Practică judiciară referitoare la infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului (II)

1. Judecătoria Gura Humorului a condamnat-o pe inculpata P.S. la 12 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei, prin s.p. nr. 302/1999, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 307 alin. 2 C.p., 

reţinând că, în urma divorţului, fiindu-i încredinţat copilul minor spre creştere şi educare, îl împiedica pe P.V., tatăl minorului, să-şi viziteze fiul conform programului stabilit prin hotărâre judecătorească.

Apelurile introduse de inculpată şi partea vătămată au fost respinse de Tribunalul Suceava prin dec. pen. nr. 1091 din 18 octombrie 1999.

Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs, pentru nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei. Curtea de Apel Suceava, secţia penală le-a admis, a casat decizia instanţei de apel şi sentinţa judecătoriei, iar în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f C.p.p. a dispus încetarea procesului penal.

În motivarea deciziei, curtea a arătat că la plângerea prealabilă a lui P.S. împotriva lui P.V. pentru abandon de familie, finalizată prin încetarea procesului penal, pe parcursul cercetărilor, P.V. a formulat plângere împotriva lui P.S pentru infracţiunea prev. de art. 307 C.p.

La urmărirea penală, cele două dosare au fost conexate. Cum însă de la primul refuz al inculpatului de a respecta programul de vizitarea copilului, stabilit prin s.c nr. 1879/1997, rămasă irevocabilă la 26 mai 1998, au trecut mai mult de două luni până la formularea plângerii prealabile, 13 februarie 1999, dreptul său era prescris în raport cu prevederile art. 284 C.p.p.

De fapt, partea vătămată nu a întreprins nimic în legătură cu cele pretinse până la declanşarea cercetărilor împotriva ei cu privire la neplata, cu rea credinţă, a pensiei de întreţinere, încât plângerea adresată organelor 

de urmărire penală a fost formulată pro cauza. (Curtea de Apel Suceava, dec. pen. nr. 918 din 16 ecembrie 1999)

2. Fapta mamei – căreia i s-a încredinţat, prin hotărâre judecătorească de divorţ, spre creştere şi educare, minorul, cu obligaţia de a permite tatălui să-l viziteze, la anumite date determinate – de a-l împiedica, în mod repetat, pe tată, să ia legătura cu minorul în condiţiile stabilite de hotărârea judecătorească, constituie infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului, în varianta prev. de art. 307 alin. 2 C.p.

Susţinerea inculpatei, în sensul că, în speţă, nu ar fi întrunite elementele infracţiunii prev. de art. 307 alin. 2 C.p., pentru motivul că subiecţi activi ai acestei infracţiuni nu pot fi decât alte persoane decât părinţii – aceştia putând săvârşi fapta incriminată prin art. 307 alin. 1 C.p.- nu este întemeiată.

În lipsa oricărei limitări în cuprinsul textului, este evident că infracţiunea prev. de art. 307 alin. 2 C.p. poate fi săvârşită de orice persoană – inclusiv părintele – căreia i s-a încredinţat, prin hotărâre judecătorească, minorul, spre creştere şi educare (Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 391/1996).

3. Prin s.p. nr. 2776/2004 a Judecătoriei Craiova, s-a dispus condamnarea inculpatei B.A. la pedeapsa de 15 zile închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 307 alin. 2, cu aplic. art. 74, 76 şi 81 C.p., reţinându-se în fapt că aceasta l-a împiedicat de mai multe ori în cursul anului 2002 pe numitul S.M., fostul său soţ, să aibă legături personale cu minora S.I.

Prin decizia penală 672/2004 a Tribunalului Dolj, a fost admis apelul inculpatei şi s-a dispus achitarea acesteia în temeiul art. 11 pc. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d C.p.p., cu motivarea că infracţiunii îi lipseşte un element constitutiv şi anume, latura obiectivă, în cauză nefăcându-se dovada că mama minorei l-a împiedicat pe tatăl acesteia să o ia pe minoră în domiciliul său.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală 6/MF din 27 ianuarie 2005, a respins recursurile formulate de parchet şi partea vătămată.

Soluţia de achitare a inculpatei este criticabilă pentru netemeinicie, din următoarele considerente: în temeiul unei hotărâri judecătoreşti prin care minora S.I. a fost încredinţată spre creştere şi educare mamei, iar tatălui i s-a încuviinţat să aibă legături personale cu aceasta periodic, în domiciliul acestuia, partea vătămată S.M. s-a prezentat la domiciliul inculpatei în mod repetat, la 21.09, 28.09, 5.10.2002, 2.03 şi 1.06.2003, pentru a o lua pe minoră, însă a constatat că în apartament nu se afla nici o persoană.

De fiecare dată, partea vătămată a anunţat-o pe inculpată, în scris, că a încercat să ia legătura cu minora, însă aceasta nu s-a conformat hotărârii judecătoreşti, iar începând cu 1 martie 2002, a dus copilul în domiciliul părinţilor săi, situat în altă localitate. Aceste împrejurări sunt de natură să demonstreze că inculpata, cu rea-credinţă şi în mod repetat, a împiedicat-o pe partea vătămată să aibă legături personale cu minorul şi deci că sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 307 alin. 2 C.p.