Acesta este prima parte, partea a 2-a v-a fi postata maine 4.11.2015
Prima versiune a acestui articol a apărut în revista The Nebraska Lawyer în ianuarie 2013. O copie a acestui articol poate fi descărcată aici
Articol de Dr. Linda Nielsen, Jan 2013
Traducător: Liviu Costin Badiu
Despre autoare
Linda Nielsen a fost numită conducător al catedrei de psihologie a adolescenților şi psihologie educaţională al universităţii Wake Forest din Carolina de Nord acum 36 de ani. Ea are o experiență de neegalat în domeniu și a văzut multe capricii și mode apărând și stingându-se. Ea este autor a cinci cărţi a câtorva zeci de articole şi scurte comentarii publicate în reviste de specialitate precum comentariul de mai jos publicat în revista The Nebraska Lawyer în ianuarie 2013.
Expertiza şi cercetările sale sunt legate de locuinţa alternantă pentru copiii provenind din familii divorţate cu accent pe relaţia tată-fiică şi pe legislaţia din domeniul custodiei. Concluziile sale, după mai bine de 30 de ani de cercetări în domeniul custodiei comune fizice, au fost prezentate către Asociaţia Mediatorilor de pe lângă instanţele de familie dar și la Conferințe privitoare la Dreptul Familiei din statele central-vestice ale SUA, fiind publicate în Jurnalul American de Drept al Familiei și în Jurnalul privitor la Divorț și Recăsătorie.
Care este cel mai bun plan parental pentru copiii care trec prin experienţa divorţului? Ar trebui bebeluşii şi infanţii să petreacă noaptea cu părintele nerezident?
Dacă nu, de ce? Dacă da, cât timp? Daca nu, de ce? Daca da, cat timp?
Este custodia comună fizică (locuinţa alternantă) mai benefică decât situaţia în care copilul locuieşte cu doar unul dintre părinţi petrecând relativ puţin timp cu celălalt părinte, în general anumite weekenduri?
Nu este oare custodia comună fizică un aranjament câştigător doar pentru un mic grup de părinţi cu nivel de socio-economic ridicat (venituri mari, educaţie superioară) care au o relaţie cooperativă, fără conflicte şi care reuşesc să se înţeleagă fără să fie nevoie să apeleze la mediatori, procese sau tranzacţii avocaţiale?
Deoarece cele mai multe mame se ocupă în procent de 80% de creşterea şi educarea copiilor anterior divorţului nu ar fi normal ca minorii să locuiască în aceiaşi proporţie cu ele după divorţ?
Întrebări ca cele de mai sus generează foarte multe dezbateri printre jurişti, legiuitori şi profesioniştii în sănătatea mentală. Din păcate aceste întrebări generează mituri şi concepţii false care deseori sunt prezentate ca fiind opinii avizate la conferinţe şi seminarii, pe internet sau în articole cu caracter neacademic (de popularizare).
În cel mai bun caz, aceste mituri exagerează rezultatele unor studii ştiinţifice selectând doar acele studii ce par să susţină anumite puncte de vedere. În restul cazurilor aceste articole nu au nici un fel fundament ştiinţific. Din păcate aceste concepţii greşite, care nu au nici o susţinere teoretică în cercetări ştiinţifice care să respecte metodologiile de cercetare (şi care deci să fie relevante din punct de vedere statistic) au o influenţa foarte mare asupra sentinţelor privitoare la custodia copilului şi asupra legislaţiei din domeniu.
Prin cercetări ştiinţifice corecte din punct de vedere metodologic mă refer la studii în care s-a făcut o analiză cantitativă a datelor pentru a se asigura relevanţa din punct de vedere statistic şi care au fost publicate în reviste de specialitate fiind revizuite de alţi specialişti ca parte din procesul de publicare. Din păcate specialiştii care au realizat astfel de studii nu s-au preocupat în a distribui aceste informaţii către ceilalţi profesionişti interesaţi (avocaţi, psihologi, legiuitori) sau cu părinţii implicaţi în divorţ.
Ca urmare o mână de studii (de cele mai multe ori depăşite sau care au serioase probleme de credibilitate din punctul de vedere al metodologiei) sunt diseminate cu titlul de „informaţie credibilă”. În prezenta lucrare extrem de condensată voi încerca să prezint studii ştiinţifice de marcă care demontează principalele zece mituri (preconcepţii) privitoare la custodia asupra copiilor.
1. Este mai bine pentru copii dacă timpul pe care părinții divorţaţi îl petrec cu copiii este proporţional cu timpul pe care aceştia îl petreceau îngrijind copiii anterior divorţului.
Această perspectivă cunoscută ca "regula aproximării”nu se bazează pe cercetări corecte din punct de vedere metodologic. Această opinie este discutabilă -fiind un punct de vedere care a fost combătut în revistele academice. O bună analiză a acestei concepţii greşite a fost dată de către profesorul
Richard Warshak în articolul din revista `Baltimore Law Review` (1)
Câteva aspecte ar trebui luate în considerare cu privire la această regulă a aproximării. În primul rând cele mai multe cupluri îşi împart mult mai echilibrat timpul petrecut cu îngrijirea copiilor. Taţii care lucrează petrec aproximativ 60 de minute cu copiii în zilele lucrătoare în timp ce mamele care lucrează petrec aproximativ 90 de minute. Dacă ar fi să aplicăm regula aproximării asta ar implica faptul că după divorţ copii ar trebui să doarmă aproximativ 120 de nopţi cu aceşti taţi.(2)
Taţii cu vârsta sub 30 de ani se ocupă de îngrijirea copilului doar cu 45 minute mai puţin decât mamele în zilele lucrătoare. Două studii naţionale relevante din punct de vedere statistic realizate pe 2000 de părinţi, au concluzionat că taţii petrec în medie 33 de ore pe săptămână în timp ce mamele petrec în medie 50 de ore pe săptămână îngrijind copiii. Copiii cu vârsta de sub 6 ani necesită de 3 ori mai mult timp de îngrijire decât copiii cu vârste mai mari. Şi oricare dintre cei doi părinţi ajunge acasă mai repede sau lucrează mai puţin timp se va ocupa mai mult de copil.
Cu cât mai mult timp lucrează mamele în afara gospodăriei cu atât mai mult timp se ocupă taţii de îngrijirea copiilor. Mamele care sunt mai predispuse să stea acasă pentru a se îngriji de copiii preşcolari sunt acele mame care sunt mai puţinneeducate şi care nu ar putea să câştige suficient pentru a plăti grădiniţa.
În al doilea rând aranjamentele pe care le fac părinţii sunt aranjamente temporare nefiind intenţionate a rămâne neschimbate până la vârsta majoratului copilului, aşa cum sunt sentinţele privitoare la custodia copiilor.
În al treilea rând orele de îngrijire a copilului nu sunt sinonime cu parentingul. Faptul că unul dintre părinţi petrece mai mul timp cu copilul nu înseamnă că celalalt părinte se ocupă mai puţin de creşterea copilului sau că prezenţa sa zilnică este mai puţin benefică sau necesară copilului.
2. Bebeluşii şi infanţii au o “figură primară de ataşament” de care se ataşează mai puternic şi la o vârstă mai fragedă decât celălalt părinte. Dat fiind acest fapt, aceştia nu trebuie să fie prea mult timp separaţi de părintele primar – şi în special să nu petreacă nopţi alături de tată, decât în anumite condiţii, pentru perioade scurte de timp.
Părerea predominantă printre majoritatea cercetătorilor ce studiază ataşamentul parental şi experţii în dezvoltarea copilului este că nu există doar o singură “figură de ataşament”. În schimb, infanţii dezvoltă, aproximativ în acelaşi timp, un ataşament puternic faţă de ambii părinţi.
Indiferent de preferinţele iniţiale pe care infanţii le pot avea faţă de unul din părinţi, acestea dispar după vârsta de 18 luni. Dar asta nu înseamnă că toţi cercetătorii sunt de acord cu acest punct de vedere.
Cu toate acestea, recentele cercetări ştiinţifice subminează convingerile tradiţionale despre părinţii primari şi secundari – convingerea că relaţia unui infant cu mama sa este mult mai vitală decât cea cu taţii. (3), (4)
ref.[ngo1010]
Colectivul ARPCC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu