Trenul vieții

In cateva ore incepe un an nou. Un altul dispare din viata noastra. Cineva asemana viata cu o calatorie cu trenul. Va invit sa cititi randurile de mai jos si sa reflectam un pic. Ii multumim celui care le-a scris.

"Viata este ca o calatorie cu trenul: urcam si coboram des, exista accidente, surprize placute la unele statii si tristete adanca la altele.

Atunci cand ne nastem si urcam in tren, intalnim oameni despre care credem ca ne vor insoti pe tot parcursul calatoriei noastre: parintii nostri. Din pacate, adevarul este altfel. Ei coboara la o statie si ne lasa pe noi fara dragostea si atasamentul lor, fara prietenia si compania lor.

E drept ca in tren urca alte persoane care vor ocupa un rol important in calatoria noastra. Este vorba despre fratii nostri, prietenii nostri si acei oameni minunati pe care ii iubim.

Unele dintre aceste persoane care urca in tren privesc calatoria ca o plimbare scurta. Altii gasesc numai tristete pe parcursul calatoriei. Si mai exista si altii in tren, care sunt permanent prezenti si gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de el. Unii lasa in urma lor cand coboara un dor vesnic… Unii urca si coboara si noi abia i-am observat.

Ne mira ca unii pasageri, pe care ii iubim cel mai mult, se muta in alt vagon si ne lasa singuri in aceasta etapa a calatoriei noastre. Bineinteles, noi nu ne lasam opriti si ne straduim sa-i gasim. Ne inghesuim sa trecem si sa ne mutam in vagonul lor. Din pacate, uneori nu ne putem aseza langa ei, deoarece locul de langa ei este deja ocupat.

Nu face nimic. Asa este calatoria: plina de provocari, vise, fantezii, sperante si despartiri… Dar fara intoarcere.

De aceea trebuie sa ne facem calatoria in modul cel mai frumos posibil. Sa incercam sa iesim la capat cu cei care calatoresc impreuna cu noi si sa cautam ceea ce este mai bun in fiecare dintre ei… Sa ne aducem aminte ca in oricare etapa a calatoriei poate exista un tovaras al nostru care sa ezite si care probabil are nevoie de intelegerea noastra.

Si noi vom sovai des si va exista cineva care sa ne inteleaga.

Misterul cel mare al calatoriei este ca nu stim cand vom cobori definitiv din tren si nici cand vor cobora cei ce calatoresc alaturi de noi, nici macar cel care sta pe locul de langa noi.

Cred ca o sa fiu cuprins de duiosie, atunci cand voi cobori definitiv din tren. Da, cred acest lucru. Despartirea de cativa prieteni, pe care i-am intalnit in timpul calatoriei, va fi dureroasa. Ma voi intrista sa-i las singuri in tren pe cei mai dragi mie. Dar am speranta ca odata si odata vor ajunge in Gara Centrala. Traiesc cu credinta ca am sa-i vad sosind, cu bagaje pe care nu le-au avut atunci cand au urcat in tren. Ceea ce ma va face fericit este gandul ca si eu am avut rolul meu in sporirea bagajelor lor si in cresterea valorii acestora.

Dragi prieteni, noi sa ne straduim sa avem o calatorie buna, astfel incat, la sfarsit, sa putem spune ca a meritat osteneala. Sa incercam sa lasam dupa noi, cand coboram, un loc gol care sa starneasca dor si amintiri frumoase celor care calatoresc mai departe.

Celor care sunt parte a trenului meu, le doresc Calatorie placuta!"

Teoria sacului de cartofi

I-am spus „teoria sacului de cartofi”. Potrivit ei, aşa cum un sac de cartofi aparţine celui dispus să plătească pentru a-l achiziţiona, copilul „aparţine” celui dispus să plătească pentru creşterea şi îngrijirea lui. Teoria asta e menită să răspundă la întrebarea „cine este cu adevărat părintele unui copil”.

În mod obişnuit, când copilul locuieşte cu ambii săi părinţi, ştim imediat să spunem cine îi sunt părinţii. Dar în situaţii de criză, când părinţii divorţează, sau când nu au fost niciodată căsătoriţi şi nici măcar nu au locuit împreună, nu mai ştim. Şi atunci apelăm la diverse teorii ca la nişte criterii care să ne permită să răspundem la întrebare.

Teoria sacului de cartofi este o astfel de teorie. În forma ei tare, potrivit căreia cel care creşte copilul, care investeşte timp şi bani în copil, este „adevăratul” părinte al copilului, ea este foarte răspândită în România. În forma ei slabă, care spune că persoana cu care locuieşte copilul (şi care astfel, implicit, contribuie cel mai mult, măcar ca timp, la creşterea copilului) trebuie să fie recunoscut drept părinte al copilului, teoria este şi mai răspândită.

La prima vedere, nimic nu pare să fie în neregulă cu această teorie. Şi totuşi, ea este mult mai discutabilă decât pare. Să ne imaginăm, de exemplu, un miliardar excentric care trăieşte izolat pe o insulă din Pacific şi care trimite anual un milion de dolari unui copil african ai cărui părinţi au un venit anual total de 300 de dolari. Este evident că respectivul miliardar contribuie cel mai mult, în termeni materiali, la creşterea copilului. Dar în ce sens putem spune că, în virtutea acestui fapt, ipoteticul nostru miliardar trebuie recunoscut ca fiind „adevăratul” părinte al copilului?

Sau să ne imaginăm că cineva vă răpeşte copilul nou-născut (care nici măcar nu vă putea percepe ca părinte), că şi-l asumă ca fiind al lui şi că îi oferă condiţii materiale, educaţionale şi afective pe care dumneavoastră nu i le-aţi putea oferi niciodată. Este corect să presupunem că răpitorul trebuie astfel recunoscut drept părinte al copilului?

Din astfel de exemple ipotetice extreme ajungem să înţelegem ce anume e în neregulă cu teoria sacului de cartofi. Conform ei, copilul nu este o fiinţă umană, ci un bun economic, o marfă. Cel care plăteşte mai mult pentru el, îl are – la fel cum cel care plăteşte mai mult pentru sacul de cartofi devine proprietarul legitim al sacului de cartofi.

Teoria sacului de cartofi este o teorie care stabileşte cui îi este atribuit rolul de părinte: cumpărătorului, celui care plăteşte cel mai mult pentru a cumpăra respectivul rol. Dacă plata pentru a cumpăra rolul/titlul de proprietar al sacului de cartofi se face exclusiv în bani, plata pentru a cumpăra rolul/titlul de părinte al unui copil se face în multe feluri.

De exemplu, conform doctrinei „anilor tandri”, copilul de vârstă preşcolară are nevoi emoţionale pe care mama i le poate satisface mai bine decât tatăl. Plata pentru achiziţionarea rolului de părinte constă, în acest caz, în prestarea anumitor servicii pe care se presupune că doar mama le-ar putea presta la un nivel corespunzător. Deci mama plăteşte preţul, iar copilul îi este alocat la fel cum la piaţă îi este alocat sacul de cartofi celui care plăteşte pentru el.

Dacă doctrina anilor tandri, conform căreia copilul este alocat părintelui care răspunde cel mai bine nevoilor lui emoţionale, nu vi se pare suficient de absurdă, imaginaţi-vă o doctrină conform căreia copilul este alocat părintelui mai bogat, sau mai bine educat, sau mai artist, sau mai pragmatic, sau mai creştin, sau mai conform cu linia partidului. Veţi vedea că orice astfel de criteriu de alocare nu face altceva, de fapt, decât să definească „valuta” în care are loc licitaţia pentru cumpărarea rolului/titlului de părinte.

Deci orice astfel de doctrină nu reprezintă nimic altceva decât aplicarea teoriei sacului de cartofi. Oricât de nobile sau cel puţin de onorabile ar părea unele dintre aceste doctrine, ele degradează copilul, transformându-l într-o simplă marfă care poate fi cumpărată cu o anumită „valută” – sau cu un mix de „valute”, în cazul doctrinelor mai sofisticate.

Dar ce părinte aflat în dispută cu celălalt părinte mai are curajul să recunoască faptul că, pledând pentru un criteriu sau altul de alocare, nu face altceva decât să îşi privească propriul copil ca pe un sac de cartofi – şi pe sine ca pe un cumpărător? Poate că a sosit totuşi timpul să le recunoaştem copiilor noştri – şi copiilor în general – demnitatea de fiinţe umane înzestrate cu drepturi.

Sorin Cucerai

Avantajele medierii pentru familiile aflate in divort

Este evident faptul că, o decizie privind custodia copiilor trebuie oricum luată, însă, modul în care se ia şi impactul ulterior asupra copiilor, diferă. Această diferenţă este dată de procesul prin care se iau deciziile. Parteneriatul intre cei doi părinţi în cadrul procesului de mediere îi face să contribuie în mod egal la luarea acestor decizii iar poziţiile de pe care negociază subiectele în dispută sunt de cooperare deoarece la baza lor, stă interesul pe care ambii îl au în continuarea relaţiilor lor.[1] Funcţia educativă a medierii constă, în faptul că părinţii devin conştienţi că relaţiile lor nu dispar o dată cu separarea şi divorţul. De modul în care îşi negociază această viitoare structură, depinde calitatea relaţiilor de familie viitoare. Disputarea custodiei reprezintă disputarea viitoarei relaţii dintre părinţi. (Emery, 1998). Medierea responsabilizează astfel părţile în a lua decizii privind soluţii echitabile, durabile în timp, înţelepte, cu privire la viitoarele lor relaţii de familie. [1]Prin însăşi procesul de mediere, părinţii vor învăţa noi abilitaţi de a comunicare şi exprimare a nevoii de a rezolva probleme (Kelly, 2002), de a-şi seta noi reguli şi limite în privinţa relaţiei cu copilul şi a intimităţii lor separate (Haine et al., 2003). Părinţii rămân concentraţi pe menţinerea unei stabilităţi, a unei rutine zilnice cu măsuri de disciplină consistente şi consecvente (Haine, Sandler, Wolchik, Tein & Dawson-McClure, 2003). Prin mediere se face diferenţa astfel între oameni şi problemele lor. Astfel, se reduce distresul emoţional al divorţului şi implicit şi cel al copiilor, aceştia îşi menţin încrederea în părinţi, iar separarea nu este resimţită atât de acut, ca o ameninţare la siguranţa şi securitatea lor.[1]

↑ 1,0 1,1 1,2 1,3 A se vedea studiul Medierea în disputarea custodiei minorilor al d-nei Camelia Borlean, studiu care poate fi consultat aici

Cum gândesc părinții divorțați?

Când ajung la vârsta întemeierii unei familii, bărbații și femeile se cauta, se doresc si se plac unii pe altii. Când rodul iubirii lor s-a materializat prin apariția copiilor sau când au început să se cunoască mai bine încep să vadă diferențele dintre ei și mai ales defectele pe care le are celălalt. Uită astfel că principala lor caracteristică nu este de a fi bărbați sau femei ci de a fi oameni. Despărțirile sunt tocmai rezultatul acestui fapt elementar, uitarea. Uităm că suntem oameni și că putem greși, uităm că după apariția copiilor aceștia sunt cei care au nevoie de atenția și iubirea ambilor părinți, uităm să iertăm, uităm să uităm ce ne-a rănit.

Dar iată câteva din gândurile ce străbat mințile bărbaților și femeilor ce ajung în pragul despărțirii sau după ce ruptura dintre ei s-a produs.

Ea: Ingrozitor eu nu as putea imparti copilul cu cineva care as vrea sa dispara pe veci din ochii mei. Ce, el a facut copilul, el s-a chinuit sa-l nasca? Pentru un spermatozoid sa primeasca bunatate de copil? Sper ca in veci sa nu se intample la fel in Romania.

El: Pe banii mei a stat; este o mama denaturata, etc.

Egoismul nu face cinste nici uneia dintre părți. La inceput, cand totul era roz și frumos, copilul era conceptia dragostei supreme. Cand relația dintre părinți a luat sfârșit trebuie să se întâmple la fel și cu relația copilului cu unul din părinți. 

Este chiar singurul mod în care putem sa-i aratam copilului cat de mult tinem la el: il distanțăm de celălalt  părinte?

Ce este mai mare: dragostea față de copil sau față de propriul ego? Ce vină are copilul in conflictul dintre părinți? Trebuie el sa plăteasca pentru greșelile părinților? 

Copilul are nevoie toată viața si de mamă si de tata. Va învăța și va primi sprijin de la fiecare dintre ei. Ar fi bine ca părinții, chiar dacă nu se mai inteleg intre ei, să nu implice un suflet nevinovat in lupta lor sterilă. E adevărat, lucrul acesta mai depinde și de alți factori: cat de mult se iubeste parintele pe el insusi sau copilul, cât de întreg la minte este uneori și câtă educație are.

Comentariu scris de Florin

Nu conteaza motivul divortului ! Uite de ce:

1. Oricare ar fi fost problemele dintre soti, niste oameni responsabili nu ar transforma intr-un orfan un copil.

2. E intotdeauna vina amandoura, niciuna din parti nu are dreptul sa faca orice cu justificarea ca "a divortat de mine".

3. Cu orice ar fi gresit unul din soti fata de celalalt, a gresit fata de el nu fata de copil. De ce sa pedepsesti copilul pentru eventuala greseala a unui parinte? El sufera oricum cel mai mult.

4. Divortul nu intervine decat atunci cand devine o solutie, nu o problema. In cazul meu, dupa ce plecase de doi ani din tara si in rarele intalniri se purta tot nevrotic, mai ales fata de copil, ce ati fi vrut sa fac? Mi-am imaginat ca dupa divort, libera de constrangeri, se va calma si separat vom fi amandoi parinti mai buni, dar m-am inselat: prezenta mea nu era o iritare cum am dedus eu din comportamentul ei, ci un calmant, fara de care iata cum a luat-o razna complet.

Asa ca sa nu legam divortul si problemele cuplului de torturarea copiilor, sunt doua nenorociri separate care nu se justifica una pe alta.

Pentru Antohia si Dana: mersi pentru demonstratia ca exista, iata, femei "isterice". Si mersi celorlalti care au inteles mai bine.

Sa avem copii fericiti.

Dacă sunt corecte sau nu cele  afirmate de mai sus vă invităm să vă spuneți opinia.

Inregistrarea emisiunii radiofonice privitoare la modificarile Legii 272/204

Prima aparitie publica a asociatiei noastre cu prilejul unei discutiii deosebit de interesante pe care directorul DGPC, d-na Elena Tudor a avut-o cu doamna Simona Popescu la Emisiunea “Magazinul de Vorbe”, de pe Radio Romania, emisiune despre proiectul de modificare a Legii Protectiei copilului.

Aici gasiti inregistrarea emisiunii pe care o puteti descarca (in urmatoarele 7 zile):

http://dl.transfer.ro/Simona_14.12.2011_128-transfer_RO-25dec-6b28c3.zip

ARPCC si DGPC au colaborat excelent la aceasta initiativa. Multe din propunerile ARPCC regasindu-se in textul final pe care Ministerul Muncii il va trimite in ianuarie spre consultari celorlalte institutii ale statului.

Unele dintre cele mai importante propuneri venite din initiativa ARPCC sunt:

> introducerea in lege a notiunii de plan parental

> obligativitatea medierii planului parental pentru parintii aflati in divort

(mai multe detalii pot fi gasite aici)

Colectivul ARPCC

Amintirile unui copil divorțat de tată

Comentariul cititorul Irreparable Damage, la articolul “Sunt mama vitrega a unui baietel. Si am vazut cum o mama isi foloseste copilul pentru a se razbuna pe fostul sot” din  SmartWoman.ro

Urmaresc de ceva vreme seria aceasta de articole, si de fiecare data opiniile par a reprezenta doua tabere: mamele sau tatii.

Nu stiu in ce masura veti considera util comentariul meu dar daca va va pune macar un pic pe ganduri inainte de a lua o decizie bazata pe un impuls(ma refer la cei ce sunt in aceasta situatie a divortului) atunci pentru cei mici va mai fi o sansa.

Asa ca va voi prezenta un "studiu de caz" prin prisma copilului.
In ciuda varstei "ïnaintate" (am 31 de ani) unele episoade inca mi le reamintesc, desi involuntar, si toata experienta asta neplacuta si-a lasat aprenta asupra mea intr-un mod intens, astfel incat chiar si acum incerc sa-mi dau seama de ce s-au intamplat unele lucruri.

Yesterday :

S-au vazut, s-au placut, in ciuda unei diferente de 13 ani intre ei (desi din cate inteleg femeile prefera barbatii "maturi") s-au casatorit.

Din cate am inteles s-au casatorit din dragoste, cel putin primii 3,4 ani s-au iubit. Ulterior au intervenit problemele: dependenta de alcool (din partea tatalui meu), certuri, scandal din partea mamei. La 3,4 ani de la casatorie am aparut eu (nu stiu de ce?).

Scandalurile au continuat, (deja aveam 5,6 ani) urmate de batai administrate mamei mele, si chiar tentative de omor atunci cand tata era foarte beat. De cateva ori a incercat sa ma omoare si pe mine, desi nu cred ca realiza ce face. Intre timp a inceput o relatie cu alta femeie, lucru pe care ulterior l-a aflat si mama mea.

La varsta de 7 ani mama a declansat procedura de divort. Divortul a fost lung si foarte foarte urat. Mama mi-a interzis sa mai vorbesc cu tatal meu, amenintandu-ma cu batai sau dat afara din casa. Asa ca incepand cu varsta de 8 ani nu am mai vorbit cu tatal meu desi stateam in acelasi oras.

Nu vreau sa enumar toate episoadele care m-au condus la situatia asta, de obicei fiind vorba de un oras mic, se intampla intotdeauna ca mama sa afle cand ma intalneam pe ascuns cu tata si INTOTDEAUNA existau urmari "cel putin neplacute".

Dupa divort, mama si-a descarcat toata ura asupra mea (voi toti barbatii sunteti niste rahati), eu am fost cel care a platit pentru tot ce a facut tatal meu dar si cel folosit ca simbol al puterii mamei mele. Nu-i asa ca nu vrei sa-l vezi?

Evident ca daca as fi spus da stiam prea bine ce urma.

In anii adolescentei, a trebuit sa devin barbatul ideal (al mamei mele), ceea ce tatal meu nu a putut fi.

La varsta de 18 ani mama a emigrat in Italia (era doctorita). De atunci am stat singur, am continuat sa nu vorbesc cu tatal meu in ciuda faptului ca ea era plecata, imi era inca frica de ea.... detinea controlul.

Relatiile dintre mine si mama au evoluat treptat pe o panta descendenta, pentru ca in momentul in care in sfarsit mi-am ""castigat" autonomia, in primul rand financiar, sa se transforme in ceva steril si insipid. Nu seamana cu relatia pe care teoretic o mama ar trebui sa o aiba cu fiul ei, un parinte cu copilul sau.

Today:

Nici in ziua de astazi (acum am 31 de ani) nu recunoaste ca a gresit. Imi argumenteaza mereu ca si ea a fost abuzata la randul ei, ca daca nu mi-ar fi interzis sa-mi vad tatal as fi ajuns un betiv ca el, un degenerat, ca din cauza lui s-a comportat asa cum s-a comportat, sau ca ramas cu el si s-a chinuit in acei 7 ani de dupa nasterea mea .... pentru mine.

Relatia dintre mine si mama continua sa fie una sterila, nu pot sa zic nici ca o iubesc nici ca o urasc. Nu este o persoana careia sa ma pot destainui, cu care sa pot discuta cele mai intime sentimente sau ganduri.

Apreciez ce a facut pentru mine din punct de vedere material, faptul ca in ciuda dificultatilor a reusit sa-mi ofere o educatie, un camin, dar..... din punct de vedere emotional consider ca am platit pentru toate cu varf si indesat.

Future:

Desi evident nu mai resimt la fel trauma dupa atatia ani, si-a lasat totusi niste urme foarte adanci in sufletul meu, urme pe care inca incerc sa le individualizez, pentru a nu perpetua greselile parintilor mei.

Recent am trecut printr-o despartire foarte urata, in urma careia am clacat psihic si emotional, si refuz sa iau in considerare posibilitatea ca in viitor si eu sa trec printr-un divort. Cred ca as innebuni.

Conclusion:

Cred ca mentalitatile si mediul social in general s-au mai schimbat in ultima decada. Sper din toata inima ca cei din ziua de azi sa nu mai treaca prin ceea ce am trecut eu. Nu cred ca mai sunt decat un procent foarte mic din divorturi datorate violentei domestice, probabil marea majoritate se datoreaza fie infidelitatii fie "plictiselii".

Care este morala? Ganditi-va foarte foarte bine inainte de a va folosi copiii ca arme de distrugere a adversarului.

De ce trebuie sa plateasca ei pentru alegerile voastre? De ce trebuie sa sufere si ei..... doar pentru ca suferiti voi? Copiii sunt un dar, nu sunt in posesia voastra. Au propriile vise, propriile suflete, propriile sentimente..... Nu va jucati cu ele doar ca sa demonstrati ceva unei persoane pe care la un moment dat ati iubit-o !!!!!!!! Cine le va da inapoi anii pe care voi ii acaparati? Cine sau ce ii va "repara" ?

Cred ca in momentul divortului partile incep sa se urasca cu o furie nebuna, si este mult mai usor pentru femeie ( datorita, cutumei, moralei, religiei, societatii) sa se foloseasca de copii. NU poate sa-si bata barbatul care i-a facut rau sau nu, nu il poate umili, nu are nici o parghie prin care sa se poata razbuna in afara de copil.

Iar aici e momentul in care toata lumea spune "De acord, copilul trebuie sa ramana intotdeauna cu mama". Cine a zis asta? De ce? Cine decide care parinte este mai important?

Ganditi-va foarte bine inainte de a schimba in mod iremediabil viitorul copilului dumneavoastra. S-ar putea sa existe consecinte la care nici nu va ganditi in momentul de fata orbiti de ura si de dorinta de razbunare...

P.S. - In primavara anului trecut am primit un telefon de la actual sotie a tatalui meu, prin care ma anunta ca tata este pe moarte si ar vrea sa ma vada (dupa 20 de ani in care nu am vorbit deloc). Am fost si mi-am cunoscut si fratele mai mic, si am vorbit si cu tatal meu. Nu pot sa zic ca acum simt ceva pentru el in afara de compasiune, pentru mine este doar tatal biologic.... cert este ca nimeni nu poate da timpul inapoi. Intre timp s-a refacut, se simte putin mai bine dar boala si-a lasat amprenta asupra lui (ciroza hepatica), nu prea mai poti avea o discutie coerenta cu el.

Ceea ce as vrea sa o intreb pe mama este : A meritat?

Inainte de a lua o decizie pripita, de a va razbuna pe cel ce a gresit fata de voi, "Dragi Parinti" asigurati-va ca aveti raspunsul la aceasta intrebare!

Irreparable Damage


Nota redacției: Scrie-ne si tu pe adresa redactiei custodie.comuna2011[at]gmail[dot]com. Vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata.

* Redactia Custodie Comună isi rezerva dreptul de a modera materialele primite si de a le publica sub aceasta rezerva.

Colind Bizantin [ Marian Moise ]

Dorim cititorilor noștri sănătate, fericire și multe bucurii alături de familie și de toți cei dragi.
Cu ocazia Nașterii Domnului vă dedicăm acest frumos colind.



Colectivul ARPCC

Proiect inedit la Judecătoria sectorului doi

By infoCSM.ro on 21 December, 2011

La Judecătoria sectorului doi din Capitală va fi introdus anul viitor, în premieră, un proiect  ce îi va ajuta pe judecători şi pe părinţii care divorţează să înţeleagă ce înseamnă „custodia comună” şi de ce aceasta este o soluţie benefică pentru copii.

Iniţiativa vine din partea CSM, care, împreună cu Direcţia Generală Protecţia Copilului, UNICEF şi INM, dar şi cu  asociaţiile care militează pentru drepturile părinţilor şi ale copiilor, respectiv asociaţiile mediatorilor, vor să preia cele mai bune practici din statele care au un istoric consistent în privinţa „custodiei comune” sau „autorităţii părinteşti”, cum sunt Canada, SUA şi Franţa.

Danileț: „De acum, părinții divorțați vor avea drepturi și obligații egale”

Noile reglementări în privinţa raporturilor de familie, cuprinse în noul Cod civil, necesită o nouă practică judiciară, care să fie unitară şi benefică minorilor.

„Este o schimbare radicală de concepţie în legislaţia noastră, care va genera o nouă practică judiciară. Astfel, dacă vechiul cod al familiei obliga judecătorul să încredinţeze copilul unuia sau celuilalt părinte, de acum înainte părinţii divorţaţi vor avea drepturi şi obligaţii egale asupra copiilor. La rândul său, copilul are dreptul la amândoi părinţii” a declarat judecătorul Cristi Danileţ, membru CSM şi coordonator al Grupului interinstituţional pentru pregătirea implementării noilor coduri.

Danileț consideră că marea provocare constă în modul în care părinţii separaţi se vor înţelege asupra luării împreună a deciziilor cu privire la copii, trecând peste animozităţile personale.

„Vor trebui schimbate multe aspecte în mentalitatea populaţiei, inclusiv a autorităţilor care încă sunt reticente în a privi în mod egal părinţii. De asemenea, judecătorii vor avea un rol foarte important în a convinge părţile că trebuie urmărit tot timpul interesul copilului şi să le propună, dacă este cazul, inclusiv apelând la mediator, să stabilească un plan parental. Aceasta reprezintă o înţelegere cu privire la părintele rezident la care minorul va avea locuinţa, cheltuielile şi programul de relaţii personale ale părintelui nerezident, modul de acces la informaţii despre minor, dar şi modul în care părinţii vor stabili cum angajează bona copilului, cum aleg grădiniţa, cine duce şi suportă costurile pentru orele de sport sau de meditaţie ale copilului, ori cum şi unde îşi va petrece copilul vacanţa”, a mai spus Danileț.

Proiectul urmează să se extindă la toate instanţele din ţară.

Comentariu la sentința judecătorească de la Timișoara

1. În doua paragrafe succesive Judecatoria Timisoara se contrazice. Astfel, pe de o parte confirmă faptul că a citit articolul din NCC care spune că exercitarea autorității părintești de către un singur părinte este o situație de excepție ce poate fi dispusă doar atunci când exercitarea în comun ar fi contrară interesului superior al copilului

dar apoi accepta cu seninătate cererea pe care un justițiabil indus in eroare (de către avocatul său și de către partea adversă) de a renunța la autoritatea părintească comună.

Cu siguranță că părinții pot conveni (și este de fapt mai mult decât indicat să o facă) cu privire la modul de exercitare a autorității comune (cine duce copilul la școală, cine aduce copilul de la școală, câte nopți pe săptămână doarme copilul la fiecare dintre părinți, la ce dentist sau doctor de familie să fie înscris copilul, dacă copilul să își facă tatuaje sau nu, etc.) dar în nici un caz nu se pune problema ca un părinte să RENUNȚE la autoritatea părintească în mod benevol în măsura în care acel părinte nu reprezintă un pericol pentru copil (părinte drogat, psihotic, alcoolic cronic, etc.). Autoritatea părintească reprezintă un drept asemănător cu drepturile personalității iar se știe că legea nu permite renunțarea benevolă la niciunul din drepturile personalității. Pe de altă parte, autoritatea părintească reprezintă și dreptul copilului de a fi îndrumat de către părintele său, ori nu se poate ca părinții, printr-o tranzacție să reducă dreptul minorului de a primi îngrijire, supraveghere și îndrumare din partea unuia dintre cei doi părinți. Nu în ultimul rând autoritatea părintească reprezintă o obligație a părintelui (a se vedea în acest sens art. 1372) or nu se poate ca legea să permită cuiva să renunțe la una din obligațiile sale.

2. De asemenea consideram că formularea utilizată de instanța de judecată mai jos care își exprimă convingerea că "un minor de 2 ani si 4 luni este la vârsta la care în mod obișnuit are mai mare nevoie de îngrijirea mamei" reprezintă o încălcare a legislației anti-discriminare din România:

Atitudinea discriminatorie a instanței la adresa părinților de sex masculin nu este justificată absolut de nici un studiu științific. Din contră, studiile științelor sociale afirmă cât se poate de clar faptul că minorul are nevoie de afecțiunea ambilor părinți. Dacă părinții nu pot locui împreună, un copil de 2-4 ani are o nevoie mai mare de continuitate de îngrijire din partea celui care a fost îngrijitorul principal al copilului anterior deciziei. Faptul că în aceasta speță mama a fost îngrijitorul principal este de nediscutat iar aceasta ar fi trebuit să fie motivarea instanței în stabilirea locuinței minorului, fără ca instanța să trebuiască să utilizeze astfel de fraze cu caracter sexist. [1]

---

[1] Sexism = atitudine sau prejudecată, exprimată sau ne-exprimată, privind superioritatea unui reprezentant al unui sex asupra altui sex și cu discriminarea acestuia din urmă.

Soluții practice: Obținerea autorității părintești comune

Conform art 397 CC "După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel."

Din formularea articolului rezultă că autoritatea părintească revine in comun câtă vreme nicio instanță nu a decis altceva.

Deschiderea unui proces pentru stabilirea modalitatii de exercitare a autorității părintești se impune doar atunci când unul dintre părinți se opune. Opunându-se acel parinte încalcă un drept fundamental al copilului acela de a fi crescut si educat de ambii părinți. Un asemenea parinte nu poate fi considerat un părinte responsabil indiferent cât de bine și-ar crește copilul. Efectele negative se vor vedea pe termen lung chiar dacă pe termen scurt pare că acesta este bine crescut.

Ca să se justifice o ordonanță președințială pentru stabilirea autorității părintești comune sunt necesare două condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ: celălalt părinte să se opună și să existe pe rol un dosar de fond pentru stabilirea autorității părintești comune.

Ordinea corecta a pașilor pentru obținerea autorității părintești comune ar fi:

1) Invitația adresată celalalt părinte de a stabili de comun acord modalitatea de exercitare a autorității părintești comune.
2) După această tentativă urmează deschiderea unui proces de fond pentru stabilirea autorității părintești comune.
3) Imediat după deschiderea procesului de fond se deschide ordonanță președințială pentru stabilirea modalității de exercitare a autorității părintești comune până la rămânerea definitivă și irevocabila a procesului de fond.

Modalități practice de parcurgere a celor trei pași:

1) Invitația pentru stabilirea de comun acord a modului de exercitare a autorității părintești se adresează, de regulă, de către mediator, prin mijloacele de comunicare la care celălalt părinte are acces: telefon, email, poștă. Odată exprimat refuzul, explicit sau implicit se trece la următor pas. Dacă este acceptată invitația se începe medierea.

2) După ce a fost declinată invitația la mediere se deschide proces de fond având ca obiect "încredințare minor" sau mai corect exercitarea autorității părintești comune și stabilirea locuinței minorului.

3) După primul termen de la fond se va transmite și o a doua invitatie la mediere către celălalt părinte,care daca va fi declinată, medierea se va considera oficial refuzată și se va deschide imediat și proces de ordonanță președințială, deoarece se îndeplinește condiția de refuz oficial al celuilalt părinte, la care se adaugă poziția pe care acesta și-o va exprima la primul termen de judecată prin intampinare.

Așteptăm și alte răspunsuri despre felul cum ați procedat în această situație sau cum ar trebui procedat.

Colectivul ARPCC.

Rolul autorităților în garantarea dreptului la relații personale

Concepția modernă cu privire la garantarea relațiilor personale dintre părinți și copii după divorț este promovată de standardele impuse de CEDO. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organism care joacă un rol primordial în elaborarea unei noțiuni supranaționale de familie se plasează sub dublul semn al egalității și efectivității[13]:

• Egalitate, deoarece CEDO a luat în considerare evoluția sistemelor de drept naționale și necesitatea evitării sistemelor de drept naționale și necesitatea evitării situațiilor discriminatorii^[13]
• Efectivitate, deoarece protecția este legată în mai mică măsură de categoriile juridice, cât mai ales de situații concrete.

CEDO pune un accent deosebit în această materie a protejării dreptului de relații personale ale minorului cu persoanele semnificative din viața acestuia, în special cu părintele nerezident. Aceasta deoarece menținerea legăturilor personale cu părintele nerezident reprezintă o premisă esențială în atingerea scopului hotărârilor de încredințare minori sau de stabilire a unor programe de legături personale. ^{[13] [14]}
Totuși, autoritățile nu au o obligație absolută ci doar una de diligență ceea ce înseamnă că în situațiile de nerespectare a programelor de legături personale, executarea silită nu este o prima măsură indicată deoarece ar putea dăuna interesului superior al copilului. Este important să se utilizeze măsuri pregătitoare și să se gradeze presiunea pe care autoritățile o pun asupra persoanei alienatoare pentru ca aceasta să se conformeze hotărârii instanței. În cazul în care un copil a fost separat de familia sa sau de unul dintre părinți, dreptul garantat de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului implică și dreptul părintelui alienat de a primi din partea statului măsuri efective destinate să reunească pe copil și părintele său. ^{[13] [15]}
Conform CEDO sunt considerate măsuri adecvate următoarele tipuri de măsuri: implicarea serviciilor sociale (SPAS); sprijinul unui psiholog, măsuri pentru localizarea copilului; crearea condițiilor necesare pentru ca minorii să dezvolte relații personale cu părintele de care a fost despărțit într-un mediu prietenos, astfel încât să își poată exprima liber sentimentele, fără presiuni din partea părintelui care se opune relațiilor personale cu celălalt părinte; luarea în considerare a opiniilor copilului; ordonarea unei expertize care să aibă ca obiect posibilitatea stabilirea de contact între copil și părintele său; organizarea unor întâlniri care au ca scop concilierea și implicarea celor interesați în proceduri de terapie familială; medierea; etc. Dimpotrivă au fost considerate măsuri neadecvate pasivitatea autorităților concretizată în lipsa totală de a lua măsuri pregătitoare în vederea reunirii familiei, durata îndelungată a procedurilor de divorț și încredințare, întârzieri nejustificate în procedurile de executare sau de aplicare a unor măsuri coercitive, cum ar fi amenzile aplicate persoanei abuzatoare ori neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de Convenția de la Haga din 1980 cu privire la aspectele civile ale răpirii internaționale de copii.^[16]
Referințe:

1. ^ ^{a b c d} A se vedea articolul conferențiarului universitar doctor Milena Tomescu, Rolul autorităților în garantarea dreptului la relații personale dintre părinți și copii, după divorț, Curierul Juridic nr. 4/2011, p. 222, articol care poate fi consultat aici
2. ^ F. Boulanger, La notion de droit et de libertés apliquée a la famille> ses origines et sed ambiguités actualles, in Droit et libertés - sous la direction de R. Cabrillac, M.-A. Frison-Roche, T. Revet, DALLOZ, Paris, 1995, p. 79
3. ^ 'J. Robert, Droits de l'homme et libertés fondamentales (avec la collaboration de J. Duffar) 6^e édition, Montchrestien, PAris, p. 416
4. ^ A se vedea articolul conferențiarului universitar doctor Milena Tomescu, Rolul autorităților în garantarea dreptului la relații personale dintre părinți și copii, după divorț, Curiearul Juridic nr. 4/2011, p. 225, articol care poate fi consultat aici

Scrisoare către DGPC: Relațiile personale între copii și părinți nu pot fi împiedicate

Un copil care nu poate lua legătura cu unul din părinți din vina celuilalt părinte sau a unei alte persoane îi sunt încălcate drepturile. Acest lucru este un abuz asupra copilului. 

Sunt două articole din Legea 272/2004 care reglementează drepturile și obligațiile părinților și anume art. 31 alin. 3 și Art. 14 alin. 3.

Art. 31 alin. 3: „În cazul existenței unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.”

Art. 14 alin. 3: „Părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţă de familie, decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.”

Constatăm că art. 31 alin. 3 din Legea 272/2004 se referă exclusiv la adulţi – la părinţi şi la drepturile şi obligaţiile părinteşti. Prin contrast, art. 14 alin. 3 din Legea 272/2004 se referă în principal la copii – la dreptul lor de a avea relaţii personale cu fiecare dintre părinţi, cu bunicii lor şi cu alte persoane relevante din viaţa lor, şi abia în subsidiar la părinţi, cărora le revine obligaţia corelativă de a nu încălca aceste drepturi ale copiilor.

Cele două aspecte sunt perfect distincte şi trebuie tratate ca atare.

În cazul neînţelegerilor dintre adulţi privitoare la drepturile și obligațiile lor autoritățile pot invoca prevederile art. 31 alin. 3 din Legea 272/2004 pentru a justifica nonintervenţia. Dar nu există nici un motiv atunci când se invocă de către autorități prevederile acestui articol pentru a justifica nonintervenţia în cazul încălcării dreptului copilului la relaţii personale cu fiecare dintre părinţii săi, cu bunicii lui şi cu alte persoane relevante din viaţa lui. În acest caz trebuie invocate prevederile art. 14 alin. 3 din Legea 272/2004 – pentru că persoana şi drepturile copilului trebuie protejate în orice moment şi în orice circumstanţe, indiferent de relaţiile dintre părinţi şi de eventualele neînţelegeri dintre aceştia.

Direcţiile de protecţia copilului – atât cea generală cât şi cele locale – au obligaţia de a interveni în toate cazurile în care este încălcat dreptul copilului la relaţii personale cu părinţii, cu bunicii sau cu alte persoane relevante din viaţa lui. Această obligaţie decurge direct şi explicit din prevederile art. 8 alin. 1 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului (prevederi preluate identic în art. 8 alin. 4 din Legea 272/2004), conform cărora relaţiile de familie reprezintă un element constitutiv al identităţii copilului, coroborat cu prevederile art. 8 alin. 5 din Legea 272/2004, potrivit cărora „dacă se constată că un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identităţii sale sau de unele dintre acestea, instituţiile şi autorităţile publice sunt obligate să ia de urgenţă toate măsurile necesare în vederea restabilirii identităţii copilului.”

Mai precis, prevederile art. 8 alin. 1 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, coroborate cu prevederile art. 8 alin. 4-5 şi art. 14 alin. 3 din Legea 272/2004, obligă direcţiile de protecţia copilui – atât cea generală cât şi cele locale – să intervină de urgenţă în toate cazurile precizate în paragraful anterior.

Dar cum anume pot fi respectate simultan atât obligaţia de a interveni de urgenţă în astfel de cazuri, cât şi obligaţia de a respecta prevederile art. 31 alin. 3 din Legea 272/2004? 

Răspunsul este cât se poate de simplu. El este deja existent în actuala legislaţie românească – şi este pus în practică, de multă vreme, în toate statele occidentale.

Toţi psihologii specializaţi în psihologie pediatrică şi toţi psihiatrii specializaţi în psihiatrie pediatrică susţin fără excepţie că împiedicarea ilegală a unui copil de a avea relaţii personale cu fiecare dintre părinţii săi, cu bunicii săi şi cu celelalte persoane relevante din viaţa lui are efecte nocive asupra echilibrului afectiv/emoţional/psihologic al copilului. Prin urmare, orice astfel de împiedicare ilegală constituie un abuz la adresa copilului, aşa cum este definit abuzul în art. 89 alin. 1 din Legea 272/2004.

În situaţii de abuz asupra copilului, devine obligatorie măsura plasamentului copilului în regim de urgenţă, conform prevederilor art. 64-66 din Legea 272/2004. Plasamentul poate fi făcut, cu precădere, la celălalt părinte, la bunicii copilului, sau la alţi membri ai familiei extinse a copilului.

Odată luată această măsură, exerciţiul dreptului copilului la relaţii personale cu fiecare dintre părinţii lui, cu bunicii lui şi cu celelalte persoane relevante din viaţa lui este restaurat, şi astfel protejat eficient, fapt ce nu poate fi decât benefic pentru copil. Mai mult, printr-o astfel de măsură copilul beneficiază de asistenţă psihologică menită să restabilească echilibrul său afectiv/emoţional/psihologic, fapt care este iarăşi benefic

pentru copil.

Pe de altă parte, această măsură nu îi împiedică în niciun fel pe părinţi să îşi soluţioneze neînţelegerile dintre ei fie pe cale amiabilă, fie pe calea instanţei de judecată. Mai mult, această măsura este menită şi să îi facă pe părinţi să conştientizeze problemele copilului, probleme generate de neînţelegerile dintre ei, şi chiar îi ajută pe părinţi (prin faptul că şi lor li se acordă asistenţă psihologică) să soluţioneze aceste neînţelegeri pe cale amiabilă. Prin urmare, măsura plasamentului în regim de urgenţă a copilului care este împiedicat ilegal să aibă relaţii personale cu fiecare dintre părinţii săi, cu bunicii săi şi cu celelalte persoane relevante din viaţa lui nu contravine în niciun fel prevederilor art. 31 alin. 3 din Legea 272/2004.

Din acest punct de vedere, autoritățile pot lua măsuri care să cunducă, în mod semnificativ şi durabil, la îmbunătăţirea protecţiei pe care statul român o acordă drepturilor copilului şi dreptului la viaţă de familie. 

Astfel, direcţiile locale de protecţia copilului pot lua măsura plasamentului în regim de urgenţă atunci când sunt sesizate cu privire la situaţii în care este încălcat ilegal dreptul copilului la relaţii personale cu fiecare dintre părinţii săi, cu bunicii săi şi cu celelalte persoane relevante din viaţa lui.

În al doilea rând, DGPC poate amenda standardele minime obligatorii în managementul de caz în domeniul protecţiei drepturilor copilului, stabilite prin Ordinul nr. 288/2006 al ANPDC (actuala DGPC), precizând că intervenţia direcţiilor locale de proteţia copilului este obligatorie în toate cazurile în care se constată împiedicarea ilegală a copilului de a avea relaţii personale cu fiecare dintre părinţii săi, cu bunicii săi şi cu celelalte persoane relevante din viaţa lui, măsura de intervenţie în astfel de cazuri fiind cea a plasamentului

în regim de urgenţă. În acest fel, va exista o practică unitară la nivelul tuturor direcţiilor locale de protecţia copilului cu privire la încălcarea acestui drept al copilului.

În al treilea rând, DGPC poate reedita manualul „Rolul judecåtorilor şi al procurorilor în protecţia şi promovarea drepturilor copilului”, introducând în el precizările privind intervenţia direcţiilor locale de protecţia copilului în situaţia împiedicării ilegale a copilului de a avea relaţii personale cu fiecare dintre părinţii săi, cu bunicii săi şi cu celelalte persoane relevante din viaţa lui, pentru ca judecătorii să aibă o mai bună înţelegere a măsurii plasamentului în regim de urgenţă în astfel de situaţii. Dacă bugetul nu permite, se poate reedita, pentru început, doar versiunea electronică a manualului.

După cum ştiţi, România a pierdut şi pierde în continuare la CEDO un număr considerabil de procese din cauză că statul român s-a dovedit şi continuă să se dovedească incapabil să protejeze eficient dreptul propriilor săi cetăţeni la viaţă de familie (drept recunoscut în art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului). În marea majoritate a acestor cazuri avem de-a face cu părinţi împiedicaţi ilegal să aibă relaţii personale cu copiii lor – ceea ce echivalează cu împiedicarea ilegală a respectivilor copii de a avea relaţii personale cu părinţii lor.

Măsurile sugerate de noi – şi care sunt extrem de simplu de luat, fiind vorba doar despre o mai bună explicitare a legislaţiei româneşti deja în vigoare – vor contribui decisiv la schimbarea dramatică a acestei stări de lucruri, în beneficiul statului român, al Direcției Generale pentru Protecția Copilului (DGPC) şi, mai presus de orice, al copiilor.

Mai mult, recunoaşterea faptului că împiedicarea ilegală a copilului de a avea relaţii personale cu fiecare dintre părinţii săi, cu bunicii săi şi cu celelalte persoane relevante din viaţa lui constituie un abuz la adresa copilului, abuz combătut prin măsura plasamentului în regim de urgenţă, are un considerabil efect preventiv. Părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai copilului vor fi astfel descurajaţi să abuzeze copilul în acest fel,  anticipând că, dacă o vor face, direcţiile locale de protecţia copilului vor interveni şi vor plasa copilul în

regim de urgenţă.

Astăzi, din nefericire, părinţi potenţial abuzatori anticipează că direcţiile locale de protecţia copilului nu vor interveni, invocând (greşit, după cum sper că am demonstrat) prevederile art. 31 alin. 3 din Legea 272/2004, şi se simt astfel încurajaţi să îşi abuzeze afectiv/emoţional/psihologic propriii copii. Iar un abuz emoţional este cu mult mai grav decât unul fizic: un picior rupt se repară mult mai uşor decât un suflet schilodit. Suntem profund convinsi că orice persoană cu atribuţii de raspundere legate de copii – nu poate tolera o astfel de situaţie.

În speranţa că aceste analize şi sugestii vor fi bine primite, vă asigurăm încă o dată de întreaga noastră consideraţie.

Cu stimă,

Colectivul ARPCC

Studii psihologice relevante despre divorț și custodie

Nimeni nu poate să pretindă nici unui părinte să se împace cu ideea de a nu-și vedea copilul, de a renunța la el, de a da “cancel” pe “istoria” de până atunci petrecută împreună sau să împrumute un mod străin de a privi lucrurile. (…) Dacă ai putea să găsești o solutie împreună cu partenerul tău, luând în calcul interesul copilului, amandoi oferind cu generozitate locul 1 copilului, ar fi cel mai bine...”

—psiholog Mihaela Sahlean

Vă prezentam o listă de studii psihologice care privesc divorțul și custodia. Sunt utile persoanelor implicate în astfel de situații: părinți, psihologi, asistenți sociali, mediatori, avocați, notari și judecători.
Studiile prezintă impactul separării părinților asupra copiilor și soluțiile pentru rezolvarea acestor situații.
În prezent sunt traduse doar o parte din aceste studii.

NOTĂ:
ARPCC (Asociația Română pentru Custodia Comună) caută voluntari care să contribuie la efortul de traducere a acestor studii.
Pentru înscrieri și detalii vă rugăm să completați datele dvs. în pagina de contact cu mențiunea „pentru studiile psihologice”.
Vă mulțumim.

Colectivul ARPCC

NCC comentat: Autoritate părintească sau răspundere părintească?

Articolul 483 Autoritatea părintească.

(1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.

(2) Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate.

(3) Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori.

Începând cu data de 1 octombrie 2011, acest singur articol din noul Cod civil (NCC) au transformat drepturile și obligațiile părinților față de copiii lor. Această nouă abordare se aplică tuturor cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată, indiferent de stadiul lor procesual, conform prevederilor Legii nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil:

„	Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.	”
—Art. 5. litera (2) din legea 71/2011

„	Indiferent de data încheierii căsătoriei, în ceea ce priveşte relaţiile lor personale şi patrimoniale, soţii sunt supuşi dispoziţiilor Codului civil, de la data intrării sale în vigoare.	”
—Art. 27 din Legea nr. 71/2011

„	1) Dispoziţiile Codului civil privind divorţul se aplica fără a se deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare. (2) Divorţul pronunţat anterior intrării în vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunţat hotărârea rămasă irevocabilă.	”
—Art. 39 din Legea nr. 71/2011

Pentru cauzele în care s-a dat o sentinţă definitivă şi irevocabilă, părintele interesat poate introduce o acţiune de reinstaurare a autorităţii parentale comune după data de 1 octombrie 2011 (a se vedea Art. 512 pentru mai multe detalii).

În România există două frazări juridice care reprezintă același lucru: "responsabilitatea părintească" şi "autoritatea părintească". Cei doi termeni s-au încetățenit deoarece, pe de o parte, în traducerile efectuate de Ministerul Justiției ale unor acte europene au folosit termenul englezesc de "parental responsibility" ca şi "responsabilitate părintească" iar pe de altă parte noul Cod civil a definit noţiunea de de "autoritate părintească", preluând-o din codurile civile francez, din Quebec şi din Elveţia.

O comparare a definiţilor pe care textele legislative în cauză le dau noţiunii de "responsabilitate părintească" şi respectiv de "autoritate părintească" dovedeşte că de fapt este vorba de aceeaşi noţiune.

Totuşi se pare că legiuitorul, deşi a pornit iniţial cu termenul de responsabilitate părintească în proiectul noului Cod civil a schimbat pe parcurs, în mod intenţionat, termenul în acela de autoritate părintească pentru a-l alinia mai bine codurilor civile din Franţa, Quebec şi Elveţia:

"CCF, CCQ şi CCE reglementează Autoritatea părintească, noţiune care reflectă mai exact raporturile dintre părinţi şi copii decât aceea de responsabilitate părintească. CCI reglementează puterea părintească - noţiune folosita şi de CC1940, dar căreia i s-ar putea reproşa caracterul arhaic, inadecvat concepţiei moderne despre raporturile dintre părinţi şi copii."^[1].

De aceea se recomandă ca în viitor să se folosească noţiunea de autoritate părintească pentru acest ansamblu de drepturi şi îndatoriri ale părinţilor faţă de copiii lor.

Conform proiectului noului Cod civil, textul acestui articol este inspirat de art.371-1 CCF. (pentru detalii a se vedea comentariul 367 din Proiectul Noului Cod Civil).

Documente oficiale în care apare noțiunea de "autoritate părintească":

• Traducerea principiilor Principiile legislaţiei europene cu privire la autoritatea părintească
• Noul Cod Civil în ansamblul său

Documente oficiale în care apare noțiunea de "responsabilitate părintească":

• Regulamentul II de la Bruxelles

Corelaţii cu alte norme

Corelaţii cu alte articole din Codul Civil

• Articolul 487 Conţinutul autorităţii părinteşti.

Corelaţii cu legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

• Art. 30 din Legea 272/2004 privind protecţia drepturilor copilului
• Art. 31 din Legea 272/2004 privind protecţia drepturilor copilului
• Art. 32 din Legea 272/2004 privind protecţia drepturilor copilului

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

„	Drepturile copilului: Copiii au dreptul la protecţia şi îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei îşi pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturitate.	”
—Articolul 24 litera (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Corelaţii cu Regulamentul II de la Bruxelles

„	În sensul prezentului regulament: […] 7. "răspundere părintească" înseamnă ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredinţarea şi dreptul de găzduire; 8. "titular al răspunderii părinteşti" înseamnă orice persoană care exercită răspunderea părintească faţă de un copil; 9. "încredinţare" înseamnă drepturile şi obligaţiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reşedinţă;	”
— Regulamentul Bruxelles II, articolul 2 - Definiţii[2]

Elemente de drept comparat

Comparare cu Codul familiei - abrogat

„	Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, ori înfiaţi. Ei exercită drepturile lor părinteşti numai în interesul copiilor.	”
— Art. 97 - Codul familiei - abrogat

Codul civil francez

„	Autoritatea parentală este un ansamblu de drepturi şi obligaţii având ca finalitate interesul copului. Ea aparţine tatălui şi mamei până la emanciparea copilului sau până când copilul ajunge la vârsta majoră pentru a proteja securitatea, sănătatea şi moralitatea acestuia, pentru a asigura educaţia sa şi pentru a permite dezvoltarea sa, cu respectarea persoanei sale. Părinţii îl implică pe copil în deciziile ce îl privesc pe acesta, în funcţie de vârsta acestuia şi gradul său de maturitate.[3]	”
—Articolul 371-1 din Codul civil francez

Codul civil german

„	(1)The parents have the duty and the right to care for the minor child (parental custody). The parental custody includes the care for the person of the child (care for the person of the child) and the property of the child (care for the property of the child). (2)In the care and upbringing of the child, the parents take account of the growing ability and the growing need of the child for independent responsible action. They discuss questions of parental custody with the child to the extent that, in accordance with the stage of development of the child, it is advisable, and they seek agreement.	”
—Section 1626 - Parental custody, principles, paragraphs (1) and (2)

Codul civil olandez

„	1. Părinţii au custodie comună în timpul căsătoriei. 2. În cazul unui divorţ părinţii vor continua să aibă custodie comună, cu excepţia cazului în care instanţa, la cererea unuia sau a ambilor părinţi, decide în interesul copilului ca custodia să fie încredinţata unui singur părinte.	”
—Codul civil olandez, articolul 251[4]

Principiile legislaţiei europene privind autoritatea părintească

Recomandările Comisiei Europene privind Legislaţia Familiei evidenţiate în documentul Principiile legislaţiei europene privind autoritatea părintească^[5], şi anume:

„	Principiul 3:01 Conceptul de autoritate părintească Autoritatea părintească desemnează un cumul de drepturi şi obligaţii, care au drept scop promovarea şi protejarea bunăstării copilului. Ele se referă în special la: (a) îngrijire, protecţie şi educaţie; (b) menţinerea relaţiilor personale; (c) stabilirea rezidenţei; (d) administrarea proprietăţii şi (e) reprezentarea legală.	”

„	Principiul 3:02 Titularul autorităţii părinteşti (1) Se numeşte titular al autorităţii părinteşti orice persoană care are drepturile şi obligaţiile prezentate la Principiul 3:01, fie parţial, fie în totalitate. (2) Prin titularii autorităţii părinteşti, în acord cu următoarele principii, se înţelege: (a) părinţii copilului, precum şi (b) alte persoane, decât părinţii copilului, care au responsabilităţi părinteşti alături de sau în locul acestora.	”

„	Principiul 3:08 Părinţii, a căror paternitate legală a fost stabilită, ar trebui să aibă autoritate părintească faţă de copil.	”

Bibliografie

Cărţi utile

1. Raportul profesorului Proksch către Guvernul Republicii Federale Germania cu privire la avantajele custodiei comune

Note de subsol

1. ↑ a se vedea Proiectul Noului Cod Civil comentariul de la titlul IV)
2. ↑ Textul Regulamentului se poate consulta aici
3. ↑ Textul original în limba franceză este: "Article 371-1: L'autorité parentale est un ensemble de droits et de devoirs ayant pour finalité l'intérêt de l'enfant. Elle appartient aux père et mère jusqu'à la majorité ou l'émancipation de l'enfant pour le protéger dans sa sécurité, sa santé et sa moralité, pour assurer son éducation et permettre son développement, dans le respect dû à sa personne.
   Les parents associent l'enfant aux décisions qui le concernent, selon son âge et son degré de maturité."
4. ↑ A se vedea cuvântarea d-nei Caroline Forder care se poate consulta aici. Cuvântarea a fost ţinută cu ocazia Conferinţei "Tendinţe actuale în justiţia pentru copil şi familie" (15-16 Oct 2009, Bucuresti)
5. ↑ Principiile legislaţiei europene privind autoritatea părintească în traducere bilingvă se pot consulta aici

Prescurtări:

CCF - Codul civil francez

CCQ - Codul civil din Qeebec

CCE - Codul civil elvețian

CCI - Codul civil italian

Sursa: iurispedia.ro