Există printre noi o categorie de oameni aparte, o specie foarte diferită de oamenii obişnuiţi, prin înzestrarea lor cu capacităţi superioare. Dacă îi vezi pe stradă nu ai crede acest lucru despre ei, însă atunci când ajungi să cunoşti măcar un astfel de om chiar o să ai o mare surpriză. Nu o să vă vorbesc despre mame, aşa cum poate v-aţi fi aşteptat, ci despre taţi. Şi nu despre orice fel de taţi, ci despre taţii de copii cu nevoi speciale.
Prin circumstanţe pe care le-am povestit aici, am devenit părinţii Lizucăi, o fetiţă de 6 ani cu nevoi speciale. Fac o paranteză chiar la început şi afirm că prefer această etichetă în detrimentul celei de copil cu handicap sau, şi mai rău, de handicapat, nu numai ca un eufemism, ci ca o protecţie sufletească. În această situaţie am cunoscut în primul rând în soţul meu o altă faţă, pe care nici măcar nu aş fi bănuit-o până atunci.
Un mariaj reprezintă o relaţie extrem de complexă, de dinamică, cu multe provocări, însă atunci când ai un copil cu nevoi speciale devinemontagnes russes pe marginea prăpastiei. Popular aş zice că „ajungi ori la bal, ori la spital", însă, în realitate ajungi cel mai adesea la spital şi foarte rar la bal şi atunci din cine ştie ce obligaţie. Ce vreau eu să spun de fapt este că un cuplu în această situaţie fie se sudează, fie se destramă. Nu există cale de mijloc. Din fericire, cele mai multe dintre cuplurile pe care le cunosc în această situaţie fac parte din prima categorie. Se solidifică precum lava unui vulcan care tocmai a erupt incandescent şi merg mai departe cu determinare. Fiecare devine un caracter mai puternic pentru că este mai călit, mai încercat. Însă nu despre cupluri este vorba aici, ci despre taţi.
Aceşti taţi pot fi recunoscuţi destul de greu, pentru că nu le place să iasă în evidenţă. Merg pe stradă cu capul în pământ sau aplecaţi deasupra telefonului mobil, putând fi confundaţi uşor cu calculatoriştii. Se îmbracă corect, uneori neglijent pentru că numai de persoana lor nu sunt interesaţi. Sunt angajaţi sau antreprenori, însă au în comun faptul că într-un mediu în care sunt părinţi de copii normali, sănătoşi, atunci când ceilalţi discută despre copiii lor, ei evită să o facă.
Societatea noastră este încă tributară vremurilor trecute, când nu era voie să se vorbească despre aşa ceva. Mărturisesc că nici eu, până când nu m-am trezit în această situaţie, nu am avut educaţia, curiozitatea şi nici dorinţa de a interacţiona cu oamenii „speciali". Însă ulterior, după o rezistenţă venită din negare, am început să văd lucrurile altfel. Am avut oportunitatea de a cunoaşte taţi cu puteri supranaturale, capabili să facă orice e nevoie pentru familia lor.
Ceea ce nu ştie încă societatea românească este faptul că taţii de copii cu nevoi speciale sunt profesionişti adevăraţi. Motivaţia lor de a fi eficienţi este mult mai puternică, pentru că timpul pentru ei se scurge altfel. Aşa cum îl percep ei, timpul este divizat în şedinţe de terapie, în ore de recuperare, intervale de administrare a medicaţiei. Un alt lucru care îi deosebeşte de alţi angajaţi este dorinţa de a-şi face bine treaba, pentru că ei au de susţinut un copil care are nevoie de resurse financiare mult mai mari decât un copil fără nevoi speciale.Costurile unui astfel de copil sunt foarte mari, chiar dacă primeşte sau nu indemnizaţie de la stat. Banii nu se duc pe cele mai recente gadgeturi, hăinuţe scumpe sau pe jucării. Nevoile acestor copii sunt cele ale unui bebeluş într-un corp de copil mare. El este încă dependent de scutece de unică folosinţă, de alimentaţie specială, de terapii fără număr, aşa că tatăl lui se simte responsabil să producă bani şi să îşi susţină familia. Poate că această determinare îi face să exceleze la locul de muncă şi aici vorbesc chiar despre toţi domnii pe care îi cunosc şi sunt în această situaţie, fie că sunt graficieni, web designeri, oameni de media, asistenţi sociali, antreprenori sau simpli muncitori.
Dincolo de calificarea lor profesională aceşti oameni stăpânesc o infinitate de alte domenii. Mulţi dintre ei au mai multe job-uri simultan. Sunt cei mai buni şoferi şi pot conduce în condiţii extreme, când copilului îi e rău şi fie trebuie să ajungă acasă, fie să conducă spre spital. Găsesc cele mai scurte trasee, indiferent de cât de aglomerat e traficul. Sunt în aceeaşi zi bucătari, asistenţi medicali, bone de neegalat şi pot da oricui lecţii de parenting experimentate şi nu citite din cărţi. Lecturile lor aproape că se rezumă la noutăţi legate de diagnosticele copiilor lor. Pot să construiască orice din nimic: de la spaliere sau obstacole pentru kinetoterapie, gărduţuri sau cine ştie ce alte lucruri necesare pentru protecţia copilului, până la lucruri mult mai mari. Se pricep la orice e nevoie în casă: spală vasele, fac ordine, bagă rufe la spălat, le întind, repară prize, centrale, jucării sau electrocasnice şi găsesc soluţii pentru orice problemă. Încă nu reuşesc să se teleporteze, însă cred că unii dintre ei se gândesc la asta. E greu să fii în pielea lor, pentru că 24 de ore într-o zi nu ajung niciodată.
Sunt foarte fini cunoscători ai psihologiei şi nu numai ai celei feminine. Cunosc psihologia medicilor, a asistentelor, a infirmierelor, a kinetoterapeuţilor, a terapeuţilor de toate felurile, a asistenţilor sociali şi a celorlalte bresle cu care interacţionează uneori împotriva voinţei lor. Îşi liniştesc soţiile când acestea disperă, iar ei îşi trăiesc disperarea pe ascuns, departe de ochii tuturor. Sunt oameni sensibili, dar care nu au nevoie de mila celorlalţi. Nu îi onorează şi nu le oferă alinare o astfel de atitudine. Ei vor doar să demonstreze că sunt nişte oameni buni, profesionişti buni.
Mi-ar plăcea ca şi ceilalţi oameni să îi vadă aşa cum îi văd eu: adevăraţi supermeni.
ref.[ngo4642]
Colectivul ARPCC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu