marți, 22 aprilie 2014

Amenda civilă – instrument de constrângere indirectă pentru obligațiile de a face intuitu personae referitoare la minori


Articol publicat în nr. 4 / 2012 al revistei române de jurisprudenţă


ref. ARPCC  [ngo1432]

Articolul poate fi descărcat de la adresa web http://goo.gl/0lyLOi

-           Codul de procedură civilă: art. 5803, art. 274, art. 276
-           Recurs în interesul legii: decizia nr. 3/2011
-           Noul Cod civil: art. 14

Instanța constată că în prezenta speță ne aflăm în situația unor obligații de a face, intuitu personae, stabilite în sarcina pârâtei, respectiv obligația de a asigura că minora, care locuiește la ea, respectă programul de vizitare și obligația de a prezenta minora la consiliere psihologică în cadrul D.G.A.S.P.C. Galați.
Reclamantul a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impuse de decizia nr. 3/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la ambele titluri executorii fiind inițiate procedurile de executare silită.
Constatând în exclusivitate culpa pârâtei la neexecutarea programului de vizitare în conformitate cu dispozițiile hotărârii judecătorești, instanța va admite în parte primul petit al cererii reclamantului și va obliga pârâta la plata în favoarea statului a unei amenzi civile de 20 de lei pe zi de întârziere până la executarea obligațiilor stabilite prin titlul executoriu.
Instanța va stabili amenda la cuantumul minim prevăzut de lege, apreciind că și astfel scopul sancționabil va fi atins, în considerarea interesului superior al minorei, care va avea cel mai mult de suferit, mai ales în planul acoperirii nevoilor materiale cu care se confruntă, ca urmare a atitudinii culpabile a mamei sale.
Instanța va reține că pârâta a dat dovadă de o totală rea credință, preconstituindu-și probe în dorința de a demonstra că ar fi făcut eforturi pentru a prezenta minora la consiliere psihologică, fără însă a avea această intenție. Constatând că pârâta nu a întreprins niciun demers pentru a pune în executare dispozițiile acestei hotărâri, instanța va admite în parte și al doilea capăt de cerere formulat de reclamant, obligând pârâta să achite în favoarea statului o amendă civilă de 40 de lei pe zi de întârziere până la executarea obligațiilor stabilite prin titlul executoriu.
Deși constată culpa exclusivă a pârâtei la neexecutarea acestei hotărâri, instanța va stabili cuantumul amenzii la 40 de lei pe zi, tot în dorința de a nu lipsi minora de mijloacele de subzistență, datorită atitudinii recalcitrante a mamei.

(Judecătoria Galați, Secția civilă, încheiere civilă nr. 741 din 10 aprilie 2012)

Rezumat

Reclamantul R.I., în calitate de creditor, a învestit Judecătoria Galați cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei R.E. la plata a două amenzi civile, în cuantumul maxim prevăzut de lege – 50 de lei pe zi de întârziere, până la executarea obligațiilor din două titluri executorii: decizia nr. 322/09.12.2009 pronunțată de Tribunalul Galați, cu privire la respectarea programului de vizitare instituit în favoarea reclamantului și a minorei R.M.D., și sentința civilă nr. 10588/02.11.2010 pronunțată de Judecătoria Galați, privind obligarea pârâtei de a prezenta minora la consiliere psihologică în cadrul centrului de consiliere al D.G.A.S.P.C. Galați.
Reclamantul a detaliat pe larg și a probat încercările sale eșuate de a pune în executare dispozițiile celor două hotărâri judecătorești, inclusiv prin intermediul organelor de poliție și vehemența cu care pârâta s-a opus executării lor, ajungându-se în final la soluția extremă a executării silite.
Legal citată, pârâta a depus întâmpinare la dosarul cauzei, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de reclamant, întrucât aceasta încalcă prevederile art. 14 din noul Cod civil, care reglementează principiul exercitării drepturilor și executării obligațiilor civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. Ea a arătat că nu s-a opus nicio clipă executării hotărârilor judecătorești pronunțate între părți și a învederat faptul că reclamantul s-a dovedit în timp un tată nepotrivit, ceea ce a determinat minora să refuze orice contact cu tatăl său.
Cu privire la obligația de a prezenta minora la consiliere, pârâta a învederat că programul minorei, elev cu rezultate excelente la învățătură, este extrem de încărcat și nu permite ca minora să fie supusă unor evaluări psihologice „subiective” și lipsite de profesionalism. Pârâta a contestat și modalitatea în care psihologii D.G.A.S.P.C. Galați își îndeplinesc atribuțiile, în opinia ei, aceștia adresând minorei întrebări insidioase și rău intenționate, în dorința de a înstrăina mama de fiică.
La solicitarea instanței de judecată, D.G.A.S.P.C. Galați a depus la dosarul cauzei o adresă din care rezultă că pârâta a comunicat acestei instituții un program de consiliere în timpul procesului, însă nu s-a prezentat la niciuna dintre solicitările ulterioare în vederea stabilirii efective a unui program de consiliere.
Analizând actele și lucrările dosarului, Judecătoria Galați a admis în parte cererea reclamantului.
În motivare, s-a reținut că reclamantul a încercat în repetate rânduri să ia minora pentru a pune în executare programul de vizitare, lovindu-se de fiecare dată de refuzul pârâtei de a preda minora, iar în ultimele luni chiar refuzul minorei.
Conform declarației reclamantului, necontestată de pârâtă și nici de minoră, care a fost ascultată, acesta nu a luat fetița la domiciliul său din ianuarie 2010.
Cu prilejul ascultării minorei, instanța a mai reținut că aceasta nu dorește păstrarea de legături personale cu tatăl său, atribuindu-i culpa pentru existența dosarelor pe rolul instanței și pentru necesitatea ca ea să vadă un psiholog. De asemenea, minora a confirmat că nu a fost niciodată la psiholog.
În drept, instanța a apreciat ca fiind aplicabile dispozițiile art. 5803 C.pr.civ., întrucât în prezenta speță ne aflăm în situația unor obligații de a face intuitu personae, și a constatat că reclamantul a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impuse de decizia nr. 3/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, cu privire la ambele titluri executorii fiind inițiate procedurile de executare silită.
În consecință, Judecătoria Galați, constatând în exclusivitate culpa pârâtei R.E. la neexecutarea obligațiilor de a face intuitu personae din cele două titluri executorii, a dispus obligarea ei la plata a două a amenzi civile în cuantum diferențiat, de 20 respectiv 40 de lei pe zi de întârziere până la executarea în natura lor specifică.
Admiterea în parte, sub aspectul cuantumului, a fost justificată în considerarea interesului superior al minorei, care va avea cel mai mult de suferit, mai ales în planul acoperirii nevoilor materiale cu care se confruntă, ca urmare a atitudinii culpabile a mamei sale.   

Comentariu:

Doctrina corespunzătoare Codului civil de la 1864, dar și actuala sunt unanime în a aprecia că obligațiile de a face (facere), care nu sunt ad rem, ci presupun o acțiune personală a debitorului, nu pot fi – în principiu – executate silit în natură prin constrângerea persoanei debitorului. Explicația vine din dreptul canonic: nemo potest cogi ad factum; nimeni nu poate fi silit fizic să desfășoare o anumită activitate. Singura constrângere admisă în dreptul civil modern este cea patrimonială.
Pentru obligațiile care presupun o apreciere subiectivă sau care sunt de-a dreptul intuitu personae, principiul amintit se impune cu și mai mare evidență. În acest caz, nici măcar creditorul nu ar accepta plata în natură făcută de altul în locul debitorului originar, întrucât el urmărește să obțină o prestație specifică, pe care doar debitorul inițial o putea asigura[1].
Cu toate acestea, anumite mijloace indirecte de constrângere a debitorului să își execute propriile prestații sunt cunoscute și reglementate. Constrângerea se poate realiza numai pe căi indirecte. Un asemenea exemplu, pe care-l regăsim în speța prezentată, este dat de posibilitatea de acordare a amenzilor civile cominatorii, în condițiile reglementate de art. 5803 C.pr.civ., prin intermediul cărora debitorul este constrâns la executare prin utilizarea presiunii bănești și obligarea acestuia la plata unor sume de bani până la executarea în natură a obligației de a face[2].
Potrivit dicționarului de procedură civilă[3], amenda civilă reprezintă o „sancțiune de drept procesual civil susceptibilă de aplicare de către instanța judecătorească pentru constrângerea debitorului la îndeplinirea unei obligații de a face intuitu personae și care constă în obligarea celui vizat la plata unei sume de bani către stat, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu”.
În acest sens, Codul de procedură civilă (art. 5803) prevede că instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părților, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 20 lei (RON) la 50 lei (RON), stabilită pe zi de întârziere (textul legal se rezumă la această raportare temporală) până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. Dacă în termen de 6 luni debitorul nu va executa obligația prevăzută în titlul executoriu, la cererea creditorului, instanța care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului va fixa suma datorată statului cu acest titlu, prin încheierea irevocabilă, dată cu citarea părților, iar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligației, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese. Amenda civilă va putea fi anulată, în tot sau în parte, ori redusă, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu sau, după caz, pentru alte motive temeinice, pe cale de contestație la executare. Încheierile date în aceste condiții sunt executorii și se comunică din oficiu, prin grija grefierului de ședință, organelor fiscale competente în vederea executării silite, potrivit Codului de procedură fiscală. Pentru neexecutarea obligațiilor de a face care nu pot fi îndeplinite prin altă persoană decât debitorul, nu se pot acorda daune cominatorii.
În deplin acord cu opinia recent exprimată în doctrină[4], apreciem că instituția daunelor cominatorii, în noua ambianță legală (intrarea în vigoare a noului Cod civil al României), nu își mai găsește oricum aplicabilitate.
Trebuie totuși amintit că, întrucât problema admisibilității cererii de acordare a daunelor cominatorii după apariția art. 5803 C.pr.civ. a fost soluționată neunitar de către instanțe[5], a fost necesară intervenția Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei decizii în interesul legii, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C.pr.civ.: „Prin reglementarea dată în cuprinsul art. 5803 C.pr.civ. nu s-a înlăturat posibilitatea recurgerii la instituția daunelor cominatorii pentru silirea debitorului să îndeplinească obligația de a face sau de a nu face, ci, dimpotrivă, pe lângă menținerea acestui instrument de constrângere, s-a instituit și amenda civilă ca mijloc de determinare a debitorului să își îndeplinească obligația asumată”[6].
Ulterior pronunțării acestei decizii, art. 5803 C.pr.civ. a fost modificat și completat prin Legea nr. 459/2006, nou-introdusul alin. (5) al acestui articol prevăzând expres că „pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul articol nu se pot acorda daune cominatorii”.
Amenda civilă nu se confundă cu daunele-interese moratorii sau cu daunele-interese compensatorii, întrucât nu are ca finalitate repararea unui prejudiciu, ci doar scopul de a înfrânge rezistența debitorului.
În concluzie, în literatura de specialitate se apreciază că, deși amenzile cominatorii nu au caracter reparator pentru că nu sunt destinate reparării prejudiciului cauzat prin neexecutare, ci au caracter de amenzi intrând în patrimoniul statului, sistemul este deosebit de eficace, deoarece, patrimoniul debitorului fiind limitat, nu va putea rezista timp îndelungat la plata unor sume de bani care cresc zilnic sau la alte intervale de timp. Prin urmare, după un anumit interval de timp, rezistența sa va fi înfrântă și se va hotărî să săvârșească faptul personal de care depinde realizarea dreptului creditorului[7].
În speța prezentată, debitoarea, mama unei minore în vârstă de 12 ani, a refuzat executarea a două obligații de a face: obligația de a permite tatălui exercitarea dreptului său la legături personale cu minora în limitele unui program stabilit, printr-un titlu executoriu, de instanța judecătorească și obligația de a prezenta minora la consiliere psihologică în cadrul centrului de consiliere al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Galați.

Judecătoria Galați, cercetând:
·         condițiile de admisibilitate a cererii, prin raportare la temeiul de drept invocat – art. 5803 C.pr.civ. și decizia nr. 3/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, în care s-a statuat că „amenda civilă prevăzută de dispozițiile art. 5803 din Codul de procedură civilă poate fi aplicată debitorului unei obligații de a face cu caracter strict personal doar în cadrul procedurii execuționale ce debutează prin încuviințarea executării silite în condițiile art. 3731 din Codul de procedură civilă, urmată de somația prevăzută de art. 387, art. 572 și art. 5802 din Codul de procedură civilă”,
·          înscrisurile depuse la dosarul cauzei care fac dovada îndeplinirii condițiilor formale impuse prin decizia nr. 3/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (cele două titluri executorii, somațiile emise de executorul judecătoresc în cele două dosare execuționale),
·         situația de fapt expusă – refuzul din partea pârâtei de a pune în executare cele două titluri executorii

a constatat:
o   că în speță ne aflăm „în situația unor obligații de a face, intuitu personae, stabilite în sarcina pârâtei, respectiv obligația de a asigura că minora, care locuiește la ea, respectă programul de vizitare și obligația de a prezenta minora la consiliere psihologică în cadrul D.G.A.S.P.C. Galați”,
o   în exclusivitate culpa pârâtei la neexecutarea programului de vizitere în conformitate cu dispozițiile hotărârii judecătorești,
o   refuzul clar al pârâtei de a executa hotărârea judecătorească care obligă la consiliere psihologică, ascuns sub pretextul programului foarte ocupat al minorei și al subiectivității specialiștilor din cadrul D.G.A.S.P.C. Galați, și, în consecință, culpa exclusivă a pârâtei și la neexecutarea acestei hotărâri

și a obligat pârâta la plata în favoarea statului a unei amenzi civile de 20 de lei pe zi de întârziere până la executarea obligațiilor stabilite prin titlul executoriu decizia civilă nr. 322/09.12.2009 pronunțată de Tribunalul Galați și a unei amenzi de 40 de lei pe zi de întârziere până la executarea obligațiilor stabilite prin titlul executoriu sentința civilă nr. 10588/02.11.2010 pronunțată de Judecătoria Galați.

