Colectivul ARPCC
Traducere de: Mărgineanu Emanuela
Corectura de : Bratuva Ioana
Link original: https://goo.gl/JHPV8S
DSM
5 (Manualul Statistic si de Diagnostic pentru Boli Mentale) clarifică
neîntelegerile cu privire la existența unei dinamici familiale caracterizată
prin SAP. Deoarece MSD5 nu folosește cuvântul "sindrom" în descrierea
acestei disfunctionalităti în dinamica familiei, care e atât de vătămătoare
pentru copii, nici eu nu voi folosi acest termen. În schimb, voi descrie o
dinamică a familiei care a fost
observată încă din anii 1950, ante-datându-l pe Richard Gardner, care, în 1985,
a numit-o Sindromul Alienării Parentale (sau SAP).
Prin
"alienare parentală" înteleg o dinamică interacționala ce poate fi
observată la nivel familial, în cadrul căreia unul dintre părinți cooptează un
copil într-o coaliție, pentru a-l înjosi și respinge pe celălalt părinte.
Această dinamică ce poate fi observată la nivel familial, poate avea mai multe
denumiri: "amestecul unui părinte în relația dintre celălalt părinte si
copilul lor" , "parenting ostil", "parenting egoist"
sau "triunghiul patologic". Până la urmă, oricum l-ai numi,
trandafirul tot trandafir e.
Sa clarific originea termenului de
"triunghi patologic" si legătura cu dinamica familială a alienării.
În
anii 1950, specialiștii în psihiatrie infantilă, care ulterior au fondat
diversele școli de terapie de familie, au depistat, inițial, existența unei
coaliții trans-generationale, între unul dintre părinți si copil, cu scopul de
a înjosi celălalt părinte, coaliție observată la pacienții - copii cu probleme
pshiatrice, în timpul vizitelor efectuate de familie. Unul ditre acești
specialiști a fost Murray Bowen, care a
numit acestă dinamică a familiei "triunghiul patologic". Dr. Bowen
era într-adevăr atât de convins că acest
dinamică a familiei era cauza simptomelor copilului, încât atunci când a
spitalizat copilul, a internat întreaga familie! Depistarea acestei dinamici a
familiei a devenit o piatră de temelie pentru toti fondatorii diverselor școli
de terapie de familie, inclusiv a mentorului meu, Salvador Minuchin, respectat
specialist, de renume mondial, în psihiarie infantilă. Ce au aflat acești
specialiști în psihiatrie infantilă prin observarea pacientilor lor copii, în
timpul vizitelor familiei, era că unul dintre părinți cerea copilului să se
alieze cu el sau ea în disputa sa cu
celălalt părinte. Această solicitare îl lega pe copil din două părți, fiindcă copilul nu putea lua o hotărâre prin care să fie cu ambii părinti: ori se alia
cu părintele care îl coopta, pentru a-l respinge și înjosi pe celălalt părinte,
ori părintele care îl solicita ar fi respins copilul, dacă acesta nu se alia cu
el/ea. Motivul pentru care aceasta ducea la psihoză era lipsa oricărei opțiuni
pozitive, copilul neputând fi de partea ambilor părinți; deci, era o situație
bizara.
Dinamica familială descrisă mai sus, a
"triunghiului patologic", e o dinamică specifică alienării parentale.
În cartea mea din 2012 dedicată acestui subiect, am oferit ca exemplu cazurile
a 51 de copii care au experimentat
consecințele nefaste ale alienării, inclusiv câteva cazuri de psihoză,
care apăreau în urma avansării alienării spre stadii severe -
adică relația cu părintele alienat era întreruptă. Dar si în etapele moderate
ale alienării, copilul alienat manifestă
totuși tulburări comportamentale, emoționale, si cognitive puternice. În
practică, am întâlnit cel puțin încă 150 de copii, despre care nu am scris în
carte dar care manifestau, cu toate acestea, simptome grave ca urmare a
relației cu un părinte ce fusese înjosit sau îndepărtat.
Recent
publicatul DSM 5 (Manual Statistic si de Diagnostic în Boli Mentale) oferă o
documentație științifică, admițând existența acestei dinamici familiale -- deși
folosește o altă terminologie în descrierea ei. Face într-adevăr câteva
referiri la această disfuncționalitate în dinamica familiei, numită alternativ si
"înstrăinare". În lexicon găsim cuvântul "înstrăinare" ca
sinonim pentru "alienare". Iată, în continuare, terminologia exactă
folosită în DSM 5 pentru acestă dinamică a familiei, enumerată la categoria
"Probleme de relaționare între părinte si copil" cu codul de
diagnostic V.61.20. Un exemplu de acest tip de prolemă de relaționare
părinte-copil este discutat în DSM5 în felul următor:
"Problemele
cognitive pot include atribuirea unor intenții negative celuilalt, ostilitate,
față de sau blamarea celuilalt sau sentimente de înstrăinare nefondate.
Problemele afective pot include
sentimente de tristețe, apatie sau furie față de celălalt membru al
relației" (p.715).
Tot la categoria "Probleme de
relaționare părinte-copil" cu codul de diagnostic V. 61. 29, "Copilul
afectat de problemele din relația dintre părinți". DSM 5 analizează
această dinamică familială astfel:
"Această categorie ar trebui folosită
atunci când, clinic, ne concentrăm asupra efectelor negative ale
neînțelegerilor între părinți (e.g. nivel ridicat de conflict, suferință,
discreditare) asupra unui copil din familie, inclusiv efecte asupra mentalului
sau altor dereglări de natură medicală ale copilului" (p 716).
Important de luat în considerare în
identificarea alienării este un citat după Prof. Dr. Christopher Barden,
pshiholog si avocat, absolvent de Drept
la Harvard, care afirma: "Nu poate
exista controversă cu privire la puterea
părinților de a-și influența copiii" (p 420).
Bardner
a solicitat specialiștilor implicați în custodia copiilor să conștientizeze
"obligația de importanță crucială
de a analiza cu grijă influența părinților, terapeuților sau a altor adulți
asupra atitudinilor, părerilor si amintirilor copiilor" (p 420).
Ceea ce subliniază Barden aici este că
gândurile copilului alienat si atacurile sale malițioase, nerușinate asupra
părintelui țintă/alienat nu pot fi credibile, deoarece copilul doar redă
cuvintele de îndoctrinare ale părintelui alienant si ventriloc.
DSM 5 apreciază dinamica alienantă a familiei
(sau "triunghiul patologic", denumit astfel, dupa opțiunea mea) ca pe
o formă de abuz psihologic asupra copilului. Voi cita din nou din acest manual,
cu privire la diagnosticul cu cod 995.51, "Abuz psihologic asupra
copilului":
"Abuzul
psihologic asupra copilului reprezintă actele intenționate, simbolice sau
verbale ale unui părinte sau ale persoanei care are grijă de copil si care
provoacă, sau care au un potențial mare de a provoca, dereglări psihice grave
copilului ... Exemple de abuz psihologic asupra copilului sunt: ocărârea,
subaprecierea, sau umilirea copilului; amenințarea copilului;
lezarea/abandonarea --- sau insinuarea că așa-zisul ofensator va leza/abandona
---- persoane sau lucruri de care copilul e atașat" (p. 719).
În cartea mea din 2012, “The Parental Alienation Syndrome: A Family Therapy and Collaborative
Systems Approach to Amelioration” / “Sindromul alienării parentale: o terapie
a familiei și o abordare a unor sisteme
colaborative în vederea ameliorării”, am dedicat un capitol explicării
motivului pentru care alienarea unui copil de unul din părinti constituie abuz emoțional
asupra copilului. În această carte, am citat numerosi specialiști respectați,
conștienți de teoria alienării, cu privire la motivele pentru care, după
părerea lor profesională, angrenarea familiei într-o dinamică a alienării
constituie abuz psihologic grav asupra copilului.
Dr.
Stanley Clawar, C.C.S., si Brynne Rivlin, M.S.S. în cartea lor din 1991, “Children Held Hostage: Dealing with
Programmed and Brainwashed Children” / “Copiii ostateci: cum ne comportăm cu
copiii programați și îndoctrinați”, publicată de The American Bar
Association, afirmau următoarele: "Efectele pierderii nu doar a
integrității familiei, ci și a unuia dintre părinți, atârnă greu pe umerii
copiilor, afectându-i în moduri care pot cauza dezastre în multe domenii ale
vieții, atât în prezent cât și în viitor. Ca adulți, multe victime ale bătăliei
îndârjite pentru custodie, îndepărtate pentru totdeauna de un anumit părinte
--- tânjesc, totuși să-și recâștige
părintele pierdut. Pierderea nu poate fi ștearsă. Copilaria nu poate fi
recuperată. Pierdut pentru totdeauna este acel trecut, intimitatea, contribuția
în insuflarea unor valori, a unei etici, conștiința de sine, cunoașterea
originii, dragostea, legătura cu familia lărgită, și multe altele. Nici un
copil nu se poate apăra, singur, de o pierdere atât de nedemnă și totală"
(p 105).
Dr. Jane Major (2006) afirma următoarele:
"Deoarece SAP [alienarea] este cea mai gravă formă de abuz asupra
sentimentelor unui copil, vor rămâne răni si se vor pierde ocazii pentru o
dezvoltare normală. Copilul riscă să crească si să devină si el un alienant,
pentru că părintele alienant a fost principalul său model” (p. 285).
Dr.
Glenn Cartwright (2006) discuta dinamica familiei astfel: "Rezultatul teribil al SAP [alienării] este
despărțirea completă a copilului sau copiilor de unul dintre părinți. Chiar mai
cumplit este faptul că acest lucru este provocat în mod deliberat, făcut cu
malițiozitate, și ar putea fi prevenit în totalitate. Această formă îngrozitoare
de abuz asupra copilului are efecte durabile asupra tuturor celor implicați"
Dr.
Craig Eliott descrie dinamica alienării
astfel: "O formă patologică
familială destructivă deoarece atribuie "răul", fără motiv sau
fundament, unui părinte care cândva a protejat și hrănit acel copil care acum
este împotriva lui sau a ei" (p 228).
Aș
vrea să citez încă patru dintre colegii mei de breaslă, cu care am colaborat
personal la acest tip de caz si care au estimat dinamica familială a alienării
a fi o formă de abuz psihologic grav asupra copilului.
Amy J.L. Baker este doctor în psihologia dezvoltării, cu
specializare în dezvoltarea socială si emoțională timpurie. Ea este director de
cercetare la Vincent J. Fontana Center for Child Protection / Centrul pentru
Protecția Copiilor Vincent J. Fontana din New York. A întreprins un studiu
asupra adulților care, copii fiind, au avut experiența SAP, cel puțin două
studii, în care a folosit măsuratori standardizate, asupra adulților care au
trecut prin această experiență, și câteva studii asupra părinților care au
suferit datorită amestecului celuilalt părinte în relația sa cu copilul și o
anchetă asupra evaluatorilor custodiei. Este recunoscută si respectată ca
evaluator judiciar în depistarea prezenței SAP. În studiul său din 2007, Adult
Children of Parental Alienation Syndrome / Adulții - foștii copii cu Sindromul
Alienării Parentale, Dr. Baker a rezumat astfel cercetarea întreprinsă asupra
adulților --- foști copii victime ale alienării:
65%
dintre participanții la studiu sufereau de un nivel scăzut al stimei de sine;
70% aveau episoade de depresie , deoarece credeau ca nu sunt iubiți de
părintele vizat și datorită despărțirii prelungite de părinți; 35% abuzau de
narcotice pentru a-și ascunde sentimentele de suferință și pierdere; 40% nu
aveau încredere în forțele proprii, și nu credeau în posibilitatea existenței
unor relații adevărate, deoarece încrederea le fusese zdruncinată de părinți; 50%
sufereau dureroasa repetare a alienării fiind alienati de proprii copii (p
180-191).
Dr.
Raymond Haylicek este psiholog judiciar și clinic, Diplomat al Consiliului
American de Psihologie Profesională și Membru al Academiei Americane de
Psihologie Clinică. Este membru fondator al Asociației de Îndrumare a
Părinților din New York. Dr. Havlicek a întreprins sute de evaluări de custodia
copilului pentru Curtea Supremă și de Familie pe tot cuprinsul statului New
York. A fost consultat de CPS (Child
Protective Services/Serviciile de Protectie a Copilului) pentru a face
evaluări. În prezent lucrează la dezvoltarea unui program educațional pentru
judecătorii din zona de provincie din New York, legat de chestiuni privitoare
la custodia copilului si alienarea parentală. El este specialist în
reîntregirea familiei, tratarea violenței domestice, confirmarea abuzurilor
sexuale, stabilirea și tratamentul alienării parentale.
Pentru
interviul din cartea mea, Dr. Havlicek a afirmat următoarele cu privire la
dinamica familială a alienării: "Nu e nici o îndoială că SAP constituie o
formă de abuz asupra copilului. E un spectacol de groază. Prejudiciul adus
copiilor e enorm. Când un copil pierde un părinte, își ucide o parte din sine
însuși fiindcă există un raport de identitate între copil și ambii părinți.
Rezultatul e că devin auto-destructivi. Observ toate semnalele de avertizare și
toate semnele urii de sine: coșmaruri, anxietate, comportament școlar deviant,
prezența sindromurilor gastrointestinale, scăderea notelor la scoală,
susceptibilitate crescută față de colegi cu
comportament deviant, delincvența juvenilă, folosirea abuzivă a
narcoticelor, deprimare" (p 214).
Dr. Barbara Burkhard a fondat împreună cu dr. Jayne Albertson-Kelly,
Serviciile psihologice pentru copii și familii, din P.C., Smithtown, New York,
în 1999. Agentia oferă terapie, susținută de cercetare, pentru copii și
familii. Agenția a încheiat un contract
cu Suffolk County Department of Social Services (DSS)/ Departamentul pentru
Servicii Sociale din Suffolk pentru a face vizite terapeutice copil/părinte și
evaluări părinților acuzați de abuz și neglijență. Au și trimiteri de la Curtea
Supremă si de Familie din Suffolk pentru evaluări ale custodiei, vizite
terapeutice, terapii de reunificare, și evaluări mentale judiciare și evaluări
ale riscurilor. Acestea includ probleme legate de divorțul conflictual, cum ar
fi cel care implică alienarea parentală. Primesc și trimiteri legate de
confirmarea abuzurilor sexuale, și trimiteri pentru a oferi terapie copiilor care sunt victime ale unei
infracțiuni. Înainte de a fonda această agenție, Dr. Burkhard si Dr. Kelly au
lucrat pentru o agenție comunitară ce trata copii maltratați și neglijați.
În interviul pentru cartea mea, am întrebat-o
pe Dr. Burkhard cum ar evalua efectele alienării asupra copiilor, iar ea a
răspuns: "Aceasta constituie o
maltratare a copiilor în cel mai profund grad" (p 211).
A
continuat explicând că ele observă copiii în anii de după evaluarea inițială
astfel încât agenția poate nota urmările. E neliniștită de faptul că, atunci
când li se cere să se alieze cu părintele alienant, copiii alienați se simt
puternici când sunt rugați să se alăture părintelui alienant ca și aliat. A
continuat: "Acești copii nu respectă
reguli; sunt scăpați de sub control; sunt obraznici și nu au limite. Acești
copii se comportă de parcă ar avea voie să face orice doresc. Se poate, la
început, să fi avut un colaps văzând că nu trebuie să asculte și să respecte pe
celălalt părinte. În cazurile sub tratament sau după eșecul reunificării în
instanță, am văzut lipsă de respect față de reprezentanți ai autorității,
inclusiv față de părintele favorizant, școală, și lege. Între cazurile în care
eforturile de unificare nu au reușit, există copii care au abandonat școala, au
devenit dependenți de droguri, au avut copii în afara căsătoriei dependenți de
droguri, și au manifestări antisociale. Acesta nu e un rezultat pozitiv"
(p 212).
Pentru a oferi cititorului o imagine mai
clară asupra modului în care acești
copii pot fi afectați, Dr. Burkhard i-a comparat cu un alt grup de copii aflați
sub tratament constant: "Acest grup
de copii cuprinde copii violați, arși, bătuți, abuzați sexual, victime ale
infracțiunilor. Dacă apar în ziare, cel mai probabil ajung la noi, pentru că
suntem specializați în copii traumatizați. Și totuși, nu se compară cu copiii
SAP în ceea ce privește simptomele și așteptările. Copiii cu SAP sunt un
dezastru" (p 212).
Dr.
Burkhard a continuat să explice modul în care copiii cu SAP suferă de abuz
emotional: "Copilăria e o perioadă
în care se dezvoltă un simț al responsabilității. Perioada de dezvoltare a
constiinței. Copiii care sunt alienați pierd dezvoltarea acestei componente
fundamentale. Nu numai că nu sunt trași la răspundere pentru greșeli și
delicte, dar pot fi încurajați să mintă sau să exagereze adevărul, și să
acționeze în moduri care denotă lipsă de respect față de ceilalți. Faptul că
aceste comportamente sunt sprijinite de părintele în care copilul are încredere
subminează dezvoltarea morală normală dar și dezvoltarea capacității lor de a întreține
relații normale" (p 212).
În
timpul interviului pentru cartea mea, Dr. Kelly a afirmat că, copiii care devin
victime ale alienării suferă prejudiciile toată viața. Ea s-a exprimat astfel:
"Ei nu învață să rezolve
probleme la nivel interpresonal deoarece deseori sunt împiedicați să rezolve
conflicte realiste, de zi cu zi, cu unul din părinți. Acest lucru nu e benefic
pe termen lung. Îi afectează într-un mod foarte negativ" (p212).
Referindu-se la prejudiciile cauzate de
alienare adolescenților, care în general nu sunt receptivi la confruntări, Dr.
Kelly a afirmt că: "E foarte greu să lecuiesti adolescenții cu SAP.
Permisiunea sau consimțământul primit din partea unuia din părinți de a-l trata
rău pe celălalt părinte va avea la un moment dat o urmare foarte nesănătoasă
asupra capacității lor de a interacționa cu ceilalți" (p 212).
Am
scris câteva articole, am depus de multe ori mărturie în calitate de martor
expert, am scris un capitol în cartea mea, am fost intervievată de multe ori,
la radio si în emisiuni televizate, despre modul în care dinamica alienantă a
familiei ---- sau "triunghiul patologic" ----- reprezintă o formă
gravă de abuz psihologic asupra copilului.
În continuare, un mic rezumat al motivelor
pentru care am adoptat această părere profesională:
Un
copil nu se poate considera demn de a fi iubit dacă simte că unul din părinți
l-ar fi abandonat și/sau nu îl/o iubește. Urmarea inevitabilă va fi că copilul
"va căuta dragoste exact unde nu trebuie."
Conceptul
de sine al unui copil este că el/ea e format/ă din 1/2 mamă si 1/2 tată. Dacă
un copil își urăște unul din părinți sau gândește negativ despre acela, atunci
se va urâ pe sine și va avea o stimă de sine scăzută; aceasta duce inevitabil
la un comportament negativ.
Deoarece minciuna, înselăciunea, lipsa de
respect și agresivitatea au fost normalizate pentru copil, copiiii alienați vor
avea eșecuri frecvente în a se conforma regulilor și valorilor mediului
cultural în care trăiesc.
Deoarece
judecata, percepția, testul realității, și super-ego-ul (conștiinta) copilului
au fost periclitate, există un risc de psihoză.
Neputința de a avea, iubi și a fi iubit de
ambii părinți poate duce la psihoză.
Mențținerea urii și furiei nu e sănătoasă în
nici o împrejurare, cu atât mai puțin față de unul dintre părinți.
Actul
de a se folosi de copil pentru a satisface nevoile emoționale ale părintelui
alienant și a face jocul respingător al acelui părinte este abuz în sine. Este
inversul a ceea ce constituie o ierarhie de familie sănătoasă.
Copilul acționează mereu sub un nor de
angoasă deoarece teama de o scăpare, în vorbe sau /și comportament, îi va trăda
adevăratele sentimente de dragoste și dor de părintele alienat. Aceasta
inevitabil are consecințe îngrozitoare datorate părintelui alienant.
Copilul e deprimat fiindcă lipsa unui părinte
e o pierdere --- o pierdere dintre cele mai grave.
Deseori acesti copiii se simt vinovați
fiindcă, la un anumit nivel, simt că s-au comportat rău față de unul din
părinți. Și dacă acel părinte nu mai e acolo ca să i se ceară scuze atunci când
copilul e pregătit să îsi ceară scuze, sentimentul de vină va dura toată viața.
Golul emoțional cauzat de pierderea unui
părinte e de obicei umplut cu mult negativism, care include și nu se limitează
doar la: dereglări de alimentație, tăieri, activități infracționale,
comportamente antisociale și de bravadă, sfidare, lipsă de respect față de
orice autoritate, distorsiuni cognitive, deprimare, angoasă, atacuri de panică,
relații deficitare cu colegii, probleme în educatie, abuz de droguri, și o
indispoziție generală legată de viață.
Individualitatea
copilului este periclitată deoarece părintele alienant nu acceptă faptul că un
copil e o persoană separată de el/ea, cu nevoi, sentimente și păreri diferite
--- mai ales față de celălalt părinte.
În
sfârșit, un copil nu poate fi întreg dacă unul dintre părinți este scos din viața
sa!
Referințe:
American Psychiatric
Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental Disorders
(5th ed.). Washington, DC: Author.
Baker, A. (2007). Adult
children of parental alienation syndrome. New York, NY: Norton.
Barden, R. C. (2006)
Protecting the fundamental rights of children and families:
Parental alienation
syndrome and family law reform. In R. Gardner, R. Sauber,
& L. Lorandos. (Eds.), International
handbook of parental alienation syndrome (pp. 419-432). Springfield, IL: Thomas
Bowen, M. (1971). The use
of family theory in clinical practice. In J. Haley (Ed.), Changing
families: A family therapy reader (pp. 159-192). New York, NY: Grune &
Stratton.
Bowen, M. (1978). Family
therapy in clinical practice. New York, NY: Jason Aronson.
Cartwright, G. (2006).
Beyond parental alienation syndrome: Reconciling the alienated child and the
lost parent. In R. Gardner, R. Sauber, & D. Lorandos (Eds.), International handbook of parental alienation
syndrome (pp. 286-291). Springfield, IL: Thomas.
Clawar, S. S., &
Rivlin, B. V. (1991). Children held hostage: Dealing with
programmed and brainwashed children. Chicago, IL: American Bar
Association
Everett, C. (2006). Family therapy for
parental alienation syndrome: Understanding the interlocking pathologies.
In R. Gardner, R. Sauber, & D. Lorandos (Eds.), International handbook of
parental alienation syndrome (pp. 228-241). Springfield, IL: Thomas.
Gottlieb, L. (2012). The
parental alienation syndrome: A family therapy and collaborative systems approach to
amelioration (pp. 209-231). Springfield, IL: Thomas.
Gottlieb, L. (2012). The
application of structural family therapy to the treatment of parental
alienation syndrome. In Baker, A. & Sauber, R. (Eds.), Working with
alienated children and their families. New York, NY: Routledge.
Major, Jayne. (2006).
Helping clients deal with parental alienation syndrome. In R. Gardner, R.
Sauber, & D. Lorandos (Eds.), International handbook of parental
alienation syndrome ( pp. 276-285). Springfield, IL: Thomas.
Minuchin, S., with Fishman,
C. (1981). Family therapy techniques. Cambridge, MA: Harvard University Press.
Wallerstein, J., &
Kelly, J. (1980). Surviving the breakup. New York, NY: Basic Books.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu