marți, 21 august 2012

Stabilirea custodiei asupra minorilor în sistemul juridic al S.U.A.

Autor: Joan B. Kelly, Ph.D.
Traducător: Nişitole Adina

Introducere


Stabilirea custodiei minorului în favoarea unuia dintre părinţi în cadrul procesului de divorţ a devenit o problemă tot mai dificilă în ultimele câteva decenii. Întrucât reglementările clare pe baza cărora se decidea în asemenea situaţii au fost înlocuite cu standarde mai puţin definite şi întrucât normele sociale au diminuat importanţa diferenţelor de gen la locul de muncă şi în cadrul familial, a crescut incertitudinea privind rolul potrivit fiecăruia dintre părinţi în viaţa minorului, după divorţ. Fără reglementări juridice clare, considerarea nevoilor minorului s-a impus ca prioritară în procesul decizional iar stabilirea custodiei parentale după divorţ a devenit o chestiune impredictibilă şi puternic emoţională pentru părinţi.


Acest articol prezintă o imagine de ansamblu asupra procesului decizional de stabilire a custodiei minorului şi descrie procedurile din acest domeniu aflate în vigoare în Statele Unite. Sunt examinate modul în care părinţii şi instanţa decid asupra custodiei şi accesului părintelui necustodian la copilul său minor, precum şi modificările apărute în ultimele decenii în tiparele programului de vizită. Sunt puse în discuţie impactul reformelor legislative  dar şi implementarea unor rezoluţii judiciare recente şi a unor intervenţii educaţionale; de asemenea,  sunt sugerate recomandări pentru politici şi practici în domeniu.

Procesul decizional de stabilire a custodiei privit în context istoric

In dreptul roman şi, mai târziu, în dreptul englez, copiii erau priviţi ca fiind proprietatea tatălui lor, acesta având obligaţia legală de a le oferi protecţie, sprijin material şi educaţie. Taţii aveau şi dreptul de a-şi vinde copiii şi de a-i pune la muncă forţată. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, în cazul divorţului taţii aveau un drept de custodie aproape absolut, indiferent de circumstanţe.  Spre sfârşitul aceluiaşi secol, câteva curente istorice majore duceau deja la şubrezirea prezumţiei de încredinţare către tată, printre aceste influenţe numărându-se interesul crescând al societăţii pentru bunăstarea copiilor precum şi efectele revoluţiei industriale. Pe măsură ce taţii căutau de muncă din ce în ce mai mult în afara fermei sau a satului, mamele rămâneau acasă ca principali furnizori de îngrijiri parentale. Această situaţie a generat diviziunea responsabilităţilor în cadrul familiei între susţinătorul financiar principal şi îngrijitorul copiilor, diviziune ce a influenţat deciziile ulterioare privind stabilirea custodiei. Treptat, preferinţa paternală a fost înlocuită  cu preferinţa maternală, pe baza doctrinei „vârstei fragede”.  Această doctrină (menită să fie aplicată în cazul copiilor cu vârsta sub 6 ani) a fost invocată iniţial în sistemul juridic englez pentru a determina aranjamente custodiale temporare,  încredinţând  mamelor custodia copiilor numai până când aceştia puteau fi reîncredinţaţi tatălui. Cu toate acestea, pe la 1920, în sistemul juridic englez şi  în cel american  preferinţa maternală în cazul stabilirii custodiei, indiferent de vârsta minorului, dobândise deja aceeaşi forţă ca cea deţinută anterior de preferinţa paternală, fiind chiar legiferată în 48 de state. Prezumţia că mamele sunt mai potrivite pentru a îngriji şi a creşte copiii a primit o bază intelectuală în anii 30’, odată cu lansarea teoriei psihanalitice a lui Freud, concentrată exclusiv pe relaţia mamă-copil şi ignorând rolul tatălui în dezvoltarea copilului. Idealizarea maternităţii s-a reflectat frecvent în procesul decizional de stabilire a custodiei, aşa cum se vede şi în această opinie juridică exprimată în 1938, în Missouri: „nu există decât o zonă crepusculară între dragostea maternă şi atmosfera raiului.”

