Articolul in original poate fi gasit aici sau aici
A) Reglementare. Sub imperiul Codului familiei, în contextul reglementărilor consacrate „ocrotirii celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” (art. 97-160), a fost reglementată „ocrotirea minorului” (art. 97-141); sub auspiciile Codului civil de la 1864, Titlul VIII (alcătuit din art. 309-324) din Cartea I – Despre persoane, purta denumirea marginală „Despre puterea părintească”.
Din definiția dată autorității părintești de către autorii Codului civil, precum și din textele legale incidente în materie, se desprind următoarele principii ale autorității părintești care au la bază interesul superior al copilului, și anume[4]:
a) autoritatea părintească aparține în mod egal ambilor părinți;
b) autoritatea părintească se exercită numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia;
c) copilul are dreptul de a participa la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și gradul său de maturitate;
d) răspunderea pentru creșterea copiilor lor minori aparține ambilor părinți în mod egal;
e) principiul egalității copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie și din adopție.
B) Noțiune. Principii generale. Capitolul I „Dispoziții generale” din Titlul al IV-lea, „Autoritatea părintească” a Cărții a II-a, „Despre familie” din Codul civil debutează, probabil, în mod natural cu o încercare de definire a sintagmei de „autoritate părintească”; în acest sens, legiuitorul apreciază universul autorității părintești ca fiind creat din integralitatea drepturilor și obligațiilor ce revin în mod egal ambilor părinți referitoare atât la persoana, cât și la bunurile minorului[3].
În ceea ce ne privește, considerăm că renunțarea de către legiuitor la sintagma „ocrotire părintească” din vechea reglementare și utilizarea terminologiei „autoritate părintească” marchează revenirea la tradiția normativă română din domeniu.
III. Drepturile și îndatoririle părintești
A) Conținutul autorității părintești[15]
În conformitate cu prevederile art. 487 C.civ., părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.
B) Educarea copiilor. Măsuri disciplinare. Potrivit art. 489 C.civ., cu marginala „Măsurile disciplinare”, măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum și aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului.
C) Părinte minor. Drepturi. În conformitate cu dispozițiile art. 490 C.civ., „Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului [alin. (1)]. Drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutoreluisau, după caz, altei persoane, în condițiile legii [alin. (2)]”.
D) Religia copilului. În cuprinsul art. 491 C.civ. se stipulează că: „Părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta și de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios [alin. (1)]. Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să își aleagă liber confesiunea religioasă [alin. (2)]”.
E) Numele copilului. Însuși legiuitorul, în cuprinsul art. 492 C.civ., a precizat faptul că „Părinții aleg prenumele și, când este cazul, numele de familie al copilului, în condițiile legii”.
Dacă în cele de mai sus aduceam în discuție inexistența unei independențe absolute a părinților în ce privește alegerea religiei de către minor, la acest moment se cuvine să învederăm că, din punctul nostru de vedere, în cuprinsul art. 492 C.civ. prinde contur libertatea nestingherită a autorilor autorității părintești în adoptarea unei hotărâri. Decizia pendinte se referă la alegerea prenumelui și, dacă este cazul, a numelui de familie al copilului.
F) Supravegherea copilului. Articolului 493 C.civ. dispune că „Părinții au dreptul și îndatorirea de supraveghere a copilului minor”. În vechea reglementare, acest drept și îndatorire a părinților se deducea pe cale de consecință din dispozițiile art. 1000 alin. (2) C.civ. 1864, care a instituit răspunderea civilă delictuală a părinților pentru faptele prejudiciabile ale copiilor lor minori ce locuiau cu ei.
IV. Exercitarea autorității părintești
A) Modul de exercitare. Legiuitorul instituie în cuprinsul primului alineat al art. 503 C.civ. o conlucrare, o colaborare a părinților privitoare la maniera de exercitare a autorității părintești.
Prin exercitarea împreună și în mod egal a autorității părintești, este imperativ a se înțelegeconturarea unei poziții similare pentru ambii părinți, în sensul în care aceștia beneficiază de aceleași drepturi, respectiv le incumbă aceleași obligații referitoare la instituția exercitării autorității părintești.
În egală măsură, din perspectiva noastră, dispozițiile alin. (1) al art. 503 C.civ. consacră regula generală în ceea ce privește modul de exercitare al autorității părintești în cadrul căsătoriei, respectiv în ipoteza în care nu există dispute parentale referitoare la modalitatea de exercitare a ocrotirii părintești.
B) Exercitarea autorității părintești în situația unui divorț.Potrivit art. 504 C.civ., în situația în care părinții sunt divorțați, autoritatea părintească se exercită potrivit dispozițiilor referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii.
Articolul 504 C.civ. reglementează ipoteza exercitării autorității părintești în caz de divorț, făcându-se trimitere la prevederile referitoare la consecințele divorțului în raporturile dintre părinți și copii.
V. În loc de concluzii
Renunțarea de către autorii Codului civil la sintagma „ocrotire părintească” din vechea reglementare și utilizarea terminologiei „autoritate părintească” marchează revenirea la tradiția normativă română din domeniul.
Așa cum am relatat în cuprinsul lucrării, autoritatea părintească reprezintă un conglomerat de drepturi și îndatoriri, atât unele, cât și celelalte având un unic deziderat și ideal comun, anume binele copilului, exprimat într-un limbaj simplu și laic, sau într-unul tehnic, de specialitate, interesul superior al copilului; autoritatea părintească nu este nimic altceva decât consacrarea juridică a unei obligații în primul rând morale, și anume de a conduce copilul la vârsta adultă și la independența sa, asigurându-i protecția și educația, prin respectul persoanei sale.
ref.[ngo5007]
Colectivul ARPCC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu