Să fii mamă…
Zece ani! Atâți au trecut de când băiatul meu a fost binecuvântat cu dragostea părintească și și-a început viața pe acest tărâm împresurat cu vise, dorințe, avânt și plin de ascunzișuri, iluzii și obstacole.
Nici eu, nici el, nici nimeni altcineva nu bănuia ce traseu surprinzător îți pot oferi circumstanțele, ignoranța și deciziile arbitrare.
Acum zece ani am devenit mamă, o mamă tânără, cu emoții, hotărâtă să respecte fiecare rând din învățăturile creșterii unui copil sănătos, fericit și pregătit să-și continue viața așa cum simte că trebuie… și convinsă fiind, că tot ce ar fi fost mai bun pentru el, i-aș fi putut oferi, fără doar și poate.
Să explic ce sentimente încearcă o mamă chiar din momentul în care aude pentru prima oară bătăile inimii micuțului ei la prima întâlnire cu ecograful? Nu are sens să detaliez și alte aspecte care, oricât de bine pregătit ai fi să le descrii, sunt departe de intensitatea cu care ele se petrec.
Să fii părinte, orice părinte știe… dar ceea ce nu știe oricine este ceea ce știe un părinte divorțat. Cu riscul de a crea un joc de cuvinte iritant, vreau să subliniez verbul a “ști”, căci doar acel părinte care, dintr-un motiv sau altul, nu mai poate conviețui alături de partenerul său și astfel despărțirea devine unica opțiune ca mod de evadare din relația care nu este ceea ce a visat a fi, poate și-a dorit a fi diferită și pentru care a luptat cu tot avântul cu care s-a îndrăgostit, să o păstreze… doar acela, învață să “știe” ce înseamnă să fii “părinte”. Să fii părinte divorțat înseamnă în primul rând să îți asumi eșecul în privința oferirii unei vieți normale copiilor tăi, iar în al doilea rând, înseamnă că ai cel puțin un sentiment pe care îl porți cu tine toată viața și căruia niciodată nu vei reuși să-i găsești un nume: este ca un spin implantat adânc pretutindeni în aria ființei tale și în momentele în care crezi că te-ai obișnuit cu el, atunci se simte și mai puternic. Este spinul părintelui divorțat care ascunde în el suspinul copilului abandonat. Este un infinit de sentimente care coboară și apasă asupra copilului… imposibil de descris și indezirabil de trăit.
Dar cei care s-au întâlnit cu chinul “despărțirii de copii”, aceia știu ce înseamnă să trăiești demența absurdului “program de vizitare”. Frecvența cu care folosesc ghilimelele este cel mai la îndemână mod prin care pot să evidențiez însemnătatea cuvintelor folosite. Programul de vizitare îți pune o etichetă uriașă pe frunte și îți atârnă durerea în cui, te aduce rapid la realitate și îți spune franc: ești părinte de weekend, nu orice weekend, doar primul și al treilea din lună… sau dacă ai tras lozul câștigător, mai ai două ore în care îți “vizitezi” copilul în timpul săptămânii, căci ești părinte vizitator, te îndeletnicești cu vizite și tot în “vizită” constați că puiul tău și-a schimbat înfățișarea, că are febră de două zile și că nu era important să știi că el suferă și tușește mititelul, că a luat un rând de medicamente și exact înainte cu două ore a fost externat din spital, iar telefonul nu a funcționat pur și simplu, iar când ai reușit să iei legătura, totul era “normal” și chiar nu era cazul să te îngrijoreze… Și asta se întâmplă întrucât și celuilalt îi este teamă să nu fie acuzat că nu a îngrijit cum trebuie copilul, că a ajuns în starea asta din vina clara a sa. Și uite acesta este algoritmul cu care părinții divorțați trăiesc prosper în disperare și ajung să uite esențialul: copilul are nevoie de părinți și nu de demonstrații de abilități… căci dacă cel ce demonstrează că celălalt este “incapabil să-i dăruiască dragostea și toată îngrijirea copilului său” câștigă dreptul de a locui cu puiul său și astfel celălalt părinte devine cel vizitator. Acesta este impresionantul motiv pentru care părinții, sedati de “legea dreptății” se complac în războiul contra propriului copil și distrug orice urmă de speranță în sufletul neajutorat al celui care a cerut brațe protectoare și bunătate, pentru a crește și a ajunge om.
Dar Slavă Cerului că într-un final oamenii au înțeles ce rol are custodia comună în viața copilului și a părinților! Dar bine că astăzi mulți legiuitori “știu” ceea ce știu părinții divorțați și mai ales au înțeles că nu împart copilul pe din-două ci îi permit să crească echilibrat.
Vreau să împărtășesc din experiența mea celor care sunt interesați să afle ce simte un părinte divorțat care își vede copilul doar când celălalt părinte dorește. În cele două ore din timpul săptămânii, în cazul în care nu are locuința apropiată de cea a copilului - așa cum a fost cazul meu acum 6 ani – părintele încearcă diverse scenarii pentru a fi convins că timpul a fost absolut benefic pentru copil. Să gasești un loc în care să-i poți citi o poveste, să fie oare locul de joacă din mall-ul din apropiere, să nu piardă mult timp pe drum, sau poate să fie un restaurant, poate chiar un film, sau să fie o prietenă care vine și ea cu copilul în parc, dar dacă plouă unde mergem? Dar dacă e răcit? îl văd săptămâna viitoare? Dar dacă nu vrea să te lase să-l vezi că i-ai răspuns “urât” la telefon și nu i-ai mulțumit data trecută că te-a lăsat zece minute în plus, să-i citești povestea preferată? Și acum ce faci? Te-ntorci spre casa unde locuiești cu părinții, la o distanță de doua ore și-ți faci curaj că data viitoare ai sa-l vezi sigur? Ei, e o nimica toată să primești mesaje de la fostul soț prin care îți amintește că ești un părinte denaturat, că i-ai adus copilului mâncare stricată, care avea gust “oribil” și nu ești în stare să îi cumperi jucaria pe care și-o dorește foarte mult, merita și el acel lego de 1000 lei din partea mamei lui… și din cauză că a fost adus târziu acasă, a fost foarte obosit, atât de obosit încât a doua zi nu a mai putut merge la școală, iar ultima dată a mâncat picant și l-a iritat; seara nu a putut să doarmă din cauză că era agitat; pentru școală nu și-a făcut tema că nu a știut ce să scrie în compunerea despre mamă, având în vedere că mama lui este o nenorocită care și-a părăsit copilul și l-a abandonat la afterschool în perioada în care ea este la serviciu; mai nou, vine pe la ea ăi nenorocitul de prieten al ei care este un bătăuș notoriu și amenință copilul cu bătaia și îi rupe figurina “Boba Fett”. Și uite așa încă un proces, de data aceasta împotriva prietenului care trebuie neapărat ținut departe de copil cu ordin de protecție, cerut înclusiv pentru tata si bunica. Și urmează circul din fața Instanței în care tatăl disperat că i se refuză ordinul de protecție scoate presupusa jucărie agresată și demonstrează cruzimea cu care a fost schițată o dunga subțire în jurul gâtului figurinei, în semn de profundă dezamăgire față de procurorul care cu greu își ascunde zâmbetul în spatele unor coli A4. Și dacă totul pare amuzant, problema din spate este profundă.
Sună cunoscut? Probabil că da! Divorțul creează clișee, copiii trăiesc aceeași traumă în decoruri diferite, având în jur persoane diferite. Câte victime să fi creat divorțul până acum? Câtă suferință au înghiontit părinții în sufletele copiilor pentru a-și alimenta propriile orgolii, pentru a se răzbuna pe situații, pentru a-și demonstra superioritatea?
Cu toate că am scris aproape doua pagini, nu am reușit să povestesc nici 1% din câte am trăit în 6 ani. De 4 ani de zile copilul are stabilit domiciliul alternativ câte o săptămână cu fiecare părinte, întrucât locuim la 5 minute unul de celălalt, însă tatăl nu respectă hotărârea căci, eu locuiesc cu prietenul meu periculos, iar faptul că băiatul meu vine când și când la mine se datorează circumstanțelor favorabile - tatăl are “puțină treabă” vineri seara și de aceea îl lasă la mine până sâmbătă la prânz, când termină treaba… Să fii mamă divorțată… înseamnă să “știi” cine a pus copilul să modifice scrisoarea completată împreună cu învățătoarea la clasă, pentru ziua de 8 martie, cu noul text: “Mamă te rog să mă ierți: că sunt băiat și nu fată; că îl iubesc foarte mult pe tata; că sunt fericit” și cu toate acestea, să accepți ideea că dorința de răzbunare întunecă rațiunea și îngustează perspectivele. Ca părinte, divorțul te face să deschizi ochii și să descoperi ascunzișurile vieții, să dai la o parte iluziile și să treci peste obstacole, mai nou, îți pune la dispoziție și metodele... însă cea mai mare luptă rămâne cea cu ideile preconcepute – și din păcate, acestea nu țin cont de consecințe.
A.R.P.C.C, ar dori să facă înţeles că atât cât şi mamele cât şi taţii trec prin astfel de probleme aşa cum este redactat mai sus, iar cazurile acestea sunt şocant de multe la care nu se dă nici un fel de atenţie, unde legea este ignorată, iar autorităţile nu se implica pentru că nu ar avea putere de acţiune.
Doar împreună putem reuşi, oare câte familii mai trebuiesc să sufere până o să înţelegem că cazurile personale nu duc nicăieri.
ref.[ngo3925]
Colectivul ARPCC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu