de importanță crucială de a analiza cu
grijă influența părinților, terapeuților sau a altor adulți asupra
atitudinilor, părerilor şi amintirilor copiilor" (p 420).
Ceea ce subliniază Barden aici este că gândurile copilului alienat
şi atacurile sale malițioase, nerușinate asupra părintelui țintă/alienat nu pot
fi credibile, deoarece copilul doar redă cuvintele de îndoctrinare ale
părintelui alienant şi ventriloc.
DSM 5 apreciază dinamica alienantă a familiei (sau
"triunghiul patologic", denumit astfel, după opțiunea mea) ca pe o
formă de abuz psihologic asupra copilului. Voi cita din nou din acest manual,
cu privire la diagnosticul cu cod 995.51, "Abuz psihologic asupra copilului":
"Abuzul psihologic asupra copilului reprezintă actele
intenționate, simbolice sau verbale ale unui părinte sau ale persoanei care are
grijă de copil şi care provoacă, sau care au un potențial mare de a provoca,
dereglări psihice grave copilului. Exemple de abuz psihologic asupra copilului
sunt: ocărârea, subaprecierea, sau umilirea copilului; amenințarea copilului;
lezarea/abandonarea --- sau insinuarea că așa-zisul ofensator va leza/abandona
---- persoane sau lucruri de care copilul e atașat" (p. 719).
În cartea mea din 2012, “The Parental Alienation Syndrome: A
Family Therapy and Collaborative Systems Approach to Amelioration” / “Sindromul
alienării parentale: o terapie a familiei și o abordare a unor sisteme
colaborative în vederea ameliorării”, am dedicat un capitol explicării
motivului pentru care alienarea unui copil de unul din părinţi constituie abuz
emoțional asupra copilului. În această carte, am citat numeroşi specialiști
respectați, conștienți de teoria alienării, cu privire la motivele pentru care,
după părerea lor profesională, angrenarea familiei într-o dinamică a alienării
constituie abuz psihologic grav asupra copilului.
Dr. Stanley Clawar, C.C.S., şi Brynne Rivlin, M.S.S. în cartea lor
din 1991, “Children Held Hostage: Dealing with Programmed and Brainwashed
Children” / “Copiii ostateci: cum ne comportăm cu copiii programați și
îndoctrinați”, publicată de The American Bar Association, afirmau
următoarele: "Efectele pierderii nu
doar a integrității familiei, ci și a unuia dintre părinți, atârnă greu pe
umerii copiilor, afectându-i în moduri care pot cauza dezastre în multe domenii
ale vieții, atât în prezent cât și în viitor. Ca adulți, multe victime ale
bătăliei îndârjite pentru custodie, îndepărtate pentru totdeauna de un anumit
părinte --- tânjesc, totuși să-și recâștige părintele pierdut. Pierderea
nu poate fi ștearsă. Copilăria nu poate fi recuperată. Pierdut pentru totdeauna
este acel trecut, intimitatea, contribuția în insuflarea unor valori, a unei
etici, conștiința de sine, cunoașterea originii, dragostea, legătura cu familia
lărgită, și multe altele. Nici un copil nu se poate apăra, singur, de o
pierdere atât de nedemnă și totală" (p 105).
Dr. Jane Major (2006) afirma următoarele: "Deoarece PAS [alienarea] este cea mai gravă formă de abuz asupra
sentimentelor unui copil, vor rămâne răni şi se vor pierde ocazii pentru o
dezvoltare normală. Copilul riscă să crească şi să devină şi el un alienant,
pentru că părintele alienant a fost principalul său model" (p. 285).
Dr. Glenn Cartwright (2006) discuta dinamica familiei astfel: "Rezultatul
teribil al PAS [alienării] este despărțirea completă a copilului său copiilor
de unul dintre părinți. Chiar mai cumplit este faptul că acest lucru este
provocat în mod deliberat, făcut cu malițiozitate, și ar putea fi prevenit în
totalitate. Această formă îngrozitoare de abuz asupra copilului are efecte
durabile asupra tuturor celor implicați"
Dr. Craig Eliott descrie dinamica alienării astfel: "O
formă patologică familială destructivă deoarece atribuie "răul", fără
motiv sau fundament, unui părinte care cândva a protejat și hrănit acel copil
care acum este împotriva lui sau a ei" (p 228).
Aș vrea să citez încă patru dintre colegii mei de breaslă, cu care
am colaborat personal la acest tip de caz şi care au estimat dinamica familială
a alienării a fi o formă de abuz psihologic grav asupra copilului.
Amy J.L. Baker este doctor în psihologia dezvoltării, cu
specializare în dezvoltarea socială şi emoțională timpurie. Ea este director de
cercetare la Vincent J. Fontana Center for Child Protection / Centrul pentru
Protecția Copiilor Vincent J. Fontana din New York. A întreprins un studiu
asupra adulților care, copii fiind, au avut experiența PAS, cel puțin două
studii, în care a folosit măsurători standardizate, asupra adulților care au
trecut prin această experiență, și câteva studii asupra părinților care au
suferit datorită amestecului celuilalt părinte în relația sa cu copilul și o
anchetă asupra evaluatorilor custodiei. Este recunoscută şi respectată ca
evaluator judiciar în depistarea prezenței PAS.
În studiul său din 2007, Adult Children of Parental Alienation
Syndrome / Adulții - foștii copii cu Sindromul Alienării Parentale, Dr. Baker a
rezumat astfel cercetarea întreprinsă asupra adulților --- foști copii victime
ale alienării: 65% dintre participanții la studiu sufereau de un nivel scăzut
al stimei de sine; 70% aveau episoade de depresie, deoarece credeau că nu sunt
iubiți de părintele vizat și datorită despărțirii prelungite de părinți; 35%
abuzau de narcotice pentru a-și ascunde sentimentele de suferință și pierdere;
40% nu aveau încredere în forțele proprii, și nu credeau în posibilitatea
existenței unor relații adevărate, deoarece încrederea le fusese zdruncinată de
părinți; 50% sufereau dureroasa repetare a alienării fiind alienaţi de proprii
copii (p 180-191).
Dr. Raymond Haylicek este psiholog judiciar și clinic, Diplomat al
Consiliului American de Psihologie Profesională și Membru al Academiei
Americane de Psihologie Clinică. Este membru fondator al Asociației de
Îndrumare a Părinților din New York. Dr. Havlicek a întreprins sute de evaluări
de custodia copilului pentru Curtea Supremă și de Familie pe tot cuprinsul
statului New York. A fost consultat de CPS (Child Protective
Services/Serviciile de Protecţie a Copilului) pentru a face evaluări. În
prezent lucrează la dezvoltarea unui program educațional pentru judecătorii din
zona de provincie din New York, legat de chestiuni privitoare la custodia
copilului şi alienarea parentală. El este specialist în reîntregirea familiei,
tratarea violenței domestice, confirmarea abuzurilor sexuale, stabilirea și
tratamentul alienării parentale.
Pentru
interviul din cartea mea, Dr. Havlicek a afirmat următoarele cu privire la
dinamica familială a alienării: "Nu e nici o îndoială că PAS constituie o
formă de abuz asupra copilului. E un spectacol de groază. Prejudiciul adus
copiilor e enorm. Când un copil pierde un părinte, își ucide o parte din sine
însuși fiindcă există un raport de identitate între copil și ambii părinți.
Rezultatul e că devin auto-destructivi. Observ toate semnalele de avertizare și
toate semnele urii de sine: coșmaruri, anxietate, comportament școlar deviant,
prezența sindromurilor gastrointestinale, scăderea notelor la scoală,
susceptibilitate crescută față de colegi cu comportament deviant,
delincvența juvenilă, folosirea abuzivă a narcoticelor, deprimare" (p
214).
Dr. Barbara Burkhard a fondat împreună cu dr. Jayne
Albertson-Kelly, Serviciile psihologice pentru copii și familii, din P.C.,
Smithtown, New York, în 1999. Agenţia oferă terapie, susținută de cercetare,
pentru copii și familii. Agenția a încheiat un contract cu Suffolk County
Department of Social Services (DSS)/ Departamentul pentru Servicii Sociale din
Suffolk pentru a face vizite terapeutice copil/părinte și evaluări părinților
acuzați de abuz și neglijență. Au și trimiteri de la Curtea Supremă şi de
Familie din Suffolk pentru evaluări ale custodiei, vizite terapeutice, terapii
de reunificare, și evaluări mentale judiciare și evaluări ale riscurilor.
Acestea includ probleme legate de divorțul conflictual, cum ar fi cel care
implică alienarea parentală. Primesc și trimiteri legate de confirmarea
abuzurilor sexuale, și trimiteri pentru a oferi terapie copiilor care
sunt victime ale unei infracțiuni. Înainte de a fonda această agenție, Dr.
Burkhard şi Dr. Kelly au lucrat pentru o agenție comunitară ce trata copii maltratați
și neglijați.
În
interviul pentru cartea mea, am întrebat-o pe Dr. Burkhard cum ar evalua
efectele alienării asupra copiilor, iar ea a răspuns: "Această constituie o maltratare a copiilor în cel mai profund
grad" (p 211).
A
continuat explicând că ele observă copiii în anii de după evaluarea inițială
astfel încât agenția poate nota urmările. E neliniștită de faptul că, atunci
când li se cere să se alieze cu părintele alienant, copiii alienați se simt
puternici când sunt rugați să se alăture părintelui alienant ca și aliat. A
continuat: "Acești copii nu respectă
reguli; sunt scăpați de sub control; sunt obraznici și nu au limite. Acești
copii se comportă de parcă ar avea voie să face orice doresc. Se poate, la
început, să fi avut un colaps văzând că nu trebuie să asculte și să respecte pe
celălalt părinte. În cazurile sub tratament sau după eșecul reunificării în
instanță, am văzut lipsă de respect față de reprezentanți ai autorității,
inclusiv față de părintele favorizant, școală, și lege. Între cazurile în care
eforturile de unificare nu au reușit, există copii care au abandonat școala, au
devenit dependenți de droguri, au avut copii în afara căsătoriei dependenți de
droguri, și au manifestări antisociale. Acesta nu e un rezultat pozitiv" (p
212).
Pentru
a oferi cititorului o imagine mai clară asupra modului în care acești
copii pot fi afectați, Dr. Burkhard i-a comparat cu un alt grup de copii aflați
sub tratament constant: "Acest grup de copii cuprinde copii violați,
arși, bătuți, abuzați sexual, victime ale infracțiunilor. Dacă apar în ziare,
cel mai probabil ajung la noi, pentru că suntem specializați în copii
traumatizați. Și totuși, nu se compară cu copiii PAS în ceea ce privește
simptomele și așteptările. Copiii cu PAS sunt un dezastru" (p 212).
Dr.
Burkhard a continuat să explice modul în care copiii cu PAS suferă de abuz
emoţional: "Copilăria e o perioadă în care se dezvoltă un simț al
responsabilității. Perioada de dezvoltare a conştiinţei. Copiii care sunt
alienați pierd dezvoltarea acestei componente fundamentale. Nu numai că nu sunt
trași la răspundere pentru greșeli și delicte, dar pot fi încurajați să mintă
sau să exagereze adevărul, și să acționeze în moduri care denotă lipsă de
respect față de ceilalți. Faptul că aceste comportamente sunt sprijinite de
părintele în care copilul are încredere subminează dezvoltarea morală normală
dar și dezvoltarea capacității lor de a întreține relații normale" (p
212).
În timpul interviului pentru cartea mea, Dr. Kelly a afirmat că,
copiii care devin victime ale alienării suferă prejudiciile toată viața. Ea s-a
exprimat astfel: "Ei nu învață să rezolve probleme la nivel
interpresonal deoarece deseori sunt împiedicați să rezolve conflicte realiste,
de zi cu zi, cu unul din părinți. Acest lucru nu e benefic pe termen lung. Îi
afectează într-un mod foarte negativ" (p212).
Referindu-se
la prejudiciile cauzate de alienare adolescenților, care în general nu sunt
receptivi la confruntări, Dr. Kelly a afirmt că: "E foarte greu să
lecuiesti adolescenții cu PAS. Permisiunea sau consimțământul primit din partea
unuia din părinți de a-l trata rău pe celălalt părinte va avea la un moment dat
o urmare foarte nesănătoasă asupra capacității lor de a interacționa cu
ceilalți" (p 212).
Am
scris câteva articole, am depus de multe ori mărturie în calitate de martor
expert, am scris un capitol în cartea mea, am fost intervievată de multe ori,
la radio si în emisiuni televizate, despre modul în care dinamica alienantă a
familiei ---- sau "triunghiul patologic" ----- reprezintă o formă
gravă de abuz psihologic asupra copilului.
În
continuare, un mic rezumat al motivelor pentru care am adoptat această părere
profesională:
Un
copil nu se poate considera demn de a fi iubit dacă simte că unul din părinți
l-ar fi abandonat și/sau nu îl/o iubește. Urmarea inevitabilă va fi că copilul
"va căuta dragoste exact unde nu trebuie."
Conceptul
de sine al unui copil este că el/ea e format/ă din 1/2 mamă si 1/2 tată. Dacă
un copil își urăște unul din părinți sau gândește negativ despre acela, atunci
se va urî pe sine și va avea o stimă de sine scăzută; aceasta duce inevitabil
la un comportament negativ.
Deoarece
minciuna, înşelăciunea, lipsa de respect și agresivitatea au fost normalizate
pentru copil, copiii alienați vor avea eșecuri frecvente în a se conforma
regulilor și valorilor mediului cultural în care trăiesc.
Deoarece
judecata, percepția, testul realității, și super-ego-ul (conştiinţa) copilului
au fost periclitate, există un risc de psihoză.
Neputința
de a avea, iubi și a fi iubit de ambii părinți poate duce la psihoză.
Menţinerea
urii și furiei nu e sănătoasă în nici o împrejurare, cu atât mai puțin față de
unul dintre părinți.
Actul
de a se folosi de copil pentru a satisface nevoile emoționale ale părintelui
alienant și a face jocul respingător al acelui părinte este abuz în sine. Este
inversul a ceea ce constituie o ierarhie de familie sănătoasă.
Copilul
acționează mereu sub un nor de angoasă deoarece teama de o scăpare, în vorbe
sau /și comportament, îi va trăda adevăratele sentimente de dragoste și dor de
părintele alienat. Aceasta inevitabil are consecințe îngrozitoare datorate părintelui
alienant.
Copilul
e deprimat fiindcă lipsa unui părinte e o pierdere --- o pierdere dintre cele
mai grave.
Deseori
aceşti copiii se simt vinovați fiindcă, la un anumit nivel, simt că s-au
comportat rău față de unul din părinți. Și dacă acel părinte nu mai e acolo ca
să i se ceară scuze atunci când copilul e pregătit să îşi ceară scuze,
sentimentul de vină va dura toată viața.
Golul
emoțional cauzat de pierderea unui părinte e de obicei umplut cu mult
negativism, care include și nu se limitează doar la: dereglări de alimentație,
tăieri, activități infracționale, comportamente antisociale și de bravadă,
sfidare, lipsă de respect față de orice autoritate, distorsiuni cognitive,
deprimare, angoasă, atacuri de panică, relații deficitare cu colegii, probleme
în educaţie, abuz de droguri, și o indispoziție generală legată de viață.
Individualitatea
copilului este periclitată deoarece părintele alienant nu acceptă faptul că un
copil e o persoană separată de el/ea, cu nevoi, sentimente și păreri diferite
--- mai ales față de celălalt părinte.
În sfârșit, un copil nu poate fi întreg dacă unul dintre părinți
este scos din viața sa!
Referințe:
American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and
statistical manual of mental Disorders (5th ed.). Washington, DC: Author.
Baker, A. (2007). Adult children of parental alienation syndrome.
New York, NY: Norton.
Barden, R. C. (2006) Protecting the fundamental rights of children
and families:
Parental alienation syndrome and family law reform. In R.
Gardner, R. Sauber, & L. Lorandos. (Eds.), International handbook of
parental alienation syndrome (pp. 419-432). Springfield, IL: Thomas
Bowen, M. (1971). The use of family theory in clinical practice.
In J. Haley (Ed.), Changing families: A family therapy reader (pp.
159-192). New York, NY: Grune & Stratton.
Bowen, M. (1978). Family therapy in clinical practice. New York,
NY: Jason Aronson.
Cartwright, G. (2006). Beyond parental alienation syndrome:
Reconciling the alienated child and the lost parent. In R. Gardner, R. Sauber,
& D. Lorandos (Eds.), International handbook of parental alienation
syndrome (pp. 286-291). Springfield, IL: Thomas.
Clawar, S. S., & Rivlin, B. V. (1991). Children held hostage:
Dealing with programmed and brainwashed children. Chicago, IL:
American Bar Association
Everett, C. (2006). Family therapy for parental alienation
syndrome: Understanding the interlocking pathologies. In R. Gardner, R.
Sauber, & D. Lorandos (Eds.), International handbook of parental alienation
syndrome (pp. 228-241). Springfield, IL: Thomas.
Gottlieb, L. (2012). The parental alienation syndrome: A family
therapy and collaborative systems approach to amelioration (pp.
209-231). Springfield, IL: Thomas.
Gottlieb, L. (2012). The application of structural family therapy
to the treatment of parental alienation syndrome. In Baker, A. & Sauber, R.
(Eds.), Working with alienated children and their families. New York, NY:
Routledge.
Major, Jayne. (2006). Helping clients deal with parental
alienation syndrome. In R. Gardner, R. Sauber, & D. Lorandos (Eds.),
International handbook of parental alienation syndrome ( pp. 276-285).
Springfield, IL: Thomas.
Minuchin, S., with Fishman, C. (1981). Family therapy techniques.
Cambridge, MA: Harvard University Press.
Wallerstein, J., & Kelly, J. (1980). Surviving the breakup.
New York, NY: Basic Books.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu