Frumusetea unui dezastru aviatic (despre altruism si voluntariat)

Frumusetea unui dezastru aviatic

22 Ianuarie 2014 - Alina Mungiu Pippidi
preluare de pe http://www.romaniacurata.ro/frumusetea-unui-dezastru-aviatic-4361.htm

Cum toți suntem specialiști în România să căutăm vina la alții, și în lipsa unor vinovați să găsim chiar niște țapi ispășitori, eu nu aș vrea să discut azi cine e vinovat că medicii din România se duc la urgențe cu niște sicrie zburătoare, că lucrătorii din serviciul public de intervenții de urgențe nu au GPS, că softurile pe care le cumpără scump statul de la clienți politici, de la cel pentru monitorizat trafic avioane la cel din parcările automatizate de la Otopeni pot fi citate pe ordinea de zi planetară pentru ineficiență și prostie, că există zone întregi din țară fără drumuri practicabile sau semnal radio. Astea sunt cauze, nu vinovați, cauze care arată unde suntem. Într-o țară care e la o oră de Berlin și două de Paris, de unde pleci de pe un aeroport cu nume de aviator, dar care nu a produs niciodată ceva semnificativ în domeniul aviației, pentru că între talentul și dăruirea acelor oameni ale căror machete atîrnă peste capul nostru cînd plecăm din Otopeni (rar văd cîte un tată care le arată băiatului lui) și ceea ce face un succes de țară, nu individual, stă ceva.

Stăm noi toți.

Tragedia din Apuseni expune puternic contradicția inerentă a culturii românești așa cum e ea după șase sute de ani de existență și încă sub opt mii de dolari pe cap de locuitor, sub Mauritius, Gabon sau Malaezia. Contrastul dintre un proiect colectiv așa de ineficient și nici prea bun și existența unor oameni care își riscă viața fără a fi plătiți pentru a-și face datoria sau a salva pe cineva, alții care își lasă baltă căminul pe timp de iarnă și merg cu mașinile lor de teren să ducă provizii la case izolate, alții care își scot tractorul propriu, deși nu au bani de motorină, și escaladează cu el muntele să salveze niște semeni, o studentă care sare în avion ca să învețe ceva extraordinar, un pilot care își pierde viața ca să salveze pe pasagerii lui. Oameni cu nivele de educație diferită, uniți de un singur lucru –altruismul. Ce contrast între acest nivel de dăruire, și de eficiență, pentru că din cauza unor asemenea oameni mai merg spitalele, mai învață elevii ăia care ajung la Harvard fără preparații, mai se oprește un om din zece lîngă cineva care cade pe stradă și mai intră un pompier să arunce pe fereastră un copil fără ca el să mai iasă. Și restul acestei societăți, aia în care dacă se adună trei oameni nu crează o asociație de caritate, nu încep o economie de piață, ci fac o cîrdășie din care ei vor cîștiga și alții vor pierde.

De unde mai are țara asta rezerve de altruism cînd altruismul, în nici o formă a lui, nu e promovat la noi nici de educație, nici de biserică, ce să mai vorbim de presă, care la un minut de proslăvire supremă ne oferă o oră de abjecții în care trag răniții din pat să-i întrebe cum a fost, pun la muribunzi microfoane în buzunar sau aplaudă pe ăia care dau cu bastoane de cauciuc în oameni care protestează nu pentru interesul lor, ci pentru cel al tuturor? Cîți oameni de la noi își dau seama că într-o țară cu frontiere deschise, unde orice om cu talent ar putea ajunge acolo unde acțiunea colectivă a reușit demult, unde organizarea socială funcționează să răsplătească munca, dăruirea și talentul, unii mai aleg să stea aici? Cum se explică existența în România a unor oameni ca moții care au alergat afară din casă să ajute fără să își spună că sînt alții plătiți deci să facă ăia, cum de se găsesc oameni care îngrijesc arși, leproși și zboară cu avioane despre care au avertizat deja că sunt cu risc?

Nu aștept un răspuns la asta azi și acum. Decît că uneori dacă reflectezi la excepție mai mult decît la regulă poate înțelegi mai mult. Egoismul îl găsim toți rațional. Dar faptul că mai există și altceva cere măcar un minut de pauză din agitația românească superficială și stupidă pentru a contempla un spațiu unde par să se aplice alte reguli. Ca acest munte în ceață din care se revărsa, la ceas de noapte, pe fundalul și tragic și tabloid, și acest val discret de frumusețe omenească. Sper că fiecare părinte a făcut măcar atît, să arate copilului lui aceste cîteva secunde de altfel de viață, să îi permită să întrezărească măcar un moment că sunt oameni mai buni ca el care merită dacă nu imitați, că e prea greu, măcar admirați de toată lumea. Și nu doar cînd mor.