luni, 16 ianuarie 2017

" Povestea mea de băiat şi, acum, tată "

-O poveste reala-
Am 33 de ani, născut în ianuarie 1983. Povestea mea de băiat şi, acum, tată.
Mă uit la tata.
 În discuţiile cu el am o strângere de inimă, mă simt de parcă aş călca mereu pe bec, caut să-l mulţumesc, iar lipsa lui de apreciere pentru cine sunt e lege pentru mine, o matriţă care mă formează, încât mă port ca atare, ca un teleghidat, fără să mă pot sustrage de sub puterea lui de vrajă.
Pecete.
Mă uit la copiii mei.
 Văd frica din ochii băiatului şi drăgălăşenia din îmbrăţişările fetei. Sunt frustrat ca tata, am aceleaşi fixuri – mă supăr când vin de la muncă şi găsesc uşa încuiată, am tendinţa de a fi solitar în casă (nu stau la TV, dar o fac c-o carte în mână), disciplinez prin severitate distantă.
Îi semăn.
Mă uit la mine.
 Prima amintire. Am 6 ani, când, în toiul iernii, fiind la ţară, părinţii au venit cu tort şi lumânări mici, groase, colorate,să-mi serbeze ziua. Printre discuţii aud ceva de Revoluţie.
 Erau troiene mai mari ca mine. Tataia căpăta proporţii de uriaş pentru că făcea cărare peste tot. Un taciturn.
 Alta. La apartament, e seara, părinţii se ceartă, ţipă, tata trânteşte un ceas mecanic pe jos, de-i sar toate măruntaiele, iar noi, copiii, ne bucurăm de titirezele găsite. Oare au zâmbit şi ei? A fost prima şi ultima ceartă veselă.
Ceva s-a schimbat.
 Îl văd pe tata jucându-se cu noi de-a cucu-bau: el pe holul întunecat, noi în cameră, cu mama, ţipând şi ţopăind când îi zăream forma pe întuneric. Hârjoneala s-a terminat prost, cu ceartă; tata se supărase pe ceva, pe noi; cred că-l lovisem din greşeală.
Totul s-a întunecat.
 Au urmat veacuri de certuri între părinţi, scene la care eram martori şi deveneam actori sociali într-o piesă de teatru social repetată obsesiv. Numai că nu mai erau alţi martori care să ni se alăture şi să se schimbăm realitatea.
 Fiecare zi. Aşa era în fiecare zi.
 Frica obsesivă că se face ora 16 şi vine tata ameţit. Întorceam şi cuţitele din bucătărie care stăteau pe muchie, ca să nu fie a ceartă în casă.
Mă uit în ochii băiatului când mă pierd cu firea şi-l cert, şi-l smucesc: mă văd pe mine în faţa lui tata.
 Mi-am propus să-l invit zilele astea pe tata la o bere. Doar noi doi. Ar fi ceva! Ar fi pentru prima dată pentru fiecare dintre noi doi.
 Copilăria lui?
Copilăria mea?
 Ne găseam de joacă în balcon, săream aţa, aruncam ouă, cartofi, avioane şi pungi cu apă, instalam şi telefonul cu fir. În prima parte a zilei mă jucam doar cu sora, apoi, până la ora 4, ieşeam pe casa scării, în faţa uşii, ne întâlneam cu alţi copii din bloc, pe o pătură.
După ora 4 – lege: toţi copiii afară. Era un cartier–generaţie; hărmălaie de nedescris (azi nu se mai aude) până la 10 seara, vara, 5, iarna.
 Iarna, principala distracţie era sania – în faţa Alimentării, în cartier; ne dădeam pe derdeluş în picioare, ori în picioare pe sanie; făceam bob.
 Primăvara, în ziua de Paşte, ieşeam afară îmbrăcaţi în haine curate, de oraş, cu un ou, cozonac şi pască, doar ca să ne vedem unii pe alţii.
 Vara, distracţia era diversificată, potenţată la maxim, favorizată de sechestrarea în casă până la ora 4, când veneau părinţii de la muncă şi când ne dădeau, în treacăt, un ban de o îngheţată sau de o pungă cu seminţe, din care mâncam toţi (toţi, adică peste 7 copii adunaţi la scară). Jucam jocuri în faţa blocului, unele în spatele blocului, altele în cartierul întreg: Parola – când trişam, mergând în casă să mănânc în fugă pâine cu zahăr şi când pândeam pe geam, sau când treceam dincolo de stradă, depăşind limita teritorială prestabilită; la prins şopârle şi guşteri (bine, de guşteri n-aveam curaj să ne-atingem), pe care le aduceam la bloc, speriind fetele.
 Toamna, în zilele închise şi umede, stăteam pe lângă un canal aburind, furam gogonele din grădini, mâncându-le goale şi reci de foame, temându-ne că, dacă urcam până în casă, nu mai puteam reveni la joacă. Când şi când, noaptea, bubuiam spray-uri şi coceam cartofi în grup, la focurile făcute de noi. Vara mai aruncam pocnitori cu pungă şi-i admiram pe cei care aveau curajul să folosească injectoare sau tunuri cu carbid. Mă mândresc, totuşi, că ne pişam (scuze) câte doi în sticle găsite, tufleam înăuntru un carbid şi aşteptam să bubuie; când nu bubuia, o făceam ţintă şi aruncam cu pietre în ea. Ziua, ne mai agăţam de căruţe, cu riscul biciului; treceau atât de rar maşini, încât aveam timp lejer să jucăm un set de tenis. Când ploua, jucam chimiţa în scara blocului, căţărându-ne pe balustrade, ca maimuţa-n copaci.
Toate astea până la sfârşitul gimnaziului. Atât e copilăria?
 Cam atât.
 Apoi au venit îndrăgostirile şi totul s-a complicat.
Unde erau părinţii în tot timpul ăsta? Omniprezenţi. Într-o lume atee, ei erau zeii romani, distanţi, dar de temut.
La ţară.
O generaţie de copii, uliţe pline de copii în vacanţa de vară. Toţi la muncă ziua, toţi la joacă seara.
 Ziua, eu şi sora făceam şi din treabă joacă. Totul, la ţară, stătea sub zodia extraordinarului.
 Rai.
 Totul era nou, exotic, provocator. Până şi găinaţul de orătănii ne fascina. Dimineaţa, mamaia ne lăsa să lenevim dar, când aprecia că-i de râsul satului să stai încă în pat, îşi căta de treabă, ca să ne trezească. Ne spălam la lighean, cu apă rece, din fântână. Ne-a aşteptat întotdeauna cu lapte cu fidea, lapte cu griş. Mamaia era stăpâna mâncării. Era o hiperbolă. Era viaţa care ne hrănea, iar tataia, un taciturn, o bestie tăcută, îmblânzită doar de prezenţa nepoţilor, contrapunctul, echilibrul. Simpla sa prezenţă lovea pământul cu înţeles. Dacă zicea ceva, era lege. Nu ne-a certat vreodată. Dar nici nu ne-a alintat. Totuşi, ne-a zâmbit, atras fiind de ce făceau şi ziceau nepoţii; iar zâmbetul lui compensa absenţa unei lumi întregi.
 Urmau treburile până la prânz, când mâncam iar din mâna zeiţei. Borşul cu boghi şi mămăliga tăiată cu aţa sunt icoane ale mamaiei.
 Toropeala amiezii mă alunga în paravan, lume răcoroasă, cu pat adânc, pe arcuri şi, mereu, cu câte o muscă rătăcită care ne ţinea isonul la somn.
 Urmau alte treburi, în special udatul în grădină, după care, la urmă, eram liberaţi în drum, cu toţii; ne încălţam cu tenişi, ne luam haine curate şi eram cu toţii împliniţi.
 Întoarcerea acasă era un şoc, dar şi o necesitate. Aşa ne echilibram.
Punctul comun al bunicilor şi părinţilor: cearta. Variaţiuni pe aceeaşi conduită. Tipar de comportament absurd, dureros de palpabil. Cearta aia ruşinoasă, inexplicabilă pentru copii.
Apoi am crescut. Dar foarte puţin.
 Simplitatea e-o copilărie şi-am trăit-o curat, dar curat!:
- când mă rugam la începutul vieţii mele sufleteşti: la ţară, pe dig, citind cu voce tare câte un acatist, iar la oraş, pe coclauri, citind tot cu voce tare un acatist de mulţumire - slavă lui Dumnezeu pentru toate;
- făcând milostenii, dezinteresat, compulsiv, dând borcane întregi cu mâncare din casă, pe ascuns;
- sărind gardul terenului de sport, în timp ce colegii jucau baschet, pe cel al bisericii, doar pentru a mă închina, chemare căreia nu-i puteam rezista;
- făcând Paraclisul pentru tata, când venea beat;
- ascultând slujba de la Biserica, înainte de a începe orele, încât mi se părea că, de-acolo de unde eram ghemuit, vedeam şi ascultam îngeri.
Acum nu mai dau borcane cu borş, mă uit la faţa omului înainte să-i dau un ban, mă stresez de părerea celorlalţi, nu mai plâng la rugăciune şi nu mai aud îngeri la slujbă. Simplitatea pierdută.
Totuşi, îl voi invita pe tata la o bere.
_____
Multumiri autorului, pentru permisiunea de a-i relua povestirea, pe pagina noastra.

Echipa ARPCC

Niciun comentariu:

Cele mai citite