Copiii, armele manipulării de după divorț

Copiii, armele manipulării de după divorț
Aurora Liiceanu – psiholog, articol preluat cu bunăvoința redacției revistei Tango)

Mai demult, am fost cândva într-o sală de tribunal. Întâmplător, se judeca un divorț. Am înteles că femeia și bărbatul care divorțau trecuseră fără succes peste ședința de împacare obligatorie. Aceasta era considerată ca o posibilă renunțare la decizia de a divorța a celor doi. Am ieșit din sală pentru că nu ma interesa acel caz. După un timp petrecut pe hol, cineva a iesit și-i povestea unei alte persoane ce se petrecuse în sală...

Părinții se dușmăneau îngrozitor și nici vorbă să coopereze civilizat. Nu vorbeau urât, dar și eu observasem, în timp ce eram în sală, ce priviri ucigătoare își aruncau. Persoana care povestea cum decursese acel divorț, în care înțelesesem că problema principală era custodia copilului, un băiat de vreo 11 ani, spunea că acel baiat era foarte atașat mamei, și părea că nu întelege prea bine situația părinților lui. El vorbise cu mama lui despre divorț și o asigurase că, dacă va fi întrebat cu cine vrea să ramână, el va spune „cu mama”. Părea că și tatăl îl dorea, nu se știa de ce, dar cerea și el custodia copilului.

Copilul, mai spunea acea persoană care părăsise sala după ce se terminase decizia custodiei,  stătea singur, pe o bancă, iarîn spatele lui stăteau părinții și ceva rude. La un moment dat, când tatăl spunea ceva juriului, discret și unduios, un bărbat s-a așezat lângă copil și i-a suflat ceva la ureche, după care l-a lăsat singur și s-a dus undeva în sală.

Când copilul a fost întrebat cu ce părinte ar dori el să  ramână, a răspuns fără ezitare: „cu tata”. Mama lui a înmărmurit și s-a pierdut cu firea. Decizia era gata. Copilul va rămâne cu tatăl lui.

Am aflat, tot pe sală, ce se întamplase, după decizia juriului, când acesta dăduse o mică pauză publicului. Mama ieșise din starea ei, plângea spasmodic, întreband copilul de ce spusese că vrea să rămână cu tatăl lui. Copilul, cu o inocență nemăsurată i-a  răspuns: „Unchiul – deci fratele tatălui – a venit la mine și mi-a spus că dacă rămân cu tata, tata îmi cumpără o mitralieră mică”. Mitraliera mică era o jucărie care costa ceva, chinezească, făcea zgomot, scotea lumini, era tot probabil o jucarie mult visată de copiii cu care se juca acel băiat. Deci, acel bărbat care se așezase insidios lângă băiat era fratele tatălui său și probabil că scena fusese găndită de tată și unchi, ca o soluție de a câștiga custodia.

Nimeni nu poate nega că un copil devine o armă a conflictelor între părinți. Este o armă „ieftină”, pentru că un copil poate fi manipulat, poate fi „stăpânit” de părinți. Este mic, inocent, dependent nativ de părinți, ușor de păcălit.

Mamele care dețin custodia copilului pot profita de culpabilitatea tatălui care părăsește „cuibul” conjugal, lăsând un loc gol. Accesul tatălui la copil poate fi controlat cu dibacie, într-un registru al razbunării, pentru că puterea o are mama. Iar, dacă tatăl se simte culpabil, mama poate să-l facă să simtă acest lucru, să dozeze „obținerea” copilului, apropierea de el. Se intamplă ca tatăl să suplinească absența prin cadouri, răsfățuri, pe care copilul le pune pe seama bunătății lui și nicidecum pe seama culpabilității.

Desigur, prezența părintelui necustodian este reglementată de lege. Dar, pentru ca tensiunea și conflictele între părinți sunt mari și puternice – ne-o arată viața – această prezență este mult inegală. Cred că legiuitorul a luat în considerație că apropierea de copil este și o apropiere de mamă și că cei doi se vor certa și-și vor aduce reproșuri în continuare, ca atunci cand nu erau divorțați.  S-a vorbit mult despre „tatăl de duminică”, multe filme ne arată mame tip gardian, care-și asteaptă copilul adus de tată, cu o figură nemulțumită, scanând copilul pentru a vedea neglijența sau incapacitatea tatălui de a fi un bun și atent părinte. Iar, dacă întârzie nerespectarea orelor este ...

Continuarea articolului se găsește aici