În Statele Unite, prezumţia maternală în cazul stabilirii custodiei a rămas puternică timp de multe decenii, fiind pusă sub semnul întrebării numai după ce rata divorţurilor a început să crescă dramatic în anii 60’. Impulsionate de acuzaţiile de discriminare pe criterii de gen formulate de taţi, de mişcarea feministă precum şi de intrarea unui mare număr de femei în câmpul muncii, pe la mijlocul anilor 70’ majoritatea statelor substituiseră deja prezumţia „vârstei fragede” cu standardul „interesului superior” al copilului. Pentru prima dată în istorie, procesul decizional privind stabilirea custodiei urma să se bazeze pe considerarea nevoilor şi intereselor copilului şi nu pe criteriul simplist de gen al părintelui.

Această orientare istorică spre standardul interesului superior a pregătit calea către următoarea etapă, cea a custodiei comune după divorţ. În loc să acorde custodie exclusivă unuia dintre părinţi şi drepturi limitate de vizită celuilalt părinte, custodia comună a fost menită să conserve rolul şi statutul parental al ambilor părinţi, prin faptul că face posibilă implicarea parentală continuă şi după separarea acestora. Conceptul de custodie comună îşi are originea în anii 70’ într-un val de proteste din partea taţilor faţă de decăderea lor din rolul şi drepturile parentale, pe simplul motiv că a intervenit divorţul. Interesul crescând pentru custodia comună a fost amplificat de câteva evoluţii paralele. Astfel, după ce decenii întregi atenţia s-a  concentrat exclusiv asupra mamelor şi copiilor, la începutul anilor 70’, în domeniul dezvoltării copilului a început să fie studiată şi contribuţia tatălui la dezvoltarea copiilor săi. În al doilea rând, a intervenit schimbarea graduală a rolurilor de gen în cadrul familial, pe măsură ce tot mai mulţi taţi îşi asumau tot mai multe responsabilităţi legate de creşterea copiilor, mai ales în familiile în care ambii părinţi aveau o carieră.

La divorţ, mulţi dintre aceşti taţi insistau pentru atribuirea unui rol mai semnificativ în viaţa copiilor lor, după divorţ. În al treilea rând, ca urmare a atenţiei pe care fenomenul divorţului o trezea la nivelul naţiunii, numeroase cercetări şi studii clinice au documentat sentimentele de pierdere şi alienare resimţite de taţi şi de copii în cazul aranjamentelor custodiale tradiţionale.

Aceste curente convergente, amplificate de faptul că, în fiecare an,  mai mult de un milion de copii erau implicaţi într-un divorţ, au presat în sensul adoptării unor noi legi care să permită custodia comună ca opţiune viabilă pentru statutul custodial post-divorţ. În 1979, primul statut privind custodia comună a intrat în vigoare în California, urmată de Kansas şi Oregon. În 1991, mai mult de 40 de state aveau statute de partajare a exercitării drepturilor părinteşti în care custodia comună era o opţiune sau chiar o preferinţă şi multe alte state au recunoscut conceptul de custodie comună în jurisprudenţă. Efectul unei asemenea legislaţii a fost crearea unei schimbări graduale în atitudinea părinţilor, avocaţilor, profesioniştilor din domeniul sănătăţii mentale şi a judecătorilor, cu privire la implicarea parentală după divorţ. De exemplu, în cazul părinţilor, dacă la începutul anilor 80’ diferenţele de gen determinau insatisfacţie legată de custodia comună, un deceniu mai târziu această insatisfacţie pare să se diminueze, mamele manifestând o acceptare crescândă a aranjamentelor de reşedinţă partajată. Totuşi, continuă dezbaterea cu privire la cât de potrivită este custodia comună pentru anumiţi părinţi şi cu privire la efectul vătămător sau pozitiv al  acesteia asupra bunăstării economice şi psihologice a copilului.

Tipurile şi incidenţa cazurilor de stabilire a custodiei minorului

Aproape toate statele au făcut distincţie în legislaţia lor, explicit sau implicit, între custodia legală şi cea fizică. Custodia legală se referă la dreptul părintelui de a lua decizii majore cu privire la sănătatea, educaţia şi bunăstarea copilului său. Custodia fizică are în vedere aranjamentele privind traiul zilnic al copilului. În Statele Unite sunt reglementate două forme de bază ale custodiei: custodia exclusivă a unuia dintre părinţi, cea mai întâlnită, şi custodia comună. Custodia exclusivă atribuie unuia dintre părinţi toate drepturile, îndatoririle şi puterile parentale, inclusiv dreptul de a lua toate deciziile. În cazul custodiei exclusive, copilul locuieşte cu părintele custodian; părintelui necustodian i se acordă dreptul de a-şi vizita copilul. În ultimele decenii, în majoritatea statelor americane, au fost extinse drepturile şi privilegiile limitate ale părintelui necustodian pentru a-i oferi acces legal egal la informaţiile de natură educaţională şi medicală privind copilul şi pentru a-i permite să ia decizii medicale de urgenţă atunci când copilul se află în grija sa.

În aranjamentele de custodie comună, fiecare părinte păstrează anumite drepturi şi responsabilităţi privind implicarea sa activă în viaţa copilului, după divorţ. Există diferenţe considerabile între state cu privire la definirea custodiei comune şi circumstanţele în care aceasta este permisă sau nu. În cazul custodiei comune legale, ambii părinţi păstrează puterea de a lua decizii în privinţa copiilor lor deşi, în multe state, deciziile particulare ce urmează să fie luate în comun trebuie specificate pentru a fi păstrată autoritatea. Statutele privind  custodia comună fizică sunt menite să arate că, pe baza unui sistem de partajare, copilul locuieşte cu ambii părinţi, fiecare dintre aceştia asumându-şi responsabilităţile parentale zilnice.

Statutele privind custodia comună fizică nu stabilesc cât timp locuieşte copilul cu fiecare dintre părinţi şi nu sunt interpretate ca impunând partajarea 50/50 a timpului de locuit. Astfel, părinţii pot să aleagă custodia comună fizică dar copilul poate petrece între 25% şi 50% din timp cu unul din părinţi şi restul timpului cu celălalt părinte. Intenţia multor taţi ce doresc să discute în termenii custodiei comune fizice este de a evita etichetarea ca „vizitator” şi de a „locui” împreună cu copilul mai mult decât timpul de vizită, de obicei limitat.

În ultimele decenii, s-a manifestat tendinţa sistemului juridic de a favoriza partajarea autorităţii parentale legale în defavoarea partajării custodiei locative. Deşi în majoritatea statelor părinţii au posibilitatea să opteze pentru amândouă sau pentru doar unul dintre aceste aranjamente legale, cele mai întâlnite aranjamente rămân cele ce îmbină custodia comună legală şi custodia fizică exclusivă sau principală a unuia dintre părinţi, de obicei mama. În cazuri ieşite din comun, cu o istorie de conflicte extreme asupra educaţie, îngrijirii medicale sau a valorilor religioase, părinţi pot avea custodie comună fizică dar unul dintre părinţi este desemnat ca unic custode legal al minorului.

Alte forme de custodie ce pot fi stabilite cu ocazia divorţului includ: custodia separată, în care unul sau mai mulţi copii locuiesc cu unul dintre părinţi iar restul copiilor locuiesc cu celălalt părinte, şi custodia divizată, cunoscută şi drept custodie alternativă. Aceasta din urmă permite fiecăruia dintre părinţi să fie împreună cu copilul alternativ, pentru perioade mari de timp, de obicei un an sau doi ani, cu drepturi de vizită reciproce. Asemenea aranjamente legale sunt mult mai puţin întâlnite. Judecătorii sunt reţinuţi în a dispune custodia separată, în special din cauza convingerii puternice că fraţii nu ar trebui despărţiţi, dar studiile arată că aceste aranjamente evoluează informal între părinţi, în anii ulteriori divorţului, mai ales când este vorba de copii mai mari.

În ciuda schimbărilor intervenite în legislaţie şi în obiceiurile sociale, în ultimele trei decenii structura aranjamentelor custodiale rămâne remarcabil de stabilă. Estimările la nivel naţional pentru anii 70’ şi 80’ arată că în aproximativ 85% din cazuri femeile sunt cele care deţin custodia exclusivă a copiilor, în 10% din cazuri bărbaţii deţin custodia exclusivă, restul de 5% din cazuri cuprinzând o varietate de aranjamente custodiale printre care custodia deţinută de bunici, custodia separată sau custodia comună. Eşantioanele studiate mai recente indică un procent mai apropiat de 15% pentru cazurile în care tatăl deţine custodia exclusivă.

Toate aceste date se bazează mai mult pe informaţii culese cu ocazia recensămintelor şi sondajelor, decât pe evidenţele instanţelor de judecată, şi reflectă aranjamentele concrete privind traiul fizic. În statele care permit şi încurajează custodia legală comună şi aranjamentele privind custodia fizică este dificilă determinarea procentului de părinţi care deţin o formă sau alta de custodie, întrucât aceste date trebuie obţinute din sentinţele de divorţ individuale.

Există dovezi că incidenţa custodiei legale comune creşte dramatic atunci când reglementările legale permit acest tip de aranjament. La sfârşitul anilor 80’, custodia legală comună a devenit norma în California, fiind instituită în 75% până la 90% dintre hotărârile judecătoreşti. După adoptarea legislaţiei corespunzătoare, şi frecvenţa custodiei comune fizice a crescut dar, într-un ritm mai lent. Tot în California, în trei studii desfăşurate pe baza datelor privind custodia comună fizică obţinute din evidenţele instanţelor, termenii custodiei comune fizice apăreau în proporţie de 20%, 37% şi, respectiv, 60%. Variaţiile pot fi puse pe seama nivelului de educaţie al eşantionului, utilizării medierii precum şi a practicilor sau preferinţelor judiciare locale. În alte state,  utilizând criterii diferite pentru reglementarea custodiei comune fizice sau acolo unde climatul social şi juridic este mai puţin deschis spre acceptarea custodiei partajate, încidenţa hotărârilor judecătoreşti care adoptă termenii custodiei comune fizice poate fi destul de mică. Dincolo de dispoziţia curţii, includerea acestor termeni într-o hotărâre judecătorească este independentă faţă de aranjamentele rezidenţiale concrete.

Întrucât deseori custodia comună fizică nu este, în realitate, o partajare 50/50 a timpului, incidenţa concretă a aranjamentelor de custodie partajata este dificil de determinat. Majoritatea cercetătorilor au definit custodia comună fizică (sau reşedinţa duală) prin faptul că 30% pană la 50% din timp este petrecut de copil cu unul dintre părinţi. În acest cadru, la mijlocul anilor 80’, între 17 şi 34 procente dintre familii partajau o anumită formă de custodie comună fizică, într-o jurisidcţie ce încurajează custodia comună (California).

Totuşi, întrucât aceste studii nu s-au efectuat pe eşantioane aleatorii, procentele reale ar putea fi mai scăzute, iar aceste tendinţe din California ar putea să nu reflecte situaţia din alte state cu un sistem juridic mai conservator.

Indiferent de locaţie, se înregistrează o incidenţă mai ridicată a partajării reşedinţei copiilor în cazul părinţilor cu un nivel de educaţie mai înalt. Extrapolările datelor din câteva studii privind vizitele în alte state arată că între 12 şi 24% dintre copii îşi vizitează taţii cu o frecvenţă destul de ridicată pentru ca aceste vizite să fie încadrate în categoria aranjamentelor de reşedinţă partajată. Spre deosebire de custodia maternală, în cazul căreia studiile au evidenţiat o scădere a frecvenţei vizitelor de-a lungul timpului, în cazul familiilor cu reşedinţă partajată par să fie mai puţine schimbări în frecvenţa contactelor în primii anii după separare, mai ales când aranjamentul se apropie de o partajare 50/50.

Acest text reprezintă pagina 1 din 5 din articolul Stabilirea custodiei copilului în S.U.A. Traducerea side by side (română-engleză) se poate descărca de aici. O variantă completă a acestui articol (doar în limba engleză) publicată sub egida Universităţii Princeton poate fi consultată aici .

Articol publicat cu autorizarea Dr. Joan Kelly.

Niciun comentariu:

Cele mai citite