Despre înstrăinare şi alienare

Joanna Bunker Rohrbaugh, Ph.D.,

Departamentul de psihiatrie al Facultăţii de Medicină din Harvard

Descrierea şi ritmurile de înstrăinare şi alienare parentală

Majoritatea profesioniştilor, care lucrează cu familii aflate în proces de divorţ/separare a întâlnit copii ce sunt  refractari la a petrece timp cu părintele  care nu deţine custodia, sau chiar  refuză să facă acest lucru. În cazul unora dintre copii, aceasta este o reacţie pasageră la procesul dureros al divorţului sau separării. În cazul altora, este o reacţie de lungă durată  ca urmare a unei relaţii anterioare conflictuale sau abuzive cu unul sau ambii părinţi. În acest din urmă caz, este de înţeles faptul că, aceşti copii nu vor să se întâlnească cu părintele abuziv după  momentul separării şi că se înstrăinează de ei.

O a treia categorie de copii sunt cei care au fost apropiaţi de ambii părinţi înainte de  separare şi care nu resping  pe niciunul din ei. Totuşi, după momentul separării, unii din aceşti copii refuză să se întâlnească cu părintele care nu deţine custodia şi manifestă furie şi ostilitate accentuată  faţă de acel părinte. Este posibil ca aceşti copii să fi fost supuşi unei presiuni de a forma o alianţă încărcată de furie cu părintele care deţine custodia, în  scopul de a-l  exclude, respinge şi umili pe celălalt părinte. Aproximativ un sfert dintre copiii, proveniţi din familii în care există litigii privind custodia, sunt implicaţi în astfel de alianţe răzbunătoare, care au fost denumite de către Wallerstein,  Johnston şi colaboratorii lor „aliniere parentală” sau „sindromul Medeea”1. Gardner a numit acest fenomen „sindromul de alienare parentală”.2

Clawar şi Rivlin denumesc procesul care conduce la alienare parentală ca „programare” parentală şi „ştergere a creierului”. Prin termenul de „programare” ei înţeleg un sistem de credinţe „al cărui scop este distrugerea imaginii pe care copilul o are asupra părintelui ţintă în ceea ce priveşte calităţile lui  morale, fizice, intelectuale, sociale, emoţionale sau educaţionale (precum  şi în privinţa abilităţilor sale parentale)”.  Prin termenul de „spălare a creierului” ei înţeleg utilizarea unor tehnici specifice pentru a controla şi schimba gândurile şi percepţiile copilului (Clawar şi Rivlin, 1991, p.7-8). În studiul pe care aceştia l-au realizat  pe parcursul a 12 ani şi care a cuprins 700 de familii divorţate sau aflate în divorţ, cercetătorii au  folosit o multitudine de observaţii, interviuri şi recenzii publicate ajungând la un total de 25 de ore alocat fiecărui caz. Ei au descoperit că, aproximativ 40% dintre părinţi au folosit tehnici de spălare a creierului pentru a schimba atitudinea copilului faţă de celălalt părinte cel puţin o dată pe zi, 20% le-au folosit cel puţin o dată pe săptămână, 20% le-au folosit ocazional şi  20% nu au folosit deloc aceste tehnici.3

Alienrea parentala vs. Refuzarea Vizitarii

Atunci când unul dintre părinţi împiedică accesul la copil, în situaţia în care instanţa judecătorească a decis acordarea dreptului de vizită pentru celălalt părinte, se numeşte „refuzarea vizitării”. Stolberg et al. (2002) analizând studiile asupra acestei probleme au descoperit că refuzul vizitării apare în 20-37% dintre divorţuri. În unele dintre aceste cazuri refuzul este justificat, deoarece părintele care are custodia este îngrijorat de existenţa unor ameninţări directe la adresa siguranţei copilul, dat fiind trecutul de abuz de droguri a celuilalt părinte sau suspiciunea de abuz asupra copilului. În alte situaţii, părintele care deţine custodia este îngrijorat de ameninţările indirecte asupra stării de bine a copilului din punct de vedere fizic şi emoţional, dat fiind trecutul celuilalt părinte privind proasta supraveghere  a copilului, expunerea copilului la modele de rol negative, sau refuzul de a lăsa copilul să desfăşoare activităţi extra curriculare specifice vârstei, cum ar fi lecţii, sporturi, pregătire şi servicii religioase şi petrecere a timpului cu copii de aceeaşi vârstă.

Stolberg şi colegii săi au descoperit că, în cazurile în care refuzul vizitării nu este justificat, acesta apare ca urmare a conflictului dintre părinţi. În aceste cazuri, familiile manifestă şi alte forme de ostilitate inter-parentală. Având în vedere acest model, este dificilă separarea efectului refuzului de a permite vizitarea copilului, de impactul mai amplu al conflictului parental.

Stolberg a observat de asemenea că „acuzaţiile celui care „refuză” şi cererile celui care este „refuzat”  nu pot fi validate cu uşurinţă” (2002, p.3).  Aşadar este adesea imposibil să se decidă dacă refuzul vizitării este sau nu justificat şi adecvat în fiecare dintre cazuri. Alţi cercetători au descoperit de asemenea că, există un suport mai puţin realist pentru atitudinile negative reciproce ale părinţilor. Analizând programarea parentală şi ştergerea creierului, de exemplu, Clawar şi Rivlin (1991) au descoperit că, existau „temeiuri substanţiale de litigiu” doar în 9,5% din cazurile lor, şi anume abuz (0.5%), neglijare parentală (5%), alcoolism şi folosire de droguri de natură periculoasă (3%) şi un mediu sărac social/ fizic (1%). Ei au ajuns la concluzia că, „Cu alte cuvinte, majoritatea cazurilor aveau la bază nevoile sociale, emoţionale şi filosofice ale programatorului/ a celui care ştergea creierul” (1991, p.165).