Acest articol este preluat de la o
organizație franceză/din Franța care nu susține custodia comună (ex. domciliul
alternativ), iar articolul a apărut în jurul anului 2009. Totuși, conține
câteva fapte și date interesante privind custodia la acea vreme și motivele
pentru care aceasta nu era preferată.
Articolul a fost publicat de „L`enfant
d`abord” („Copilul, pe primul loc”) un grup din Grenoble, Franța, condus de
Jacqueline Phélip. Ea a lucrat cu Maurice Berger, bine-cunoscut pentru ideile
sale împotriva custodiei comune. Jacqueline Phélip, aproape a reușit să publice
scandaloasa „Carte neagră a custodiei comune‘‘ (carte datează de acum 20 de
ani).
Legea franceză din martie 2002 care sprijină
„autoritatea parentală‘‘ acordă puterea judecătorilor să impună o rezidență
alternativă (numită și custodie comună sau „custodie alternativă‘‘) pentru
copiii ai căror părinți sunt separați.
Oricum, legea nu conține nicio protecție,
niciun criteriu care să ajute judecătorii să ia cele mai bune decizii pentru
copii, și anume vârsta lor, vreun conflict parental, să ia în considerare care
este părintele care a avut grijă de copii cel mai mult în timpul mariajului,
violență domestică etc.
În același timp, numărul de despărțiri a
părinților care au copii mai mici, adesea fiind vorba despre bebeluși, sau în
timpul sarcinii, continua să crească. Conform datelor Ministerului de Justiție,
domiciliul alternativ corespunde unui procent de 11% din cuplurile separate în
2005.
75% dintre rezidențele alternative câștigate
au fost obținute pentru copiii cu o vârstă mai mică de 10 ani (a se vedea mai
jos). Domiciliul alternativ este practicat săptămânal în 70% dintre cazuri.
Media de vârstă este șapte ani.
Vârsta copiilor.
0.1 an 2%
1 an 4.2%
2 ani 6.7%
3 ani 10.4%
4 ani 11%
5 ani 11.8 %
6 ani 12.1 %
7 ani 13.4 %
Aceste cifre, oricum, iau în considerare și
alte aspecte ale rezidenței alternative, care atunci când nu este foarte
corectă încă afectează viețile copiilor.
Mulți copii din familii destrămate, care sunt
subiectul rezidenței alternative, suferă diferite schimbări la nivel psihologic
ale căror consecințe vor apărea în adolescență sau mai târziu, la vârsta
adultă.
În Marea Britanie între 11% și 13% din cazuri
(vezi mai sus), privind domiciliul alternativ și custodia comună sunt trecute
cu vederea, iar acestea ar face o diferență semnificativă în ceea ce privește
nivelul scăzut al custodiei comune.
În alte țări, domiciliul alternativ joacă un
rol minor.
Un număr de țări vestice au adoptat legi care
promovează custodia comună după separarea părinților, dar aproape toate au
respins prezumția unei rezidențe alternative sistematice și „a fortiori”
împărțirea timpului copilului în două părți egale.
Înțelesul termenului „a fortiori” este „prin
forța logicii” sau „cu atât mai mult cu cât/pentru că”. Dar acest fapt este
spre neînțelegerea totală a „custodiei comune” sau a rezidenței alternative
care, în practică, rar va fi 50/50 datorită angajamentelor de seviciu ale
fiecărui părinte. Așa că această obiecție va fi ignorată ca fiind greșită.
Este necesară definirea câtorva termeni
pentru a se înțelege situația:
• In
țările Anglo-Saxone, „custodie comună” sau „custodie comună legală” înseamnă
autoritate parentală comună
• „custodie
comună fizică” înseamnă timpul petrecut cu fiecare dintre părinți
Această interpretare nu este nici ea
adevărată: „custodia comună” sau „custodia comună legală” sunt terminologii
folosite în America de Nord în particular în SUA. Nu sunt folosite în Anglia.
California a fost primul stat care, în 1979, a
adoptat „prezumția de custodie fizică comună” care adesea a fost egală sau
aproape egală.
Dar foarte curând, în fața multiplelor
eșecuri și dificultăți, Statul a modificat ulterior legea (în 1994) pentru a
permite doar „custodia comună fizică” numai dacă ambii părinți au cerut-o de
comun acord și dacă sunt urmărite interesele copilului.
Trebuie luat în seamă că în 1974 oricărui
tată din Statele Unite, care cerea custodia împărțită sua comună a propriului
copil, judecătorul îi spunea că era „absurd” deoarece ei pur și simplu nu aveau
autoritatea să facă acest lucru. Același lucru i s-a întâmplat lui James Cook
din Los Angeles, și a fost nevoie de câțiva ani, până în 1979, ca să modifice
legea statului, ca mai apoi, aproape 28 de ani, 40 de state să adopte în cele
din urmă, același proces.
În octombrie 2002, James Cook a luat legătura
cu Departamentul guvernamental al Marii Britanii împreună cu avocatul american Renee Sperling, dar s-a
schimbat nimic (James Cook a murit în 2009).
Potrivit asociației „American Bar”, alte
state precum Connecticut, Maine, Michigan, Mississippi, Nevada, Vermont și
Washington au aprobat legi în favoarea custodiei comune doar dacă ambii părinți
au fost de acord. Unele state nu au aprobat custodia comună.
În ultimii ani, termenul de „custodie comună
fizică” descrie îndeosebi un plan de parentaj prin care părinții sunt de acord
în privința timpului pe care copilul îl va petrece cu fiecare părinte.
Custodia comună sau „custodia comună fizică”
este reprezentată de o înțelegere scrisă cu caracter obligatoriu între părinți
pentru a evita neînțelegerile abaterea sau „derapajul” acesteia de-a lungul
timpului. Sa va folosi pentru a preveni folosirea manipulării și a oricărei
malițiozități care poate să afecteze binele copilului.
Chiar dacă se realizează prin común acord sau
hotărâre judecătorească, divizarea efectivă de 50-50% din timpul copilului nu
este standard, normă, sau cel mai frecvent admisă de planurile parentale - fie de către părinți sau de către instanță.
Da, acest fapt este adevărat pentru că este
impracticabil (vezi nota de mai sus despre „îndatoririle de serviciu”), și
demonstrează coruperea constantă a taților din întreaga lume care își cer cu
insistență drepturile.
În cazul cuplurilor care se despart, mama
obține custodia copiilor altfel decât în cazul consimțământului parental.
Dar în cazul taților care au fost căsătoriți?
Pe continent (Europa), cuplurile necăsătorite reprezintă o proporție mult mai
mare decât în Regatul Unit (11%) sau Statele Unite ale Americii (2%). [1] Din
2004 situația s-a schimbat pentru tații necăsătoriți din Germania și Austria
(Danemarca?), dar nu și pentru tații care au fost căsătoriți.
Conform profesorului de psihologie Francine
Cyr, „custodia comună fizică” reprezintă 13% din custodiile acordate și numai
2% sunt cazuri echitabile (cf. forumului Universității din Montréal). Copiii
sub 5 ani sunt lăsați, în principal, în grija mamei lor.
Doctrina „anilor liniștiți” pare să fie
aplicată în forță aici, mai exact pentru copiii cu vârsta sub 5 ani. Aceasta
este o gândire de „modă veche”.
Într-adevăr, în mai 2014 parlamentul canadian
a supus la vot proiectul pentru custodie comună, Legea C- 560. A se nota de
asemenea, că în ciuda criticii violente a lordului Falconer din 2004,
a) grupul taților vrea acest lucru, și
b) 50/50 din timpul împărțit al copiilor era
ceva „imposibil”, chiar dacă existau cupluri, însă în număr mic.
Trecutul unui copil este deasemenea și
prezentul acestuia
Chiar dacă tații din ziua de azi sunt mai
implicați în viața copiilor lor decât în trecut, studiile sociale și statistice
sunt teribile: când conviețuiesc cu soția ca o familie, mamele sunt cele care
își asumă mai mult îngrijirea fizică și mentală a copiilor.
În acest punct teoria lui Jacqueline Phélip
și a adepților ei începe să piardă
teren. În 2013 dr. Linda Nielsen face următoarele observații; în timp ce mamele
căsătorite se ocupă de îngrijirea copiilor 80% din timp, este corect ca acest
procent să crească pentru mame la 90% sau chiar la 100% după divorț ?
Ce e mai rău acum urmează; câteva fapte
trebuie luate în seamă. În primul rând, majoritatea cuplurilor căsătorite
împart sarcinile parentale și timpul mai echilibrat, tații angajați petrec
aproximativ 60 de minute cu copiii în timpul săptămânii, în timp ce mamele
petrec 90 de minute. În medie, după divorț acest fapt va fi echivalentul a 120
de nopți petrecute cu tatăl după divorț.
Cum este acesta încă posibil, gândindu-ne la
studiile sociologice și statistice „implacabile” care arată că mamele duc tot
greul, în contextul în care ambii părinți, din cauza egalizării salariilor
dintre sexe, sunt nevoiți să meargă la serviciu, să atingă standardul pentru
nivelul minim de trai- ideea de „salariu de familie” și „salariul subzistență”
au fost într-adevăr abolite?
Utilizând aspecte din Nielsen (2014), aceste
„studii sociologice și statistice implacabile” pur și simplu se năruiesc, de
exemplu în fața studiilor din Wisconsin (pe 1.200 de familii) și a unui studiu
australian pe 7.118 părinți separați (vezi Melli & Brown, 2008, și Kaspiew
și alții, 2009, respectiv), și altele.
Și cum poate fi povara pentru mame atât de
„grea” când tații cărora li s-a dat 25% spre 50% din custodia comună fac față
foarte bine treburilor de zi cu zi și au grijă de copiii de toate vârstele
(vezi Maccoby și Mnookin, 1992)?
„Proiectul din Stanford privind custodia” a
urmărit copii din 1100 de familii divorțate pe o perioadă de 4 ani în mod
aleatoriu, reprezentând un eșantion de părinți divorțati în California în 1984.
Ce a făcut acest studiu să fie unic la timpul său a fost că 150 din aceste
cupluri au avut un plan de custodie comună când copilul locuia cu tatăl cel
puțin 35% din timp: 25 erau bebeluși, 20 aveau 2 ani, 80 aveau între 3 și 5
ani, 38 aveau între 5 și 7 ani și 8 aveau până în 16 ani.
Ar putea fi lăsate în urmă cercetările și
opiniile lui Jacqueline Phélip și ale adepților ei?
Raportul lui Tabarot din iulie 2008 pune
accent pe „copilăria care are nevoie de un cămin” :
„Faptul că din ce în ce mai multe femei merg
la serviciu nu a dus la o nouă împărțire a responsabilităților în cuplu în
privința custodiei, îngrijirii și educației copiilor: este peste puterea femeilor
să ducă povara responsabilităților. Franțuzoaicele, încă duc greul muncii în
casă și al educației copiilor. Tații francezi participă de trei ori mai puțin
la îngrijirea copiilor decât mamele și de două ori mai puțin decât tații
suedezi sau norvegieni.”
Un studiu făcut de către Direcția de
cercetare, studiu și evaluare statistică, publicat în aprilie 2007, arată că,
„… mamele sunt cele care aproape tot
timpul îmbracă copiii, îi ajută la teme, stau acasă când sunt bolnavi, îi iau
și îi duc acasă.
Un studiu al Centrului pentru studiul și
cercetarea calificărilor datat din mai 2007 confirmă că „balanța privind munca în
familie este încă în grija mamelor”.
Un studiu al Institutului național de studii
demografice din septembrie 2006, notează:
„Schimbarea a statutului, orelor, a
intensitatății muncii sau retragerea de pe piața muncii” : aproape 40% dintre
femei își schimbă serviciul în douăsprezece luni după naștere, în timp ce doar
6% dintre tați își schimbă serviciul sau programul de lucru.
Aceste fapte sunt confirmate de către
profesorii de sociologie Sylvie Cadolle (Universitatea Paris- Sorbona), [1] și
de către Denyse Côté (Universitatea din Québec), [2], amândouă specializate în
probleme de „custodie”. In ceea ce privește grupul taților care caută „rezidență
alternativă„ obligatorie, ei răspund (vezi „Gazeta femeilor”, vol.23):
„Aceasta este ce consideră ei prezumții
nedrepte ale custodiei maternale în sistemul legal. Este adevărat că
majoritatea custodiilor legale revin mamelor. Dar acest lucru nu este nedrept
și nu are nimic de-a face cu „injustiția” atât timp cât femeile își ocupă
majoritatea timpului cu copiii, înainte și după separare. De fapt, este o
recunoaștere a sistemului legal pe baza unui fapt bine documentat. Ceea ce ar
fi nedrept, ar fi ascunderea acestei munci „invizibile”.
Aceste observații sunt deja obișnuite în
toate țările vestice, inclusiv Suedia, care a fost întotdeauna considerată o
țară model pentru parentalitatea egală.
Contrar cu ceea ce spun grupurile taților, nu
este vorba de injustiție; nici de „sexism” judicial, pe care hotărârile
judecătorești ar trebuie să le ia în calcul, în interesul copilului, cel care a
fost principal sursă de îngrijire a copilului când părinții locuiau împreună.
Ambii părinți sunt importanți în dezvoltarea
copilului.
Acest „ambii” dacă este interpretat matematic
va necesita prezența fiecărui părinte alături de copil pentru aceeași periodă
de timp. Tatăl și mama nu sunt interschimbabili ci sunt sfere complemetare de oprare
și niciodată nu completa prezența celuilalt față de copil, fie în timpul
căsătoriei sau după aceasta.
Custodia comună nu este reprezentată de
aceasta (nu este o ecuație matematică), ci este o altă dovadă de falsificare
voită a mesajului și a înțelesului acesteia de către cei care i ce se opun. Chiar
și cea mai strictă „custodie egală„ sau formulă de domiciliu alternativă nu
este matematică pură.
Catherine Jousselme, profesor în psihiatria copilului și adolescentului în
Paris-Sud, la UNIT, INSERM U 669 și director de departament al fundației Valley
din Gentilly, în „Ei se formează odată ce cresc” R. Laffont, 2008 spune:
În plus, flexibilitatea pare a fi chiar
esențială în stabilirea și continuarea îngrijirii, flexibilitatea trebuie să
țină cont de nevoile copilului în funcție de vârstă și de evenimentele din viața lor.
Grija se restrânge la împărțirea matematică a
timpului care ar trebuie fie echivalentă cu lucrurile care merg cu repreziciune, evidențiind clar conflictul
de devotement în care copilul are deja mai mult sau mai patina încredere.
Am întâlnit de asemenea copii care dezvoltau
activități care le blocau relațiile sociale și procesul de învățare deoarece grăbeau
mersul lucrurilor și erau mereu cu un pas în față.
Traducător: Munteanu Ionela
Corector: Erejdi Iulia
Referința noastră [ngo2612]
Colectivul ARPCC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu