Autoritatea părintească comună este în primul rând un drept al copilului cu privire la care un părinte nu este îndrituit să renunţe. Totuşi mulţi părinţi o fac iar instanţele, tributare încă ideilor greşite promovate de codul Familiei acceptă pe bandă rulantă şi fără o verificare serioasă a existenţei vreunui motiv cu adevărat temeinic (dpdv legal) pentru retragerea autorităţii părinteşti pentru acel părinte.
Astfel părinţi absolut decenţi care s-au comportat rezonabil de bine cu copilul anterior divorţului sunt lipsiţi de exerţiul autorităţii părinteşti în mod ilegal deoarece noul Cod civil (şi doctrina din ţară şi străinătate) sunt unanime în a accepta ca motive temeinice de retragere a exerciţiului autorităţii părinteşti cele ce ţin de incapacitatea părintelui de a se ocupa de îngrijirea copilului (de ex. boli grave, dispariţie, părinte dispărut, etc.) ori de riscuri iminente pe care părintele în cauză le-ar avea supra copilului (părinţi abuzatori, riscuri de sănătate, etc). Dezinteresul părintelui sau declarația sa în acest sens nu reprezintă un motiv temeinic.
De
mute ori această renunţare ascunde în fapt o tranzacţie ascunsă între părinţi (”îţi las maşina şi casa daca îmi laşi copilul”,
”nu o să îţi cer pensie alimentară dacă
îmi laşi copilul”, etc.) .
Interesant este că încă din 1958 instanţele au observat faptul că
aceste renunţări dubioase (şi nejustificate) la un drept au un risc mare de a implica daune
colaterale produse terţilor (de
exemplu copilului care va fi lipsit atât de ghidarea părintelui nerezident cât
şi de pensia de întreţinere) sau scopuri
ilicite (şantaj, trafic de influenţă, ascunderea unor infracţiuni comise de
fostul soţ în schimbul renunţării la autoritatea părintească).
O
altă ipoteză este aceea că părintele în cauză ”habar nu are la ce renunţă” de fapt. De multe
ori, părinţii confundă (sau sunt ”ajutaţi” să confunde de către avocatul părții interesate) ideea de autoritate părintească comună cu cea de locuinţă. Crezând că prin declaraţia
sa îşi exprimă în fapt acordul ca minorul să locuiască la celălalt părinte, părintele
ajunge să renunţe la o sumă mult mai mare de drepturi şi responsabilităţi
asupra copilului.Vorbim deci de un viciu de
consimţământ care ar trebui serios analizat de către instanţe.
În
condiţiile în care autoritatea părintească comună ar trebui să fie regula după
divorţ, este extrem de dezamăgitor procentul extrem de mare de sentinţe de tip
custodie unică (autoritate părintească excercitată exclusiv de unul dintre
părinţi) pe care instanţele din România le emit ”pe bandă rulantă” fără a justifica
serios temeinicia acceptării unei astfel de cereri,
Prezentăm mai jos un sumar al deciziei de îndrumare la care făceam referire:
Decizia de Îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 12/1958
textul deciziei se poate descarca de aici
Acte de dispoziţie părţilor în procesul civil.
1. Controlul instanţei
2. Rolul instanţei
3. Rolul procurorului
4. Recunoaştere prin împuterniciţi
1. Instanţele judecătoreşti, atunci când li se înfăţişează acte de dispoziţie ale părţilor sub forma renunţării la drept sau la acţiune, a achiesării la pretenţiile părţii potrivnice sau la o hotărâre pronunţată în cauză, ori a cererii de a se da o hotărâre care să consfinţească o învoială a părţilor, sunt datorate să verifice dacă aceste acte nu urmăresc un scop ilicit, fiind potrivnice legilor, intereselor statului sau ale terţilor , ori dacă ele nu sunt rezultatul unui viciu de consimţământ. În cazul în care se constată o atare situaţie, instanţele vor respinge cererea şi vor trece mai departe la judecata cauzei.
2. Pentru prevenirea oricărei greşeli a părţilor, instanţele sunt obligate, înainte de a lua act de cererea formulată, să le explice consecinţele juridice ce decurg din actul încheiat.
3. Procurorul are dreptul să atace cu recurs hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor.
4. Recunoaşterile făcute în instanţă de reprezentanţii legali sau mandatarii părţilor nu au puterea probatorie pe care legea o acordă mărturisirii judiciare decât dacă au fost făcute în baza unei împuterniciri speciale sau dacă organul care reprezintă persoana juridică are dreptul de dispoziţie şi nu este necesară nici o abilitare specială a sa.
3 comentarii:
Daca vreau sa renunt la mama si vreau sa ma mut cu tata in strainatate ce fac?
Am 14 ani si vreau sa plec in strainatate cu tatal meu si mama nu semneaza ce fac?
Depinde care este cauza pentru care doriti sa plecati, care a fost implicarea mamei pana acum si ce relatie ati avut. Nu se poate renunta la un parinte asa cum nu se poate sterge jumatate din ADN.
Trimiteți un comentariu