Intâmpinare Amicus Curiae ce confirmă că alienarea parentală reprezintă un abuz asupra copilului

Traducător: Ionelia Popescu

O copie a acestui articol poate fi descărcată aici

În atașament o copie legalizată de 15 pagini a intervenției mele Întâmpinare Amicus Curiae ce susține ideea de abuz asupra copilului din partea părintelui/tutorelui care înstrăinează copilul de părintele capabil să-și îndeplinească îndatoririle parentale și care manifestă comportamente care contravin sau nu încurajează în mod activ relația dintre copil și celălalt părinte. O astfel de situație necesită intervenția instanței judecătorești – de aceeași manieră în care se intervine într-un caz de protecție a copilului – pentru impunerea unei măsuri reparatorii. Dacă instanța dorește să mă contacteze, telefonul de serviciu este (631) 673-6665 și îmi va face mare plăcere să răspund telefonic sau prin Skype, sub jurământ, solicitărilor judecătorului.

Aș dori să subliniez de la început că nu am evaluat părinții/tutorii sau copilul din acest caz cu scopul de a întocmi această intervenție, și nici nu susțin vreuna din părți. În acest document îmi exprim părerile profesionale bazate pe o experiență de 4 decenii de activitate profesională și examinări în domeniul divorțurilor cu grad ridicat de conflict și am convingerea că afirmațiile mele vor cântări greu în fața instanței, ținând cont că un copil riscă să fie afectat în plan emoțional, comportamental și cognitiv atunci când un părinte capabil să aibă grijă de el este scos din viața copilului respectiv. Și în final declar că nu am fost recompensată în niciun fel și nu am obținut niciun fel de beneficii pentru scrierea acestei Intervenții.

Semnat pe antet, legalizat și înaitat instanței în cazul Reclamant vs Pârât

Linda Gottlieb Kase, LMFT, LCSW-R

Consilier autorizat pe probleme demariaj/familie/relaționare, orator și autor publicat, membră a Asociației Americane pentru Terapia de Cuplu și de Familie (AAMFT)

NR. DOSAR

INSTANȚA

Reclamant vs Pârât

Intervenție Amicus Curiae ce susține faptul că alienarea parentală reprezintă abuz asupra copilului

Numele judecătorului

Instanța

Adresa

Raport întocmit de Linda Gottlieb Kase,

Consilier autorizat pe probleme de familie și mariaj ( LMFT),

Asistent social clinic autorizat (LCSW-R)

Număr total de pagini: 15

Numele judecătorului:

Mă numesc Linda Gottlieb Kase, sunt Consilier autorizat pe probleme de familie și mariaj (LMFT), Asistent social clinic autorizat (LCSW-R) și scriu această intervenție

dezinteresată cu scopul de a documenta pentru instanțele de judecată faptul că orice comportament care interferează cu relația dintre copil și părintele apt a avea grijă de el, sau care nu sprijină o astfel de relație reprezintă o formă de abuz emoțional asupra copilului. (Cuvintele ”interferează cu” și ”alienează” vor fi folosite în mod interschimbabil in această intervenție, deoarece rezultatul acestor tipuri de comportamente reprezintă distrugerea sau minimalizarea relației copilului cu celălalt părinte). Raționamentul meu conform căruia un astfel de comportament care alienează/interferează reprezintă un abuz asupra copilului presupune că nu există un control al părintelui vizat/alienat în vederea asigurării protecției copilului sau că părintele respectiv nu a fost evaluat ca fiind deviant din punct de vedere social sau mintal astfel încât responsabilitățile parentale sau orice activitate legată de creșterea și îngrijirea copilului să fie compromise sub standardele minime de îngrijire.
Am adoptat această poziție de susținere a ideii că alienarea copilului față de unul din părinți conduce la abuz asupra copilului în urma experienței mele profesionale de 43 de ani, timp în care am lucrat cu familii și copii, în primii 24 de ani ca asistent social și apoi ca administrator în sistemul de asistență socială din New York, iar 19 ani ca și consilier pentru relații de familie, actualmente în sistemul privat, cu focalizare în mod special pe părinți și copii implicați în cazuri de divorț cu grad înalt de conflict. În cadrul activității mele profesionale ca asistent social am lucrat cu câteva mii de copii care au fost plasați în îngrijire, iar în cadrul activității private ca si consilier pe probleme de familie, cu peste 500 de copii care au experimentat fie divorțul sau separarea conflictuale ale părinților, fie căsătoria foarte tensionată dintre aceștia.

Bazându-mă pe vasta mea experiență și expertiză în lucrul cu aceste categorii, am ajuns la concluzia că îndepărtarea totală a unui părinte apt din viața unui copil reprezintă un abuz asupra copilului deoarece acest lucru minimalizează șansele acestuia de a avea o dezvoltare și o funcționalitate optime și pentru că este foarte puțin probabil ca respectivul copil să nu manifeste simptome serioase ale unor tulburări mintale și comportamentale în lunile și anii imediat următori, tulburări ce pot deseori persista toată viața. Aceste concluzii ale mele au fost validate de studii de cercetare și practici bazate pe dovezi ale profesioniștilor care în mod regulat lucrează cu aceste categorii de populații în cabinetele lor.

Prin comportamente ale părintelui ce conduc la alienare sau ”Alienarea Parentală” se înțelege o dinamică observabilă a relațiilor de interacțiune din interiorul familiei prin care unul dintre părinți se angajează într-o serie de comportamente menite să-l coopteze pe copil într-o coaliție prin care celălalt părinte este criticat și respins.

Această dinamică a relațiilor de familie poate avea multe denumiri. Și anume, ea poate fi alternativ denumită ”interferență parentală – unul dintre părinți intervine în relația celuilalt părinte cu copilul său” sau ”ostilitate parentală” sau ”egoism parental” sau mai poate fi denumită ”triunghiul patologic”. La urma urmei, indiferent de denumire, ”un trandafir, tot trandafir ramâne”.

Aș dori să clarific originea terminologiei ”triunghiul patologic” și cum relaționează această denumire cu dinamica relațiilor familiale ce conduc la alienare.

În anii 1950, psihiatrii pediatri care au fondat mai târziu diferite școli de terapie și consiliere maritală au identificat ințial o coaliție între generații (între un părinte și copil) menită să îl critice pe celălalt părinte; s-a observat că această coaliție se manifesta când pacienții lor, copii cu tullburări mintale spitalizați, mergeau în vizită cu familiile lor. Un astfel de psihiatru pediatru a fost Murray Bowen, iar el a denumit această dinamică drept ”triunghiul patologic”. Într-adevăr, Dr. Bowen era atât de convins de faptul că această dinamică familială era cauza simptomelor pacientului său, încât atunci când interna copilul, interna și familia de bază a acestuia! Evaluarea acestei dinamici a relațiilor din interiorul familiei a devenit principiul filosofic de bază al fondatorilor diferitelor școli privind terapia de cuplu, inclusiv a mentorului meu, Salvador Minuchin, renumitul psihiatru pediatru respectat la nivel mondial.

Ceea ce au documentat acești psihiatri în timpul observării copiilor internați în secțiile de psihiatrie în timpul vizitei membrilor familiei a fost faptul că unul dintre părinți solicita copilului să devină aliatul său în disputa cu celălalt părinte.

Acest tip de solicitare crea o problemă dublă pentru copil, deoarece acesta nu se putea decide să îi aibă pe ambii părinți: fie copilul forma o coaliție cu părintele care îl coopta în denigrarea și respingerea celuilat părinte, fie era respins de părintele care îl coopta dacă acesta nu se alătura coaliției. Motivul pentru care acest lucru conduce la psihoză este dat de faptul că nu există opțiuni bune pentru copil, și anume să îi aibă pe ambii părinți; cu alte cuvinte, aceasta este o situație care te înnebunește.

Dinamica familială descrisă mai sus, cea a ”triunghiului patologic”, este dinamica ce caracterizează alienarea parentală. În cartea mea publicată în 2012 și dedicată acestui subiect am documentat această idee cu 51 de cazuri de copii care suferiseră consecințele dăunătoare ale alienării, inclusiv câteva cazuri de psihoză, care apăruse datorită faptului că alienarea ajunsese într-o fază foarte avansată, adică relația cu părintele alienat fusese grav afectată.

Dar chiar și în fazele ușoare și moderate ale alienării, copilul înstrăinat tot suferă de disfuncționalități serioase atât comportamentale, cât și emoționale și cognitive. În activitatea mea am avut încă 150 de cazuri de copii despre care nu am scris în carte, dar care manifestau simptome agravate rezultate dintr-o relație marginalizată sau afectată cu celălalt părinte.

În recenta ediție nr. 5 a Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM 5-Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) există documentație cu fundament științific care recunoaște existența acestei dinamici familiale – deși se utilizează o altă terminologie descriptivă. În manual se face, într-adevăr, referire de mai multe ori la această dinamică familială disfuncțională, care este denumită drept ”înstrăinare”. În dicționar cuvântul ”înstrăinare” este listat ca sinonim al cuvântului ”alienare”. Mai jos redau terminologia exactă folosită în DSM 5 pentru această dinamică familială, ce apare în secțiunea ”Probleme legate de relația părinte-copil” și are codul de diagnostic V.61.20. Un exemplu al acestei probleme apărute în relația părinte-copil este discutat în DSM 5 după cum urmează:

”Tulburările cognitive pot include atribuire negativă a intențiilor celuilalt, ostilitate sau scoaterea celuilalt drept vinovat și sentimente de înstrăinare neîntemeiate. Tulburările afective pot include sentimente de tristețe, apatie sau furie față de celălalt individ din relație”. (P.715)

Tot în secțiunea ”Probleme legate de relația părinte-copil” se regăsește și codul de diagnostic V61.29, ”Copil afectat de tensiunile din relațiile părinților”. Manualul prezintă această dinamică familială astfel:

”Această categorie trebuie folosită atunci când în centrul supravegherii de specialitate se află efectele negative ale disonanței din cadrul relației părinților (ex. nivel ridicat de conflict, tensiuni sau discreditare) asupra unui copil din familia respectivă, inclusiv efectele asupra sănătății mintale sau generale a copilului.” (P.716).

În stabilirea prezenței alienării este important să se ia în considerare citatul psihologului și avocatului Prof. Dr. Christopher Barden, asolvent de drept al Universității Harvard, care afirma:

”Nu poate exista nicio controversă credibilă cu privire la puterea părinților de a influența copiii.” (P. 420)

Barden îi provoacă în continuare pe profesioniștii care intervin în procesul de custodie al unui copil să-și accepte ”obligația critică de a considera cu grijă influența părinților, a terapiștilor sau a altor adulți asupra atitudinilor, credințelor și amintirilor copiilor.” (P. 420)

Barden subliniază, de fapt, ideea că reflectările copilului alienat, precum și atacurile sale vicioase și frivole asupra părintelui vizat/alienat nu pot beneficia de credibilitate deoarece copilul nu face decât să imite cuvintele menite să-i schimbe percepția venite din partea părintelui care declanșează alienarea și care vorbește prin vocea copilului.

Manualul DSM 5 merge mai departe și evaluează dinamica familială a alienării (sau, cum prefer eu să o denumesc, ”triunghiul patologic”) drept o formă de abuz psihologic asupra copilului. Din nou citez din acest manual cu privire la codul de diagnostic 995.51, ”Abuzul psihologic asupra copilului”:

”Abuzul psihologic asupra copilului reprezintă acțiuni simbolice sau verbale ne-accidentale ale unuia dintre părinții sau îngrijitorii copilului care conduc la, sau au un potențial rezonabil de a conduce la, afecțiuni psihologice importante ale copilului ... Exemple de abuz psihologic asupra copilului: mustrarea, subaprecierea sau umilirea copilului; amenințarea copilului; rănirea/abandonarea ---- sau indicii că presupusul vinovat va răni/abandona ---- persoanele sau lucrurile la care copilul ține.” (P.719)

În cartea mea din 2012, Sindromul alienării parentale: o abordare spre ameliorare din perspectiva terapiei de familie și a sistemelor de colaborare, am dedicat un capitol motivelor pentru care înstrăinarea unui copil de unul din părinți reprezintă abuz emoțional asupra copilului. Aici am citat numeroși specialiști respectați, conștienți de sindromul alienării, care explică de ce, după părerea lor certificată, angajarea în dinamica familială a alienării reprezintă un abuz psihologic foarte grav asupra copilului. În cartea lor din 1991 intitulată Copiii ținuți ostatici: cum să ne ocupăm de copiii programați și îndoctrinați și publicată de Asociația Baroului American, doctorii Stanley Clawar și Brynne

Rivlin făceau următoarele afirmații: ”Efectele pierderii nu numai a familiei, dar și a unui părinte, atârnă greu asupra copiilor, afectându-i în moduri care pot provoca adevărate dezastre în multe sfere ale vieții, atât în prezent, cât și în viitor. Odată ajunși adulți, multe dintre victimele bătăliilor amare cu privire la custodie care au fost îndepărtate permanent de părintele vizat – încă mai tânjesc să fie reunite cu părintele pierdut. Pierderea, însă, nu poate fi reparată. Copilăria nu poate fi adusă înapoi. Sunt pierdute pentru totdeauna simțul trecutului, intimitatea, aportul de valori și principii morale, conștiința de sine, cunoașterea originilor, dragostea, contactul cu familia extinsă și multe altele. Niciun copil nu are posibilitatea de a se proteja împotriva unei astfel de pierderi totale și rușinoase.” (P.105)



Continuarea poate fi gasita aici la pagina 7.



Colectivul ARPCC