Remarcăm și apreciem faptul că instanța de judecată, deși într-un domeniu atât de delicat, precum este cel al raporturilor de familie, a păstrat un just echilibru între necesitatea aplicării unei sancțiuni și ocrotirea interesului superior al minorului.
Din analiza probatoriului administrat, în special ascultarea minorei și înscrisurile depuse la dosar, instanța a decelat cu măiestria unui psiholog esența speței:
-          minora are un „comportament simulat, menit să-l discrediteze pe tatăl său, cel mai probabil în dorința de a o mulțumi pe mama sa, cu care conviețuiește și care în ultimii doi ani a devenit întrega sa lume”;
-          „minora este un copil cu o inteligență mult peste medie, cu rezultate școlare deosebite, însă chiar și acești copii pot fi influențați de părintele cu care locuiesc în mod statornic, care reprezintă pentru ei singurul punct de reper, ei nefiind încă la vârsta la care să discearnă între resentimentele acestui părinte și situația reală”;
-          „minorei i s-a indus ideea că numai tatăl este persoana vinovată pentru existența litigiilor dintre părți și că numai din cauza lui trebuie să meargă la psiholog”;
-          „rezultă cu certitudine că schimbarea opiniei minorei se datorează în exclusivitate influenței pârâtei, singura care a avut contact permanent cu copila și în care aceasta își găsește sprijinul”;
-          „este condamnabilă atitudinea pârâtei care, dovedită fiind absența unui contact real în ultimii doi ani între tată și fiică, a influențat-o pe aceasta, folosindu-se de propriile probleme nerezolvate cu reclamantul, să afirme că dorește să-și vadă tatăl cel mult o dată pe an și că nu va regreta niciodată această înstrăinare”.
Astfel cum s-a reținut în literatura de specialitate[8], divorțul și, în general, separația părinților este o experiență dureroasă pentru copii, „victime colaterale” ale destrămării familiei; deși poate fi o eliberare pentru părinți, divorțul aduce haos și instabilitate în viața unui copil, mai ales dacă este mic. Consecințele pe termen lung ale unei schimbări majore într-o anume rutină cotidiană, traduse în dezechilibre de natură psihologică, emoțională, socială, comportamentală etc. sunt fatalmente inevitabile, diferă doar intensitatea lor sau predominanța unei vulnerabilități într-o etapă sau alta a evoluției copilului. Iată câteva exemple de consecințe negative pe care divorțul le poate avea: necesitatea adaptării la un nou mediu (creând anxietate și experiența abandonului); ruperea relațiilor părinte-copil ca urmare a ruperii legăturii conjugale; experiența adopției etc. „Pentru acest tip de efecte ale divorțului, instrumentele dreptului sunt sărăcăcioase și neputincioase: nu le pot preveni și pot prea puțin pentru a le ameliora”[9].
Așadar, în speța noastră, instanța de judecată a sancționat comportamentul ilicit al părintelui la care locuieşte copilul[10] dar, totodată, nu a pierdut nicio clipă din vedere interesul superior al minorului, pe care-l regăsim, drept argument, presărat în cuprinsul considerentelor:
-          „instanța va stabili amenda la cuantumul minim prevăzut de lege, apreciind că și astfel scopul sancționabil va fi atins, în considerarea interesului superior al minorei, care va avea cel mai mult de suferit, mai ales în planul acoperirii nevoilor materiale cu care se confruntă, ca urmare a atitudinii culpabile a mamei sale”;
-          „deși constată culpa exclusivă a pârâtei la neexecutarea acestei hotărâri, instanța va stabili cuantumul amenzii la 40 de lei pe zi, tot în dorința de a nu lipsi minora de mijloacele de subzistență, datorită atitudinii recalcitrante a mamei”.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004, prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate interesului superior al copilului. Principiul interesului superior al copilului îl regăsim reglementat expres și în noul Cod civil: în art. 396 alin. (1) „Instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divorțului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților, pe care îi ascultă”; în art. 483 alin. (2) „Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate” etc.

Potrivit noului Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, actualizat cu modificările aduse prin recenta Lege de punere în aplicare nr. 76/2012, dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare. Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu. Atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, penalitatea poate fi stabilită de instanță între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației. Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților; încheierea dată în aceste condiții este executorie. Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Următorul articol reia dispozițiile alin. (5) din actualul art. 5803 C.pr.civ.: „Pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în prezentul capitol nu se pot acorda daune cominatorii”, reînviind practic controversa supraviețuirii acestei instituții a daunelor cominatorii, după intrarea în vigoare a noului Cod civil. Aceasta se adaugă însă modificării de substanță a Legii nr. 134/2010, adusă de legiuitor prin Legea de punere în aplicare nr. 76/2012, care înlocuiește nu doar denumirea de „amendă judiciară” cu aceea de „penalitate” ci și beneficiarul ei - creditorul în locul statului.
Revenind la speța prezentată, salutăm una dintre soluțiile cu caracter de noutate pe care le aduce noul Cod de procedură civilă, în ceea ce privește reglementarea, într-o secțiune separată, a executării hotărârilor judecătorești referitoare la minori. Indubitabil procedura reglementată în cuprinsul art. 898-902 din Legea nr. 134/2010 astfel cum a fost modificată prin Legea de punere în aplicare nr. 76/2012, s-a dorit a fi un progres legislativ în ceea ce privește instituția executării silite a măsurilor dispuse de instanțele judecătorești cu privire la stabilirea locuinței minorului, darea în plasament, înapoierea minorului de către persoana care îl ține fără drept, exercitarea dreptului de a avea legături personale cu minorul, precum și alte măsuri prevăzute de lege. În aceste cazuri, executorul judecătoresc va trimite părintelui sau persoanei la care se află minorul încheierea de încuviințare a executării împreună cu o somație în care îi va comunica acesteia data la care să se prezinte împreună cu minorul la sediul său ori în alt loc stabilit de executor, în vederea preluării acestuia de către creditor, sau, după caz, îi va pune în vedere să permită celuilalt părinte să își exercite dreptul de a avea legături personale cu minorul, potrivit programului stabilit în titlul executoriu. Dacă debitorul nu se va conforma somației executorului, acesta, la cererea creditorului, va sesiza instanța de executare pentru aplicarea unor penalități, conform prevederilor art. 894.
Dacă în termen de o lună de la comunicarea încheierii debitorul nu execută obligația sa, executorul judecătoresc va proceda la executarea silită. Executarea se va efectua în prezența unui reprezentant al direcției generale de asistență socială și protecție a copilului și, când acesta apreciază că este necesar, a unui psiholog desemnat de aceasta. Prezența psihologului nu este necesară dacă reprezentantul direcției are această calificare. La solicitarea executorului judecătoresc, agenții forței publice sunt obligați să își dea concursul la executare, în condițiile legii. Nu este permis niciunei persoane să bruscheze minorul sau să exercite presiuni asupra lui pentru a se realiza executarea.
Dacă debitorul nu își îndeplinește obligația, penalitatea stabilită de instanță va curge până la momentul executării, dar nu mai mult de 3 luni de la comunicarea încheierii. În cazul în care debitorul nu își îndeplinește obligația în acest termen, precum și atunci când debitorul este de rea-credință și ascunde minorul, executorul judecătoresc va consemna acest fapt și va sesiza de îndată parchetul de pe lângă instanța de executare în vederea începerii urmăririi penale, pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești.
Dacă executorul constată că însuși minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe debitor sau manifestă aversiune față de creditor, va întocmi un proces-verbal în care va consemna constatările sale și pe care îl va comunica părților și reprezentantului direcției generale de asistență socială și protecție a copilului. Reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecție a copilului va sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să dispună, în funcție de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o perioadă ce nu poate depăși 3 luni. Cererea se soluționează de urgență în camera de consiliu, prin încheiere nesupusă niciunei căi de atac, pronunțată cu citarea părinților și, după caz, a persoanei la care se află copilul. Dispozițiile legale privind ascultarea copilului rămân aplicabile. La finalizarea programului de consiliere, psihologul numit de instanță va întocmi un raport pe care îl va comunica instanței, executorului judecătoresc și direcției generale de asistență socială și protecție a copilului. După primirea raportului psihologului, executorul va relua procedura executării silite. Dacă și în cursul acestei proceduri executarea nu va putea fi realizată din cauza refuzului minorului, creditorul poate sesiza instanța competentă de la locul unde se află minorul în vederea aplicării unei penalități.
Sfârșitul procedurii de punere în executare a hotărârilor judecătorești referitoare la minori este marcat de încheierea de către executorul judecătoresc a unui proces-verbal în care va constata modul de îndeplinire a obligațiilor prevăzute de art. 898 alin. (1), dispozițiile art. 879 fiind aplicabile în mod corespunzător (procesul-verbal privind finalizarea executării).
Această noutate absolută în dreptul procesual, reglementarea din cuprinsul art. 898-902 din Legea nr. 134/2010 astfel cum a fost modificată prin Legea de punere în aplicare nr. 76/2012, acoperă un vid legislativ ce a condus de-a lungul timpului la aplicarea incoerentă a măsurilor de executare silită a obligațiilor izvorâte din hotărârile judecătorești referitoare la minori, executorii judecătorești colaborând greu cu instituțiile statului, în foarte multe dintre cazuri hotărârile judecătorești ajungând în imposibilitatea de a fi puse în executare[11].
Suntem însă de acord cu unele critici deja exprimate în literatura de specialitate[12], în sensul că aceste din urmă prevederi legale nu clarifică un aspect important: cui se va aplica penalitatea în ipoteza avută în vedere, respectiv aceea în care neexecutarea este imposibilă exclusiv datorită refuzului minorului care a urmat și un program de consiliere. La prima vedere am fi tentați să afirmăm că debitorul va fi cel obligat să plătească penalitatea, adică părintele sau persoana la care copilul se află în fapt, însă culpa debitorului în neexecutarea obligației de a face (predarea copilului) este tot mai puțin evidentă în situația analizată.
În final, remarcăm că noile prevederi tind să valorifice orientarea Curții Europene a Drepturilor Omului, însă problema respectării dreptului la viață privată consacrată de art. 8 din Convenție va reprezenta în realitate o problemă de aplicare a legii, constituind în acest sens o sarcină deloc ușoară a celor chemați să realizeze punerea în executare, deoarece fiecare speță prezintă propriile particularități[13]. Cu siguranță activitatea de executare silită în astfel de cazuri va fi îmbunătățită și în timp practica se va unifica. Și pentru că veni vorba de practică, din practica proprie, propunem de lege ferenda, pentru acele situații în care părintele, la care se găsește copilul, nu se conformează programului de consiliere psihologică dispus de către instanță (nu prezintă minorul la ședințele de consiliere psihologică), reglementarea expresă a aceleiași sancțiuni a aplicării unei penalități până în momentul în care debitorul pierde din „rezistență” și decide să nu mai acționeze în disprețul legii, executând obligația stabilită în sarcina sa. O asemenea reglementare ar veni în sprijinul instituirii în practică a unei proceduri de executare silită în materia minorilor atât promptă, dar mai ales efectivă, care respectă măsurile de ocrotire a acestei categorii de persoane[14].






[1] A se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 91.
[2] A se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 729.
[3] A se vedea M.N. Costin ș.a, Dicționar de procedură civilă, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 124.
[4] L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 731.
[5] Spre exemplu, Curtea de Apel București a decis că: „Daunele cominatorii reprezintă o creație a practicii judiciare, neavând o reglementare legală; posibilitatea acordării de daune cominatorii a fost recunoscută în cazul neîndeplinirii obligațiilor de a face, nesusceptibile de executare silită, în scop de constrângere a debitorului obligației la îndeplinirea acesteia, sub sancțiunea plății unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere. Actualmente, prin aplicarea dispozițiilor art. 5803 C.pr.civ., constrângerea debitorului unei obligații de a face, care nu se poate aduce la îndeplinire prin executare silită, se poate realiza prin aplicarea unei amenzi civile, care se achită în folosul statului, și nu al creditorului, iar creditorul obligației are dreptul de a primi numai daune-interese echivalente prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligației” - C. Ap. București, S. a IX-a civ., dec. nr. 104/2005, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ed. a 3-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2011, pp. 847-848.
[6] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile unite, dec. nr. XX/2005, în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 225 din 13 martie 2006.
[7] În acest sens L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 733.
[8] E. Florian, Dreptul familiei în reglementarea NCC, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011, pp. 144-145.
[9] Ibidem, p. 145.
[10] „chiar dacă, în acest domeniu foarte sensibil, nu sunt de dorit măsuri împotriva copiilor, prin care sunt obligați la reunirea cu unul sau cu celălalt părinte, o asemenea acțiune nu trebuie exclusă în cazul nesupunerii (la o hotărâre a instanței) sau comportamentului ilegal al părintelui cu care copii locuiesc” – cauza nr. 36141/97, Sophia Gudrun c. Turciei, Hotărârea din 23 septembrie 2003; cauza nr. 31679/96, Ignaccolo-Zenide c. României, Hotărârea din 25 ianuarie 2000, parag. 106, în D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 418.
[11] B. Marian, E. Hurubă, Executarea hotărârilor judecătorești privitoare la minori în reglementarea noului Cod de procedură civilă, în RRES nr. 3/2010, p. 48.
[12] A se vedea R.I. Motica, Ș.I. Lucaciuc, Simplificarea și eficientizarea executării silite, în Noile Coduri ale României. Studii și cercetări juridice, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 446.
[13] Ibidem, p. 447.
[14] Absența vreunui tip de sancțiune în această situație a mai fost sesizată în doctrina recentă. A se vedea G. Măgureanu, Reglementări ale noului Cod de procedură civilă privind executarea hotărârilor judecătorești referitoare la minori, în RRES nr. 4/2011, p. 58. 

ref. [ngo1432]

Un comentariu:

Tudor Aurelian spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

Cele mai citite