Sursa foto: http://www.kidspot.com.au/
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dat publicități joi, 16 iulie 2015, un comunicat cu privire la hotărârea pronunțată în cauza C-184/14, A (judecător raportor: jud. dr. Camelia Toader).
preluare de pe juridice.ro
Comunicatul integral:
Instanța chemată să se pronunțe cu privire la răspunderea
părintească este de asemenea competentă pentru a se pronunța cu privire
la pensia alimentară datorată de unul dintre părinți față de copiii săi
minori.
Același lucru este valabil chiar dacă divorțul sau separarea de drept este soluționată de o instanță din alt stat membru.
Un regulament al Uniunii[1] prevede că instanțele competente în
materia răspunderii părintești sunt în principiu cele din statul membru
în care copiii au reședința obișnuită. În schimb, instanța competentă
pentru a soluționa divorțul sau separarea de drept a soților poate fi
cea dintr-un alt stat membru (mai ales atunci când soții sunt ambii
resortisanți ai unui alt stat membru decât cel în care au reședința
împreună cu copiii lor).
Pe de altă parte, alt regulament al Uniunii[2] prevede că instanța competentă pentru a se pronunța într-o acțiune privind starea persoanei
(divorț sau separare de drept, de exemplu) este de asemenea competentă
pentru a se pronunța asupra unei cereri cu privire la o obligație de
întreținere accesorie acestei acțiuni; viceversa, o cerere cu privire la
o obligație de întreținere accesorie unei acțiuni în răspundere
părintească va fi soluționată de instanța competentă pentru a se
pronunța asupra acestei acțiuni.
A și soția sa, B, precum și cei doi copii ai lor sunt resortisanți
italieni și trăiesc la Londra (Regatul Unit), unde s-au născut, de
altfel, copiii. În 2012, A a introdus în Italia o procedură de separare
de drept împotriva lui B, solicitând totodată instanței italiene să
soluționeze chestiunea încredințării copiilor și a pensiilor alimentare
datorate soției și copiilor. Instanța italiană s-a declarat competentă
să se pronunțe cu privire la separarea de drept, dar a considerat că
numai instanțele britanice erau competente să se pronunțe asupra
chestiunilor legate de răspunderea părintească, întrucât copiii locuiau
la Londra.
În ceea ce privește chestiunea pensiilor alimentare, instanța
italiană s-a considerat competentă să se pronunțe cu privire la cererea
de pensie în favoarea lui B pentru motivul că era vorba despre o
chestiune accesorie procedurii de separare de drept. În schimb, instanța
a decis că nu este competentă pentru a soluționa cererea cu privire la
pensia față de copiii minori, aceasta fiind accesorie acțiunii privind
răspunderea părintească. Competența de a soluționa această din urmă
cerere ar reveni astfel instanțelor britanice.
Sesizată cu această cauză în ultimă instanță, Corte suprema di
cassazione (Curtea de recurs italiană) solicită Curții de Justiție să
stabilească instanța competentă, dintre instanțele italiene sau
britanice, să soluționeze chestiunea obligațiilor de întreținere față de
copii.
În hotărârea pronunțată astăzi, Curtea verifică dacă cererea cu
privire la obligația de întreținere a lui A față de copii este legată
mai curând de starea persoanei (mai precis de procedura de separare de
drept) sau de răspunderea părintească. Astfel, în principiu, dreptul
Uniunii face distincție între procedurile judiciare după cum privesc
drepturi și obligații între soți sau drepturile și obligațiile
părinților față de copiii lor.
Curtea consideră că prin natura sa, o cerere cu privire la
obligațiile de întreținere față de copiii minori este legată intrinsec
de acțiunea în răspundere părintească. Astfel, instanța
competentă pentru a soluționa acțiunile privind răspunderea părintească
este cea mai bine plasată pentru a aprecia în mod concret mizele cererii
cu privire la o obligație de întreținere în favoarea unui copil: ea
poate astfel să fixeze cuantumul acestei obligații, adaptând-o, în
funcție de modul de încredințare stabilit, la dreptul de vizită, la
durata acestui drept și la celelalte elemente privind exercitarea
răspunderii părintești. O asemenea soluție răspunde în plus interesului superior al copilului, care, potrivit dreptului Uniunii, trebuie să fie un element primordial.
Curtea reține că în cazul în care o instanță dintr-un stat
membru este sesizată cu o acțiune privind divorțul sau separarea de
drept, iar chestiunea răspunderii părintești este dedusă judecății în
fața unei instanțe din alt stat membru, cererea cu privire la o
obligație de întreținere a unuia dintre părinți față de copiii săi
minori este accesorie acțiunii în materia răspunderii părintești, și trebuie să fie examinată așadar de instanța competentă în această materie (respectiv, în speță, instanța britanică).
[1] Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 06, p. 183, rectificare în JO 2013, L 82, p. 63).
[2] Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere (JO 2009, L 7, p. 1, rectificare în JO 2011, L 131, p. 26, în JO 2013, L 8, p. 19, în JO 2013, L 281, p. 29 și în JO 2014, L 348, p. 31).
ref. [ngo3338]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu