Amintirile unui copil divorțat de tată

Comentariul cititorul Irreparable Damage, la articolul “Sunt mama vitrega a unui baietel. Si am vazut cum o mama isi foloseste copilul pentru a se razbuna pe fostul sot” din  SmartWoman.ro

Urmaresc de ceva vreme seria aceasta de articole, si de fiecare data opiniile par a reprezenta doua tabere: mamele sau tatii.

Nu stiu in ce masura veti considera util comentariul meu dar daca va va pune macar un pic pe ganduri inainte de a lua o decizie bazata pe un impuls(ma refer la cei ce sunt in aceasta situatie a divortului) atunci pentru cei mici va mai fi o sansa.

Asa ca va voi prezenta un "studiu de caz" prin prisma copilului.
In ciuda varstei "ïnaintate" (am 31 de ani) unele episoade inca mi le reamintesc, desi involuntar, si toata experienta asta neplacuta si-a lasat aprenta asupra mea intr-un mod intens, astfel incat chiar si acum incerc sa-mi dau seama de ce s-au intamplat unele lucruri.

Yesterday :

S-au vazut, s-au placut, in ciuda unei diferente de 13 ani intre ei (desi din cate inteleg femeile prefera barbatii "maturi") s-au casatorit.

Din cate am inteles s-au casatorit din dragoste, cel putin primii 3,4 ani s-au iubit. Ulterior au intervenit problemele: dependenta de alcool (din partea tatalui meu), certuri, scandal din partea mamei. La 3,4 ani de la casatorie am aparut eu (nu stiu de ce?).

Scandalurile au continuat, (deja aveam 5,6 ani) urmate de batai administrate mamei mele, si chiar tentative de omor atunci cand tata era foarte beat. De cateva ori a incercat sa ma omoare si pe mine, desi nu cred ca realiza ce face. Intre timp a inceput o relatie cu alta femeie, lucru pe care ulterior l-a aflat si mama mea.

La varsta de 7 ani mama a declansat procedura de divort. Divortul a fost lung si foarte foarte urat. Mama mi-a interzis sa mai vorbesc cu tatal meu, amenintandu-ma cu batai sau dat afara din casa. Asa ca incepand cu varsta de 8 ani nu am mai vorbit cu tatal meu desi stateam in acelasi oras.

Nu vreau sa enumar toate episoadele care m-au condus la situatia asta, de obicei fiind vorba de un oras mic, se intampla intotdeauna ca mama sa afle cand ma intalneam pe ascuns cu tata si INTOTDEAUNA existau urmari "cel putin neplacute".

Dupa divort, mama si-a descarcat toata ura asupra mea (voi toti barbatii sunteti niste rahati), eu am fost cel care a platit pentru tot ce a facut tatal meu dar si cel folosit ca simbol al puterii mamei mele. Nu-i asa ca nu vrei sa-l vezi?

Evident ca daca as fi spus da stiam prea bine ce urma.

In anii adolescentei, a trebuit sa devin barbatul ideal (al mamei mele), ceea ce tatal meu nu a putut fi.

La varsta de 18 ani mama a emigrat in Italia (era doctorita). De atunci am stat singur, am continuat sa nu vorbesc cu tatal meu in ciuda faptului ca ea era plecata, imi era inca frica de ea.... detinea controlul.

Relatiile dintre mine si mama au evoluat treptat pe o panta descendenta, pentru ca in momentul in care in sfarsit mi-am ""castigat" autonomia, in primul rand financiar, sa se transforme in ceva steril si insipid. Nu seamana cu relatia pe care teoretic o mama ar trebui sa o aiba cu fiul ei, un parinte cu copilul sau.

Today:

Nici in ziua de astazi (acum am 31 de ani) nu recunoaste ca a gresit. Imi argumenteaza mereu ca si ea a fost abuzata la randul ei, ca daca nu mi-ar fi interzis sa-mi vad tatal as fi ajuns un betiv ca el, un degenerat, ca din cauza lui s-a comportat asa cum s-a comportat, sau ca ramas cu el si s-a chinuit in acei 7 ani de dupa nasterea mea .... pentru mine.

Relatia dintre mine si mama continua sa fie una sterila, nu pot sa zic nici ca o iubesc nici ca o urasc. Nu este o persoana careia sa ma pot destainui, cu care sa pot discuta cele mai intime sentimente sau ganduri.

Apreciez ce a facut pentru mine din punct de vedere material, faptul ca in ciuda dificultatilor a reusit sa-mi ofere o educatie, un camin, dar..... din punct de vedere emotional consider ca am platit pentru toate cu varf si indesat.

Future:

Desi evident nu mai resimt la fel trauma dupa atatia ani, si-a lasat totusi niste urme foarte adanci in sufletul meu, urme pe care inca incerc sa le individualizez, pentru a nu perpetua greselile parintilor mei.

Recent am trecut printr-o despartire foarte urata, in urma careia am clacat psihic si emotional, si refuz sa iau in considerare posibilitatea ca in viitor si eu sa trec printr-un divort. Cred ca as innebuni.

Conclusion:

Cred ca mentalitatile si mediul social in general s-au mai schimbat in ultima decada. Sper din toata inima ca cei din ziua de azi sa nu mai treaca prin ceea ce am trecut eu. Nu cred ca mai sunt decat un procent foarte mic din divorturi datorate violentei domestice, probabil marea majoritate se datoreaza fie infidelitatii fie "plictiselii".

Care este morala? Ganditi-va foarte foarte bine inainte de a va folosi copiii ca arme de distrugere a adversarului.

De ce trebuie sa plateasca ei pentru alegerile voastre? De ce trebuie sa sufere si ei..... doar pentru ca suferiti voi? Copiii sunt un dar, nu sunt in posesia voastra. Au propriile vise, propriile suflete, propriile sentimente..... Nu va jucati cu ele doar ca sa demonstrati ceva unei persoane pe care la un moment dat ati iubit-o !!!!!!!! Cine le va da inapoi anii pe care voi ii acaparati? Cine sau ce ii va "repara" ?

Cred ca in momentul divortului partile incep sa se urasca cu o furie nebuna, si este mult mai usor pentru femeie ( datorita, cutumei, moralei, religiei, societatii) sa se foloseasca de copii. NU poate sa-si bata barbatul care i-a facut rau sau nu, nu il poate umili, nu are nici o parghie prin care sa se poata razbuna in afara de copil.

Iar aici e momentul in care toata lumea spune "De acord, copilul trebuie sa ramana intotdeauna cu mama". Cine a zis asta? De ce? Cine decide care parinte este mai important?

Ganditi-va foarte bine inainte de a schimba in mod iremediabil viitorul copilului dumneavoastra. S-ar putea sa existe consecinte la care nici nu va ganditi in momentul de fata orbiti de ura si de dorinta de razbunare...

P.S. - In primavara anului trecut am primit un telefon de la actual sotie a tatalui meu, prin care ma anunta ca tata este pe moarte si ar vrea sa ma vada (dupa 20 de ani in care nu am vorbit deloc). Am fost si mi-am cunoscut si fratele mai mic, si am vorbit si cu tatal meu. Nu pot sa zic ca acum simt ceva pentru el in afara de compasiune, pentru mine este doar tatal biologic.... cert este ca nimeni nu poate da timpul inapoi. Intre timp s-a refacut, se simte putin mai bine dar boala si-a lasat amprenta asupra lui (ciroza hepatica), nu prea mai poti avea o discutie coerenta cu el.

Ceea ce as vrea sa o intreb pe mama este : A meritat?

Inainte de a lua o decizie pripita, de a va razbuna pe cel ce a gresit fata de voi, "Dragi Parinti" asigurati-va ca aveti raspunsul la aceasta intrebare!

Irreparable Damage


Nota redacției: Scrie-ne si tu pe adresa redactiei custodie.comuna2011[at]gmail[dot]com. Vom trata cu toata atentia articolul tau si, daca il vei trata la fel, ii vom acorda prima pagina. Datele tale raman strict confidentiale, iar identitatea va fi protejata.

* Redactia Custodie Comună isi rezerva dreptul de a modera materialele primite si de a le publica sub aceasta rezerva.