duminică, 5 februarie 2012

Ce e de fapt interesul superior al copilului?

Interesul superior al copilului poate fi diferit de la un caz la altul. De exemplu, interesul superior al copilului care este agresat de către părinții săi poate fi acela de a fi separat din mediul abuzator și dat spre îngrijire alternativă (conform art. 399 NCC).
Sau, pentru alt exemplu, interesul superior al copilului de a continua să rămână în spațiul geografic în care a locuit până la o anumită vârstă ar putea însemna schimbarea locuinței minorului de la actualul părinte rezident (tatăl) care vrea sa se mute în altă localitate către locuința actualului părintelui nerezident (mama) care rămâne pe loc în respectiva localitate chiar dacă anterior, cu ocazia pronunțării divorțului, interesul superior al copilului a fost servit mai bine prin stabilirea locuinței sale a la tatăl său care avea un apartament mai mare, mai apropiată de școală, etc. 

Cu privire la divorțul unor părinți „normali” care s-au ocupat în mod „rezonabil de corect” de creșterea și îngrijirea minorului legislația românească prezumă (art. 397 NCC) că interesul superior al copilului este cel mai bine servit de păstrarea autorității părintești a ambilor părinți asupra copilului după divorț (așa numita prezumție de custodie comună sau prezumție de autoritate părintească comună)

Prin urmare, utilizarea abuzivă a prevederilor art. 506 NCC (faptul că un părinte a acceptat cererea celuilalt de a renunța la custodie comună) reprezintă o gravă eroare a oricărei instanțe. Această cerere ar putea fi acceptată DOAR dacă se dovedește că respectivul părinte a fost și este INCAPABIL de a crește și îngriji copilul (adică doar dacă acordarea unor astfel de drepturi de decizie asupra copilului către părinte ar dăuna interesului superior al copilului, ceea ce, în mod normal, pentru majoritatea părinților, nu este cazul). De altfel art. 507 NCC este cât se poate de clar în a menționa cazurile în care autoritatea părintească poate fi excitată în mod unic iar, niciunul dintre aceste cazuri nu implică simpla cerere a unuia dintre părinți sau a ambilor părinți de a se exercita autoritatea părintească doar de către unul dintre părinți.

Este util în acest sens un exercițiu de drept comparat, ca de pildă a se vedea și în prevederile din alte coduri civile, care sunt mai explicite:
„(3) Interesul superior al copilului, ca regulă generală, implică contactul cu ambii părinţi. Acelaşi lucru se aplică relativ la contactul cu alte persoane cu care copilul are legături afective, în cazul în care menţinerea acestor legături este benefică pentru dezvoltarea sa.[1]
Codul Civil German- Section 1626 - Autoritatea părintească, principii paragraful (3)
Sau chiar și jurisprudența românească:
„Instanța reține că interesul superior al minorului reclamă menținerea acestuia cât mai mult timp într-un mediu familial normal și echilibrat în prezența ambilor părinți pentru că riscul ruperii echilibrului sufletesc al acestuia este foarte mare odată cu încredințarea sa unuia sau altuia dintre părinți. În acest sens, menținerea și încurajarea relației copilului cu celălalt părinte după încredințare devine vitală pentru dezvoltarea sa morală normală. Bineînțeles aceste relații trebuie să fie realizate punând mereu pe primul plan interesul superior al minorului care este acela de a dezvolta relații echilibrate și armonioase cu ambii părinți astfel încât despărțirea acestora și eventualele tensiuni ulterioare dintre aceștia să-l afecteze cât mai puțin”
—(Hotărârea Nr. 432/2010/Oradea dată la Judecătoria Oradea [1]
Art. 31 din Legea 272/2004 privind protecția drepturilor copilului
(1) Ambii părinți sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor.

(2) Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie sa aibă în vedere interesul superior al copilului și sa asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său.
(3) În cazul existentei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinti, hotăraşte potrivit interesului superior al copilului.
Fără a uita însă de legislația europeană și internațională aplicabilă României (comform art. 148 din Constituție) care este cât se poate de explicită în a menționa că autoritatea părintească asupra copiilor nu trebuie să fie afectată de eventuala separare a părinților sau de divorțul acestora:
Principiul 3:10 Efectul divorțului sau separării
„Autoritatea părintească nu trebuie să fie afectată de desfacerea sau anularea căsătoriei sau a altei forme de relaţie şi nici de separarea de iure sau de facto a părinţilor. ” Principiile Legislaţiei Europene Privitoare la Autoritatea Părintească
„Soții se bucură de egalitate în drepturi și în responsabilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copiii lor în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică Statele sa ia măsurile necesare în interesul copiilor. ”
—Articolul 5 - Egalitatea între soți - din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
Statele parti vor depune eforturi pentru asigurarea recunoașterii principiului potrivit căruia ambii părinți au responsabilități comune pentru creșterea și dezvoltarea copilului. Părinții sau, dupa caz, reprezentanții săi legali sunt principalii responsabili de creșterea și dezvoltarea copilului. Acestia trebuie să acționeze, în primul rand, în interesul suprem al copilului.”
—ARTICOLUL 18 din Conventia cu privire la drepturile copilului, adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 20 noiembrie 1989.

Niciun comentariu:

Cele mai citite