I-am spus „teoria sacului de cartofi”. Potrivit ei, aşa cum un sac de cartofi aparţine celui dispus să plătească pentru a-l achiziţiona, copilul „aparţine” celui dispus să plătească pentru creşterea şi îngrijirea lui. Teoria asta e menită să răspundă la întrebarea „cine este cu adevărat părintele unui copil”.
În mod obişnuit, când copilul locuieşte cu ambii săi părinţi, ştim imediat să spunem cine îi sunt părinţii. Dar în situaţii de criză, când părinţii divorţează, sau când nu au fost niciodată căsătoriţi şi nici măcar nu au locuit împreună, nu mai ştim. Şi atunci apelăm la diverse teorii ca la nişte criterii care să ne permită să răspundem la întrebare.
Teoria sacului de cartofi este o astfel de teorie. În forma ei tare, potrivit căreia cel care creşte copilul, care investeşte timp şi bani în copil, este „adevăratul” părinte al copilului, ea este foarte răspândită în România. În forma ei slabă, care spune că persoana cu care locuieşte copilul (şi care astfel, implicit, contribuie cel mai mult, măcar ca timp, la creşterea copilului) trebuie să fie recunoscut drept părinte al copilului, teoria este şi mai răspândită.
La prima vedere, nimic nu pare să fie în neregulă cu această teorie. Şi totuşi, ea este mult mai discutabilă decât pare. Să ne imaginăm, de exemplu, un miliardar excentric care trăieşte izolat pe o insulă din Pacific şi care trimite anual un milion de dolari unui copil african ai cărui părinţi au un venit anual total de 300 de dolari. Este evident că respectivul miliardar contribuie cel mai mult, în termeni materiali, la creşterea copilului. Dar în ce sens putem spune că, în virtutea acestui fapt, ipoteticul nostru miliardar trebuie recunoscut ca fiind „adevăratul” părinte al copilului?
Sau să ne imaginăm că cineva vă răpeşte copilul nou-născut (care nici măcar nu vă putea percepe ca părinte), că şi-l asumă ca fiind al lui şi că îi oferă condiţii materiale, educaţionale şi afective pe care dumneavoastră nu i le-aţi putea oferi niciodată. Este corect să presupunem că răpitorul trebuie astfel recunoscut drept părinte al copilului?
Din astfel de exemple ipotetice extreme ajungem să înţelegem ce anume e în neregulă cu teoria sacului de cartofi. Conform ei, copilul nu este o fiinţă umană, ci un bun economic, o marfă. Cel care plăteşte mai mult pentru el, îl are – la fel cum cel care plăteşte mai mult pentru sacul de cartofi devine proprietarul legitim al sacului de cartofi.
Teoria sacului de cartofi este o teorie care stabileşte cui îi este atribuit rolul de părinte: cumpărătorului, celui care plăteşte cel mai mult pentru a cumpăra respectivul rol. Dacă plata pentru a cumpăra rolul/titlul de proprietar al sacului de cartofi se face exclusiv în bani, plata pentru a cumpăra rolul/titlul de părinte al unui copil se face în multe feluri.
De exemplu, conform doctrinei „anilor tandri”, copilul de vârstă preşcolară are nevoi emoţionale pe care mama i le poate satisface mai bine decât tatăl. Plata pentru achiziţionarea rolului de părinte constă, în acest caz, în prestarea anumitor servicii pe care se presupune că doar mama le-ar putea presta la un nivel corespunzător. Deci mama plăteşte preţul, iar copilul îi este alocat la fel cum la piaţă îi este alocat sacul de cartofi celui care plăteşte pentru el.
Dacă doctrina anilor tandri, conform căreia copilul este alocat părintelui care răspunde cel mai bine nevoilor lui emoţionale, nu vi se pare suficient de absurdă, imaginaţi-vă o doctrină conform căreia copilul este alocat părintelui mai bogat, sau mai bine educat, sau mai artist, sau mai pragmatic, sau mai creştin, sau mai conform cu linia partidului. Veţi vedea că orice astfel de criteriu de alocare nu face altceva, de fapt, decât să definească „valuta” în care are loc licitaţia pentru cumpărarea rolului/titlului de părinte.
Deci orice astfel de doctrină nu reprezintă nimic altceva decât aplicarea teoriei sacului de cartofi. Oricât de nobile sau cel puţin de onorabile ar părea unele dintre aceste doctrine, ele degradează copilul, transformându-l într-o simplă marfă care poate fi cumpărată cu o anumită „valută” – sau cu un mix de „valute”, în cazul doctrinelor mai sofisticate.
Dar ce părinte aflat în dispută cu celălalt părinte mai are curajul să recunoască faptul că, pledând pentru un criteriu sau altul de alocare, nu face altceva decât să îşi privească propriul copil ca pe un sac de cartofi – şi pe sine ca pe un cumpărător? Poate că a sosit totuşi timpul să le recunoaştem copiilor noştri – şi copiilor în general – demnitatea de fiinţe umane înzestrate cu drepturi.
Sorin Cucerai
9 comentarii:
Foarte frumos scris. :) Felicitări. Dacă teoria dvs., foarte bună, e originală – eu n-am mai citit-o -, încă o dată, chapeau.
Însă v-aş propune o altă privire. Părinţii naturali ai copilului îşi însuşesc alocaţia lui şi o beau. Şi îşi flămînzesc/bat copilul sau chiar îl abuzează. Ei sînt mai puţin părinţii sacului de cartofi sau nu mai sînt singurii părinţi posibili şi acceptabili ai aceluiaşi sac? Iar dacă un om / o instituţie încearcă să scoată copilul dintr-un astfel de mediu, de ce o fac? Pentru că cumpără sacul? Îi doresc o altfel de existenţă? Îl cosumă în ulei prăjit? Îşi satisfac un orgoliu personal? Dacă aţi întreba o lehuză, care nu şi-a văzut copilul la maternitate, care e plodul ei dintre nou-născuţii adăpostiţi de o sută de paturi, nu v-ar putea spune. Paternitatea / maternitate se definesc convenţionat, pe baza unui set de obişnuinţe sau reguli.
De aceea, cred că părintele unui copil e cel care creşte copilul, chiar dacă l-a furat de la genitori. :)
Domnule Iaru, multumesc de comentariu - dar nu m-ati convins:). Dimpotriva, mi se pare ca imi veniti in ajutor:).
Ma intrebati de ce intervine un om/o institutie intr-un caz precum cel descris de dumneavoastra. Mai intii cred ca niciun om nu ar trebui sa intervina direct; in schimb, o institutie ar trebui, intr-adevar, sa intervina.
De ce? Pentru ca in exemplul dumneavoastra copilului nu ii sunt respectate drepturile. Institutia care intervine o face percepind copilul ca pe o fiinta umana inzestrata cu drepturi, nu ca pe un sac de cartofi:).
Ce vreau sa spun este ca, da, exista moduri legitime de a interveni - si chiar obligatii legitime de a interveni. Cam cum a intervenit NATO in fosta Iugoslavie, daca vreti:)).
Pe scurt, eu opun teoriei sacului de cartofi teoria drepturilor omului, potrivit careia copilul este o fiinta umana inzestrata cu drepturi. ONU a facut o lista cu aceste drepturi ale copilului, adaugate celorlalte drepturi ale omului in general, si la fel si legea romaneasca.
Din perspectiva teoriei drepturilor omului (si in particular ale copilului), parintii copilului sunt genitorii lui, care capata astfel obligatia de a fi principalii garanti ai drepturilor copilului.
Daca ei nu isi indeplinesc aceasta obligatie - sau daca si-o indeplinesc defectuos - institutiile publice capata dreptul (si uneori direct obligatia) de a interveni. Dar interventia trebuie sa fie intotdeauna punctuala si cu mandat de la judecator (asa cum NATO a avut mandat ONU pentru a interveni in Iugoslavia).
Interventia trebuie sa fie mai degraba temporara, pentru ca parintii isi pastreaza obligatia de a fi principalii garanti ai drepturilor copilului (atita vreme cit nu sunt decazuti din drepturi). Deci ea are cumva si un scop educativ, mai ales pentru parintii care functioneaza dupa principiul "io l-am facut, io-l omor (si eventual mai fac altul)":))).
Da, cred că aveţi dreptate. Pe de altă parte, istoria speciei spune că părinţii naturali sînt cei mai buni "crescători / proprietari, cu excepţia cazului în care nu sînt. Şi iar mă întreb de ce ar adopta / cumpăra un cetăţean un copil, cu excepţia deviaţiilor de comportament? Ca să mă înţelegeţi, am să repet, detaliat, cazul lehuzei la maternitate. E internată dimpreună cu alte 100 de femei. După procesul epuizant al naşterii, copilul e dus în "crescătorie", adică în salonul cu 100 de pătuţuri. Acum imaginaţi-vă că personalul medical / contabil dispare în clipa următoare. Cum repartizează / recunosc cele 100 de lehuze cei 100 de bebeluşi? :)
La mulţi ani - apropo!
Foarte buna intrebarea, domnule Iaru! Dar ea presupune ca doar cele 100 de lehuze ar trebui sa fie implicate in procesul de repartizare a celor 100 de bebelusi:)).
Fie si asa:). Ca sa poata face repartitia, le va trebui un criteriu de repartizare.
Daca adopta criteriul drepturilor omului, vor recunoaste copilului dreptul de a-si cunoaste parintii biologici si de a nu fi despartit de ei impotriva vointei acestora. In consecinta, vor cere efectuarea de teste ADN care sa stabileasca cine al cui copil este.
Daca adopta criteriul "io l-am facut, io-l omor", conform caruia parintele biologic este proprietarul/stapinul absolut al copilului, vor proceda la fel ca mai sus.
Daca adopta criteriul sacului de cartofi, conform caruia legatura biologica nu este esentiala pentru stabilirea calitatii de parinte, probabil ca vor stabili impreuna o definitie a "bunului parinte" si pe baza ei vor face distributia. In cazul asta, e posibil ca o lehuza sa plece din maternitate cu 5 copii, alta cu 3 si alta cu niciunul.
Ce e interesant e ca fiecare din astea trei teorii vine si cu propria definitie a ce inseamna sa fii parinte si care trebuie sa fie relatia dintre parinte si copil.
Pentru teoria "io l-am facut, io-l omor", parinte propriu-zis nu poate fi decit parintele biologic, care e definit ca proprietar si stapin absolut al copilului. Nimeni nu are dreptul sa intervina in relatia dintre parinte si copil (analog cu doctrina "neamestecului in treburile interne"). Parintele se poate comporta cu copilul dupa bunul sau plac: il poate bate, il poate omori, il poate infometa, il poate vinde, il poate exploata economic sau sexual si asa mai departe.
Pentru teoria drepturilor omului, parinte al copilului este, in principiu, parintele biologic - daca respecta drepturile copilului. Deci pentru teoria asta parintele e definit ca reprezentant al copilului (prin analogie cu democratia reprezentativa) - deci ca principalul slujitor/partener al copilului si principalul garant al drepturilor copilului.
Pentru teoria "sacului de cartofi", parinte al copilului poate fi orice persoana care e dispusa sa plateasca pentru el cea mai mare "suma" din "valuta" in care se stabileste ca poate fi "cumparat" copilul (conditii materiale, conditii educationale, conditii afective etc.). Daca va aparea un cumparator dispus sa plateasca mai mult, acela va deveni parintele copilului - si tot asa. Pentru teoria asta, parintele nu este nici stapinul, nici servitorul/partenerul copilului, ci "consumatorul" acestuia (prin analogie cu teoria economica a cererii si ofertei).
Nu e intimplator ca adeptii teoriei "io l-am facut, io-l omor" se inteleg foarte bine cu adeptii teoriei "sacului de cartofi". Pentru ei, copilul este fie o proprietate personala atribuita lor pe cale naturala, fie un obiect achizitionabil, ca o vaza pe care ti-o doresti pentru a-ti decora sufrageria. Nici unii, nici ceilalti nu sunt dispusi sa vada copilul ca pe o fiinta umana. De aceea nu dau doi bani pe drepturile copilului. De aceea sunt inumani.
Cit despre "de ce ar adopta / cumpăra un cetăţean un copil", motivele sunt nenumarate.
Un parinte isi poate cumpara copilul pentru a-l exclude pe celalalt parinte din viata copilului. De exemplu, mama copilului divorteaza si se recasatoreste. Noul sot isi asuma obligatiile de tata, cei doi cresc impreuna copilul - iar tatal biologic devine "non-parinte". Ambii - si mama copilului si noul ei sot - actioneaza impreuna pentru a-l exclude pe tatal copilului din viata acestuia.
(La fel, tatal copilului poate pastra copilul si se poate recasatori - si, folosindu-se de teoria sacului de cartofi va cauta sa o transforme pe mama biologica intr-un non-parinte. Nu vreau sa fiu partinitor, teoria sacului de cartofi poate fi folosita de oricare dintre parinti ca strategie de excludere a unui parinte din viata copilului.)
Iarasi, teoria sacului de cartofi poate fi folosita de Stat ca strategie de excludere a parintilor biologici din viata copilului. S-a intimplat in Spania lui Franco, unde copiii parintilor rebeli, opozanti ai regimului, erau furati din maternitate la nastere, declarati morti si alocati unor familii care sa-i creasca "cum trebuie".
Teoria sacului de cartofi poate fi indragita si de persoanele care nu au copii si isi doresc cu disperare unul - asa incit pot ajunge sa se autoconvinga ca e normal sa cumpere un copil.
Iarasi, teoria asta poate fi adoptata si de parintele adoptiv al unui copil care a fost abandonat de parintii lui biologici (sau doar de unul dintre ei).
In fine, n-o mai lunfesc. Exista, cum spuneam o mie de motive - foarte multe rele si citeva bune - pentru care cineva ar adopta teoria sacului de cartofi si ar fi dispus sa "cumpere" un copil.
Insa prin simplul fapt al "cumparatului" e atins ceva profund din demnitatea de care ar trebui sa se bucure orice copil ca fiinta umana inzestrata cu drepturi. Deci chiar si motivele bune de aplicare a teoriei sacului de cartofi se intemeiaza pe ceva profund rau...
Dar sa lasam raul cu ale lui si sa ne bucuram de ziua de azi:). La multi ani!
mie nu-mi place numele teoriei... și de aceea parca imi provoacă o repulsie, nu cred că e cea mai buna comparație a unui copil cu un sac de cartofi. ati minimalizat mai mult decat e decent posibil statutul unui copil... gandiți-vă la propriul copil comparat cu un sac de cartofi. eu sunt de parere ca nu e cea mai fericită idee... e chiar grotesc...
@ anonim: cred ca nu ati inteles ce-am spus. Pe scurt, eu sustin (si cred ca e destul de limpede in text) ca teoria sacului de cartofi NU respecta demnitatea copilului, si tocmai din acest motiv trebuie inlocuita (inclusiv - si poate mai ales! - in mintea parintilor) cu teoria drepturilor omului, potrivit careia copilul este o fiinta umana inzestrata cu drepturi.
In primul meu comentariu la text, am adaugat: "Pe scurt, eu opun teoriei sacului de cartofi teoria drepturilor omului, potrivit careia copilul este o fiinta umana inzestrata cu drepturi."
Iar in al doilea: "Nu e intimplator ca adeptii teoriei "io l-am facut, io-l omor" se inteleg foarte bine cu adeptii teoriei "sacului de cartofi". Pentru ei, copilul este fie o proprietate personala atribuita lor pe cale naturala, fie un obiect achizitionabil, ca o vaza pe care ti-o doresti pentru a-ti decora sufrageria. Nici unii, nici ceilalti nu sunt dispusi sa vada copilul ca pe o fiinta umana. De aceea nu dau doi bani pe drepturile copilului. De aceea sunt inumani."
Deci aveti dreptate sa considerati grotesca teoria sacului de cartofi. Dar nu aveti dreptate sa ma considerati pe mine un sustinator al ei. Dimpotriva.
:)
Păi, e clar că ne înţelegem… Nici nu v-am considerat aşa, poate doar de dragul discuţiei!
Şi aveţi dreptate, nimic mai îngrozitor, mai dezumanizant (dacă omul e trestie gînditoare) ca apoftegma: "Io te-am făcut, io te omor". Asta mi-aduce aminte de felul în care părinţii părinţilor noştri au dispus de viaţa/viitorul copiilor lor. Asta era regula socială. Ţine şi de o construcţie antropologică. Însă ce ne facem cu copiii care-i consideră pe părinţi sacul lor de cartofi (sau de box)?
Buna ziua,
in cazul vietii unui copil, teoriile pot folosi doar ca sa ne dea un punct de reper, poate, caci variantele sunt atat de multe, nuantele in fiecare caz in parte difera, avem exact atatea tipuri de situatie cati copii sunt.In plus, aflati noi insine intr-una din situatiile descrise sau in alta iesita, sa zicem, din cadrul pe care il consideram acceptabil pentru cresterea unui copil, reactionam cu totul altfel decat am crede.Parerea mea.
Trimiteți un comentariu