Scrisoare către DGPC: Relațiile personale între copii și părinți nu pot fi împiedicate

Un copil care nu poate lua legătura cu unul din părinți din vina celuilalt părinte sau a unei alte persoane îi sunt încălcate drepturile. Acest lucru este un abuz asupra copilului. 

Sunt două articole din Legea 272/2004 care reglementează drepturile și obligațiile părinților și anume art. 31 alin. 3 și Art. 14 alin. 3.

Art. 31 alin. 3: „În cazul existenței unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.”

Art. 14 alin. 3: „Părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţă de familie, decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.”

Constatăm că art. 31 alin. 3 din Legea 272/2004 se referă exclusiv la adulţi – la părinţi şi la drepturile şi obligaţiile părinteşti. Prin contrast, art. 14 alin. 3 din Legea 272/2004 se referă în principal la copii – la dreptul lor de a avea relaţii personale cu fiecare dintre părinţi, cu bunicii lor şi cu alte persoane relevante din viaţa lor, şi abia în subsidiar la părinţi, cărora le revine obligaţia corelativă de a nu încălca aceste drepturi ale copiilor.

Cele două aspecte sunt perfect distincte şi trebuie tratate ca atare.

În cazul neînţelegerilor dintre adulţi privitoare la drepturile și obligațiile lor autoritățile pot invoca prevederile art. 31 alin. 3 din Legea 272/2004 pentru a justifica nonintervenţia. Dar nu există nici un motiv atunci când se invocă de către autorități prevederile acestui articol pentru a justifica nonintervenţia în cazul încălcării dreptului copilului la relaţii personale cu fiecare dintre părinţii săi, cu bunicii lui şi cu alte persoane relevante din viaţa lui. În acest caz trebuie invocate prevederile art. 14 alin. 3 din Legea 272/2004 – pentru că persoana şi drepturile copilului trebuie protejate în orice moment şi în orice circumstanţe, indiferent de relaţiile dintre părinţi şi de eventualele neînţelegeri dintre aceştia.

Direcţiile de protecţia copilului – atât cea generală cât şi cele locale – au obligaţia de a interveni în toate cazurile în care este încălcat dreptul copilului la relaţii personale cu părinţii, cu bunicii sau cu alte persoane relevante din viaţa lui. Această obligaţie decurge direct şi explicit din prevederile art. 8 alin. 1 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului (prevederi preluate identic în art. 8 alin. 4 din Legea 272/2004), conform cărora relaţiile de familie reprezintă un element constitutiv al identităţii copilului, coroborat cu prevederile art. 8 alin. 5 din Legea 272/2004, potrivit cărora „dacă se constată că un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identităţii sale sau de unele dintre acestea, instituţiile şi autorităţile publice sunt obligate să ia de urgenţă toate măsurile necesare în vederea restabilirii identităţii copilului.”

Mai precis, prevederile art. 8 alin. 1 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, coroborate cu prevederile art. 8 alin. 4-5 şi art. 14 alin. 3 din Legea 272/2004, obligă direcţiile de protecţia copilui – atât cea generală cât şi cele locale – să intervină de urgenţă în toate cazurile precizate în paragraful anterior.

Dar cum anume pot fi respectate simultan atât obligaţia de a interveni de urgenţă în astfel de cazuri, cât şi obligaţia de a respecta prevederile art. 31 alin. 3 din Legea 272/2004? 

Răspunsul este cât se poate de simplu. El este deja existent în actuala legislaţie românească – şi este pus în practică, de multă vreme, în toate statele occidentale.

Toţi psihologii specializaţi în psihologie pediatrică şi toţi psihiatrii specializaţi în psihiatrie pediatrică susţin fără excepţie că împiedicarea ilegală a unui copil de a avea relaţii personale cu fiecare dintre părinţii săi, cu bunicii săi şi cu celelalte persoane relevante din viaţa lui are efecte nocive asupra echilibrului afectiv/emoţional/psihologic al copilului. Prin urmare, orice astfel de împiedicare ilegală constituie un abuz la adresa copilului, aşa cum este definit abuzul în art. 89 alin. 1 din Legea 272/2004.

În situaţii de abuz asupra copilului, devine obligatorie măsura plasamentului copilului în regim de urgenţă, conform prevederilor art. 64-66 din Legea 272/2004. Plasamentul poate fi făcut, cu precădere, la celălalt părinte, la bunicii copilului, sau la alţi membri ai familiei extinse a copilului.

Odată luată această măsură, exerciţiul dreptului copilului la relaţii personale cu fiecare dintre părinţii lui, cu bunicii lui şi cu celelalte persoane relevante din viaţa lui este restaurat, şi astfel protejat eficient, fapt ce nu poate fi decât benefic pentru copil. Mai mult, printr-o astfel de măsură copilul beneficiază de asistenţă psihologică menită să restabilească echilibrul său afectiv/emoţional/psihologic, fapt care este iarăşi benefic

pentru copil.

Pe de altă parte, această măsură nu îi împiedică în niciun fel pe părinţi să îşi soluţioneze neînţelegerile dintre ei fie pe cale amiabilă, fie pe calea instanţei de judecată. Mai mult, această măsura este menită şi să îi facă pe părinţi să conştientizeze problemele copilului, probleme generate de neînţelegerile dintre ei, şi chiar îi ajută pe părinţi (prin faptul că şi lor li se acordă asistenţă psihologică) să soluţioneze aceste neînţelegeri pe cale amiabilă. Prin urmare, măsura plasamentului în regim de urgenţă a copilului care este împiedicat ilegal să aibă relaţii personale cu fiecare dintre părinţii săi, cu bunicii săi şi cu celelalte persoane relevante din viaţa lui nu contravine în niciun fel prevederilor art. 31 alin. 3 din Legea 272/2004.

Din acest punct de vedere, autoritățile pot lua măsuri care să cunducă, în mod semnificativ şi durabil, la îmbunătăţirea protecţiei pe care statul român o acordă drepturilor copilului şi dreptului la viaţă de familie. 

Astfel, direcţiile locale de protecţia copilului pot lua măsura plasamentului în regim de urgenţă atunci când sunt sesizate cu privire la situaţii în care este încălcat ilegal dreptul copilului la relaţii personale cu fiecare dintre părinţii săi, cu bunicii săi şi cu celelalte persoane relevante din viaţa lui.

În al doilea rând, DGPC poate amenda standardele minime obligatorii în managementul de caz în domeniul protecţiei drepturilor copilului, stabilite prin Ordinul nr. 288/2006 al ANPDC (actuala DGPC), precizând că intervenţia direcţiilor locale de proteţia copilului este obligatorie în toate cazurile în care se constată împiedicarea ilegală a copilului de a avea relaţii personale cu fiecare dintre părinţii săi, cu bunicii săi şi cu celelalte persoane relevante din viaţa lui, măsura de intervenţie în astfel de cazuri fiind cea a plasamentului

în regim de urgenţă. În acest fel, va exista o practică unitară la nivelul tuturor direcţiilor locale de protecţia copilului cu privire la încălcarea acestui drept al copilului.

În al treilea rând, DGPC poate reedita manualul „Rolul judecåtorilor şi al procurorilor în protecţia şi promovarea drepturilor copilului”, introducând în el precizările privind intervenţia direcţiilor locale de protecţia copilului în situaţia împiedicării ilegale a copilului de a avea relaţii personale cu fiecare dintre părinţii săi, cu bunicii săi şi cu celelalte persoane relevante din viaţa lui, pentru ca judecătorii să aibă o mai bună înţelegere a măsurii plasamentului în regim de urgenţă în astfel de situaţii. Dacă bugetul nu permite, se poate reedita, pentru început, doar versiunea electronică a manualului.

După cum ştiţi, România a pierdut şi pierde în continuare la CEDO un număr considerabil de procese din cauză că statul român s-a dovedit şi continuă să se dovedească incapabil să protejeze eficient dreptul propriilor săi cetăţeni la viaţă de familie (drept recunoscut în art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului). În marea majoritate a acestor cazuri avem de-a face cu părinţi împiedicaţi ilegal să aibă relaţii personale cu copiii lor – ceea ce echivalează cu împiedicarea ilegală a respectivilor copii de a avea relaţii personale cu părinţii lor.

Măsurile sugerate de noi – şi care sunt extrem de simplu de luat, fiind vorba doar despre o mai bună explicitare a legislaţiei româneşti deja în vigoare – vor contribui decisiv la schimbarea dramatică a acestei stări de lucruri, în beneficiul statului român, al Direcției Generale pentru Protecția Copilului (DGPC) şi, mai presus de orice, al copiilor.

Mai mult, recunoaşterea faptului că împiedicarea ilegală a copilului de a avea relaţii personale cu fiecare dintre părinţii săi, cu bunicii săi şi cu celelalte persoane relevante din viaţa lui constituie un abuz la adresa copilului, abuz combătut prin măsura plasamentului în regim de urgenţă, are un considerabil efect preventiv. Părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai copilului vor fi astfel descurajaţi să abuzeze copilul în acest fel,  anticipând că, dacă o vor face, direcţiile locale de protecţia copilului vor interveni şi vor plasa copilul în

regim de urgenţă.

Astăzi, din nefericire, părinţi potenţial abuzatori anticipează că direcţiile locale de protecţia copilului nu vor interveni, invocând (greşit, după cum sper că am demonstrat) prevederile art. 31 alin. 3 din Legea 272/2004, şi se simt astfel încurajaţi să îşi abuzeze afectiv/emoţional/psihologic propriii copii. Iar un abuz emoţional este cu mult mai grav decât unul fizic: un picior rupt se repară mult mai uşor decât un suflet schilodit. Suntem profund convinsi că orice persoană cu atribuţii de raspundere legate de copii – nu poate tolera o astfel de situaţie.

În speranţa că aceste analize şi sugestii vor fi bine primite, vă asigurăm încă o dată de întreaga noastră consideraţie.

Cu stimă,

Colectivul ARPCC