Acest articol poate fi gasit in original aici http://www.sarchizian.ro/archives/368 sau aici https://goo.gl/C6vhMb
Autoritatea părintească sau responsabilitatea părintească (numită și autoritate parentală sau responsabilitate parentală) reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri pe care un părinte le are cu privire la copilul său.
Autoritatea părintească include printre altele încredințarea copilului, supravegherea acestuia, deciziile cu privire la religia copilului, la intervențiile medicale, întreținerea și educația copilului
O noua abordare a problemei “autoritătii exclusive” apare in practica judiciara, un exemplu in acest sens fiind, o decizie a Curtii de Apel Brasov (276/R/2014), unde Curtea retine ca: deşi regula este ca autoritatea părintească să revină în comun ambilor părinteşti, cu toate acestea legiuitorul a prevăzut în mod expres că, odată cu divorţul, instanţa poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi atunci când „ există motive temeinice” cu luarea în considerare a interesului superior a copilului.
„Motivele temeinice” la care face referire art. 398 Cod civil nu sunt cele prevăzute de art. 508 din acelaşi cod, iar fundamentarea soluţiei instanţei de apel pe neîndeplinirea situaţiilor excepţionale prevăzute de acest text de lege are la bază o greşită interpretare a prevederilor legale aplicabile.
Dispoziţiile de excepţie impuse în art. 507 Cod civil acoperă o altă sferă de exercitare a autorităţii părinteşti decât cea decurgând din raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copii lor minori care beneficiază de prevederile derogatorii ale art. 396 -398 Cod civil.
În acest din urmă caz, exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte se poate dispune ori de câte ori există motive întemeiate cerute de interesul superior al minorului.
Ori „motivele întemeiate” la care se referă art. 398 alin.1 Cod civil nu sunt enumerate nici măcar exemplificativ, tocmai datorită multitudinii de situaţi concrete care pot contura interesul copilului ca fiind acela ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte, în speţă de părintele la care cei trei minori îşi au domiciliul.
În cauză, din probele administrate rezultă că părţile locuiesc la o distanţă de peste 8500 km, pe continente diferite, situaţie care face ca participarea părintelui la care minorii nu au domiciliul la deciziile inerente vieţii zilnice luate în îndeplinirea îndatoririlor părinteşti să fie, practic, inexistentă.
Mai mult decât atât, din probele administrate rezultă că între părinţi există o stare conflictuală permanentă suprapusă cu o lipsă de comunicare, ceea ce face ca minorii să fie nevoiţi să suporte direct consecinţele acestor împrejurări, în sensul că aceştia nu au putut să părăsească România în vacanţe de mai mulţi ani din cauza imposibilităţii eliberării de paşapoarte pe numele minorilor determinat de lipsa de comunicare dintre părinţi.
Fără a nega dreptul tatălui de a păstra legături fireşti cu minorii, Curtea reţine că modalitatea de exercitare a autorităţii de către pârât nu poate fi aleasă fără a ţine cont de împrejurările concrete care fac extrem de dificilă punerea în practică a acestui drept.
În concluzie, distanţa foarte mare dintre cei doi părinţi şi lipsa oricărei cooperări din partea intimatului în luarea deciziilor importante din viaţa minorilor constituie împrejurări obiective de natură a îndreptăţii instanţa de judecată să dispună ca exercitarea autorităţii părinteşti să fie exercitată doar de către părintele la domiciliul căruia s-a dispus ca minorii să aibă locuinţa după divorţ, aspect hotărât definitiv în primă instanţă şi nesupus cenzurii în lipsa unui recurs din partea intimatului.
Posibilitatea instanţei de judecată de a lua măsuri cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti nu trebuie privită ca având un caracter sancţionator în privinţa părintelui care nu urmează să exercite autoritatea părintească, dat fiind că, potrivit celui de al doilea alineat al art. 398 Cod civil, acesta din urmă păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului. De aceea, contrar raţionamentului instanţei de apel, aplicarea măsurii prevăzute de art. 398 al. 1 Cod civil nu goleşte de conţinut statutul de părinte al tatălui şi nu se poate face similitudine cu situaţia celui decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti.
ref.[ngo5010]
Colectivul ARPCC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu