Autor: judecător Cristina Irimia.
Conceptia legiuitorului, in concordanta cu viziunea Conventiei ONU cu privire la drepturile copilului,
este aceea ca interesul copilului este realizat cel mai bine prin
exercitarea de catre ambii parinti a drepturilor si indatoririlor
parintesti, in comun si in mod egal.
In acest sens, art. 18 din Conventie
prevede obligatia statelor parti „de a depune eforturi pentru asigurarea
recunoasterii principiului potrivit caruia ambii parinti au
responsabilitati comune pentru cresterea si dezvoltarea copilului. (…)
Acestia trebuie sa actioneze, in primul rand, in interesul suprem al
copilului”.
Cresterea copilului alaturi de parintii
sai este, potrivit art. 30 din Legea nr. 272/2004, un drept al
copilului. In ceea ce ii priveste pe parinti, exercitarea drepturilor
parintesti este un drept si in acelasi timp o obligatie (a se vedea si
art. 483 NCC).
Situatii particulare.
Exercitarea comuna si egala a drepturilor parintesti este, dincolo de
valoarea juridica, un deziderat. Realitatea ofera insa o diversitate de
situatii practice in care acesta nu poate fi atins, fie din motive
obiective – datorita decesului, stabilirii filiatiei fata de un singur
parinte, incapacitatii celuilalt parinte de a-si exprima vointa, punerea
sub interdictie etc. – fie pentru ca autoritatile (judiciare, cel mai
adesea, dar si cele administrative) apreciaza ca nefiind in interesul
copilului exercitarea in comun sau/si in mod egal a autoritatii
parintesti (a se vedea, in acest sens, comentariul de la art. 483 NCC).
Prezumtia legala.
Constituind regula, exercitarea comuna si egala a drepturilor parintesti
creeaza, atata timp cat nu se face cunoscuta o alta situatie juridica, o
prezumtie:
de regula, tertii sunt indreptatiti sa creada cu privire la un anumit
copil ca drepturile si indatoririle parintesti se exercita comun si egal
de cei doi parinti.
Data fiind dificultatea care s-ar crea
daca pentru orice act cotidian intreprins cu privire la copil s-ar
solicita intotdeauna acordul ambilor parinti, legiuitorul a instituit
prezumtia de existenta a consimtamantului si a celuilalt parinte decat
cel care intreprinde actul, menita sa inlesneasca, dar si sa confere o
anumita certitudine si stabilitate raporturilor civile.
Prezumtia, constituind valorificarea unor
solutii jurisprudentiale, reprezinta o noutate pentru legislatie.
Conditiile functionarii prezumtiei: sa fie intreprins un act care
priveste pe copil, de catre unul dintre parinti; actul sa fie unul
curent, uzual pentru viata si activitatea copilului; acest act sa se
faca in realizarea unui drept sau a unei obligatii parintesti cu privire
la bunurile sau la persoana minorului.
Prezumtia poate fi invocata numai de un
tert (iar nu si de celalalt parinte, de exemplu) si numai daca a fost de
buna-credinta, adica nu a stiut pe alta cale despre dezacordul
parintilor cu privire la acel act. Buna-credinta se prezuma, la randul
ei, pana la proba contrara.
Fata de instituirea regulii exercitarii
comune si egale a drepturilor si indatoririlor parintesti inclusiv in
caz de divort al parintilor (art. 397 NCC), prezumtia de consimtamant al
ambilor parinti functioneaza si in acest caz.
Prezumtia nu functioneaza in situatiile
in care legea insasi impune, in mod expres, exprimarea consimtamantului
de catre ambii parinti. O astfel de cerinta legala apare insa oricum, in
acte de o anumita importanta sau gravitate, iar nu pentru acte curente.
Drept tranzitoriu.
Aplicarea in timp a noii dispozitii. Potrivit art. 50 din Legea nr.
71/2011, „dispozitiile art. 503 alin. (2) din Codul civil privind
prezumtia de mandat tacit reciproc intre parinti sunt aplicabile in
cazul actelor curente incheiate de unul dintre parinti, dupa intrarea in
vigoare a Codului civil”. Prin urmare, pentru acte similare incheiate
anterior acestei date, prezumtia nu functioneaza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu