Importanţa eliminării criteriilor discriminatorii pe baza sexului părinţilor

Sexismul cu privire la încredințarea minorilor (numit şi preferinţă maternă) reprezentă o practică judecătorească prin care minorii sunt încredințați în mod majoritar mamelor (în cazul custodiei unice) sau locuinţa minorilor este stabilită preponderent la mame (în cazul custodiei comune) în baza presupunerii că mama este un părinte mai potrivit decât tatăl să crească minorii. Această preferință corespunde definiţiei sexismului care se caracterizează printr-o atitudine sau prejudecată relativ la superioritatea unui reprezentant al unui sex asupra altui sex, având ca urmări discriminarea acestuia din urmă.

Un caz particular de preferinţă maternă este utilizarea de către instanţe în mod formal sau în mod informal a prezumţiei de încredinţare către mamă. În baza acestei prezumţii se verifică dacă mama oferă minime garanţii morale şi materiale pentru creşterea copilului şi dacă da, minorii sunt încredinţaţi acesteia fără a se cerceta în mod efectiv posibilitatea ca interesul superior al copilului să fie mai bine servit de către încredinţarea către tată (în cazul custodiei unice) sau de către stabilirea reşedinţei minorului la tată (în cazul custodiei comune).

Preferinţa maternă este deosebit de pronunţată în România ^[1] dar şi în lume ^[2], părinţii de sex feminin fiind preferaţi de către instanţe în decizia de încredinţare (în cazul custodiei unice) sau de stabilire a locuinţei minorilor (în cazul custodiei comune) după divorţ deşi din alte puncte de vedere părintele de sex masculin este mai bine poziţionat ca şi istoric al îngrijirii copilului, stabilitate, moralitate sau chiar legături de ataşament.

Prezumţia de încredinţare către mamă şi preferinţa maternă reprezintă forme de discriminare care încalcă legislaţia naţională şi internaţională în materia nediscriminării pe criteriul sexului. Singura excepţie în care preferinţa maternă ar putea fi considerata ca ne-reprezentând o discriminare este aceea în care toate celelalte criterii de selecţie a părintelui care să găzduiască în mod statornic minorul (ataşament, condiţii de locuit, abilităţi parentale) sunt egale între cei doi părinţi. Cu toate acestea, chiar şi în acea situaţie de egalitate între părinţi un criteriu nediscriminatoriu ar fi utilizarea interesului superior al copilului pentru departajare^[3]

Prezumţia de încredinţare către mamă şi preferinţa maternă au fost introduse în legislaţia română odată cu intrarea în vigoare a Codului Familiei, în anul 1954^[4]. Preferinţa maternă a fost scoasă în afara legii în anul 2004 prin intrarea în vigoare a Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului care enunţa în mod expres că deciziile cu privire la minor trebuie să se ia strict prin prisma interesului superior al minorului, interes care nu conţine absolut nici o referire discriminatorie la sexul părintelui. ^[5]. Prezumţia de încredinţare către mamă a fost de asemenea scoasă în afara legii odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Civil, la 1 octombrie 2011, care, prin Art. 397 impune prezumţia de autoritate părintească comună.

Sursa: Wikipedia