Avem plăcerea să vă punem la dispoziţie o traducere realizată de voluntarii ARPCC. Este vorba de cauza CENGİZ KILIÇ împotriva TURCIEI, cauză în care Turcia a fost condamnată pentru încălcarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Un sumar al respectivei decizii poate fi consultat mai jos:
“Punctul decisiv, în acest caz, rezidă, prin urmare, în a şti dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile care le-ar putea fi, în mod rezonabil, cerute ca parte a procedurii care avea ca obiect exercitarea dreptului la custodie, a celui de vizită şi al celui de reunire a reclamantului cu fiul său. Deşi reclamantul a formulat demersuri repetate spre a-şi menţine relaţiile personale cu fiul său sau de informare a Curţii cu privire la faptul că dreptul său de vizită a fost obstrucţionat de către mama copilului, autorităţile au fost pasive în protejarea dreptului reclamantului care nu a avut decât un contact foarte limitat cu copilul său, pe perioade de până la doi ani. Durata de timp fără contact adecvat între reclamant şi fiul său a jucat un rol determinant în dobândirea unei atitudini de respingere pe care acesta din urmă a arătat-o faţă de tatăl său. Autorităţiile nu au produs probe care sa arate că au încercat să împace părţile în cererile lor respective sau ar fi luat măsuri pentru a facilita executarea voluntară a hotărârilor judecătoreşti. Curtea a amintit că, dacă măsuri coercitive privind copiii nu sunt de dorit în acest domeniu sensibil, utilizarea de sancţiuni nu ar trebui să fie respinsă în cazul unui comportament în mod evident ilegal al părintelui rezident (a se vedea, Cauza Maire vs. Portugalia, nr. 48206/99, § 76, CEDO 2003-VII). Cu toate acestea, în acest caz, instanţele naţionale par să fi făcut economie de astfel de măsuri vis-à-vis de mama copilului. Curtea estimează că ne-luând toate măsurile practice care ar fi fost necesare în circumstanţele cauzei, statul-pârât nu a reuşit să îndeplinească obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 8 din Convenţie”
Traducerea completă din limba franceză a textului poate fi descărcată de aici.
Custodie Comuna. Copiii își iubesc părinții la fel. Întotdeauna.
vineri, 31 august 2012
marți, 28 august 2012
Custodia Copiilor în Suedia - Evoluţii Recente
Autor: Johanna Schiratzki
Abstract
Noua legislație cu privire la custodie (autoritatea părintească), locuință și acces (legături personale) a intrat în vigoare în Suedia la data de 1 Octombrie 1998. Cele mai importante schimbări includ: autoritatea instanței de a emite sentințe care să impună autoritatea părintească comună, inclusiv aranjamente de tip custodie comună fizică (n.t. autoritate părintească cu locuință alternantă) chiar împotriva dorințelor unuia dintre părinți; autoritatea instanței de a stabili locuința copilului și programele de legături personale ale copilului conform cu noua realitate a custodiei comune; autoritatea Consiliului Bunăstării Sociale de a accepta acordul părinților (n.t. este vorba de procedura soluţionării extrajudiciare a divorţurilor) în privința custodiei, locuinţei și termenilor de acces la copil. În Suedia nu se mai pun la îndoială beneficiile custodiei comune. Cu toate acestea apar totuși anumite preocupări.
Introducere
Din păcate, legea nu poate pune capăt conflictelor din familie. Indiferent de prevederile legale, unele relații familiale sunt foarte afectate de disputele postdivorț. Atât copiii cât și adulții sunt afectaţi negativ. Se consideră că legea ar putea ajuta la reducerea efectelor acestor situații distructive, oferind forme mai mult sau mai puțin sofisticate de soluționare a litigiilor în cadrul familiei. O modalitate de a reduce conflictele familiale este aceea de a accepta existența separării și divorțului. Statisticile arată că în mare măsură populația suedeză a acceptat acest lucru ca o modalitate de a rezolva conflictele din familie. Spre exemplu, Suedia este în topul statisticilor1 de divorț din cadrul UE. Dacă, totuși, sunt implicați copii, situația este mai complicată. Cu cât este mai ușor să ieși dintr-o relație care implică doar partenerul cu atât este mai greu să scapi de părintele copilului tău. Nu înseamnă că sunt restricții aspre cu privire la dreptul de a divorța în cazul cuplurilor cu copii. Dar după un divorț sau o despărțire, părinții trebuie să continue să coopereze privitor la aspectele ce ţin de creșterea copiilor lor în cadrul oferit de legislaţia privitoare la custodia comună2.
Posibilitățile obținerii custodiei unice sunt foarte restricționate în Suedia. Acest lucru a fost observat la apariția noii legislații cu privire la custodie, care a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 1998.
Noua legislație este completă, cele mai importante schimbări includ puterea instanţei de a emite o sentinţă privitoare la custodia comună legală (n.t. autoritatea părinteasc exercitat în comun, locuința stabilită la unul dintre părinți) sau chiar custodia comună fizică (n.t. custodia comună fizică implică faptul că minorul va locui cu fiecare părinte perioade de timp relativ egale) chiar împotriva dorințelor unuia dintre părinți. Legislația dă instanțelor puterea de a decide locuința copilului și programele de legături personale adecvate unui aranjament de tip custodie comună. De asemenea legea dă autoritate Consiliului Bunăstării Sociale pentru a accepta acordul părinților în privința custodiei, locuinţei și termenilor de acces al părintelui nerezident la copil3.
În Suedia beneficiile custodie comune sunt în general luate ca a atare. Eu totuși mă voi aventura să ridic niște obiecții. Încep prin a sublinia legea în relație cu conflictele cu privire la custodia între părinți (partea I). Apoi dezbat distribuirea drepturilor și îndatoririlor atunci când părinții dețin custodia comună dar nu locuiesc împreună (partea II).
PARTEA I - Transferul Custodiei
Un obiectiv explicit al legislației privitoare la custodie în Suedia este acela de a influența exercitarea drepturilor părinteşti indiferent dacă există sau nu riscul unei dispute între părinți privitoare la modul concret de exercitare a autorității părintești. Există multe explicații cu privire la întrebarea de ce legislația despre custodie a ajuns să fie dominată de prevederi atât de stricte. Un motiv este concepția legiuitorului că în cazul în care legislația este utilizată ca un instrument pedagogic se reduce nevoia legislației de a soluționa conflictele. În loc să apeleze la Instanță pentru a soluționa disputele pentru custodie se presupune că părinții trebuie să-și rezolve conflictele singuri, poate cu ajutorul serviciilor sociale. Într-o oarecare măsură aceasta este o așteptare rezonabilă dar nu ne putem aștepta să fie prezentă în fiecare caz în parte. Disputele privitoare la custodie au scăzut dramatic atât în cazul divorțurilor cât și în cazul separării părinților necasătoriți, dar acest tip de conflicte nu vor dispărea complet niciodată.
Sunt remarcabile, privitor la problematica custodiei, eforturile făcute pentru a ține disputele pentru custodie departe de sălile de judecată. Acest ideal este clar specificat în tezele prealabile privitoare la legislația din 1998. Noua lege își dorește eliberarea presiunii puse asupra instanţelor și crearea unor condiții mai bune pentru realizarea unor acorduri benevole între părinţi. Acest lucru este făcut scoțând în evidență posibilitățile de soluționare a conflictelor legate de exercitarea custodiei prin intermediul discuțiilor medierii (Ch. 6, s. 18 din Codul dreptului de Părinte). Posibilitatea de a înregistra acorduri cu caracter obligatoriu fără a implica instanţa, doar cu consimțământul serviciilor sociale (Ch. 6, s. 17 a CP) precum și autoritatea instanţelor de a emite o decizie de tip custodie comună împotriva dorințelor unuia dintre cei doi părinţi (Ch. 6, s. 5 CP), sunt văzute ca instrumente importante pentru a crea condiții mai bune pentru ca părinţii să încheie acorduri benevole privitoare la aspectele ce ţin de exercitarea autorității părintești.
Dorinţa legiuitorului de a ține chestiunile privitoare la exercitarea autorității părintești departe de instanțele de judecată se bazează pe premisa că medierea este mai ieftină decât procedurile judiciare și că procedurile extrajudiciare, ca de pildă medierea, dau rezultate mai bune decât soluționarea contencioasă a disputelor. Contrar procedurilor judiciare, medierea se consideră că nu intensifică ostilitatea între părinți. Cu alte cuvinte, medierea este percepută ca fiind mult mai compatibilă cu interesul superior al copilului.
Argumentul financiar în favoarea acestor modificări este dat de reducerile bugetare ale Suediei, reduceri ce afectează inclusiv sistemul judiciar. Legislația recentă privitoare la asistența juridică are ca scop reducerea asistenței acordate cetățenilor de către stat privitor la cheltuielile legate de acțiunile legale în faţa instanțelor4. Acest lucru este obținut punând asistența juridică generală pe locul doi după protecția legală oferită de asigurările private. Acest lucru înseamnă că un părinte care îndeplineşte condiţiile pentru a primi asistența juridică gratuită din partea statului şi care într-o dispută legată de custodie ar fi plătit anterior o taxă medie, acum plătește o taxă mai mare (aproximativ 20% din costul real). În consecință, grupurile sociale mai puţin potente financiar sunt mai vulnerabile. În disputele legate de modul de exercitare a autorităţii părinteşti vulnerabilitatea economică crește deoarece partea câștigătoare nu primește vreo compensație pentru costurile legale și există o posibilitate reală, astfel încât cazul să fie re-examinat de o instanță superioară. Au fost exprimate asemenea dubii cu privire la noua legislație în temeiul egalității între sexe, în măsura în care femeile au resurse financiare mai mici decât bărbații5. Asemenea concepții sunt predominante în special cu privire la conflictele legate de custodie, de vreme ce părțile sunt în mod normal un bărbat și o femeie. Al doilea scop al noii legislații a fost să creeze condiții îmbunătățite pentru a proteja interesele copilului angrenat în disputele pentru custodie. Se simte cu tărie faptul că acest lucru este mai bine făcut promovând custodia comună. Custodia comună este considerată a proteja contactul copiilor cu ambii părinți6.
Interesele Copilului în Legătură cu Transferul Custodiei
În Suedia, ca și în majoritatea altor țări vestice, disputele pentru custodie sunt rezolvate printr-o judecată discreționară relativ la interesul superior al copilului. În ciuda faptului că în fiecare caz se face o judecată individuală, anumite interpretări cu privire la interesul superior al copilului sunt incluse în legislație. Cea mai importantă dintre interpretări este prezumția de custodie comună. Importanța prezumției de custodie comună este, după cum am văzut, legată de faptul că instanța poate emite o decizie care să impună un aranjament de tip custodia comună chiar şi împotriva dorințelor unuia dintre cei doi părinți.
Privitor la regulile legate de argumentația legală în cadrul acestor procese, se poate observa că sarcina probei cade pe partea care a afirmat un rezultat contrar prezumţiei existente. Astfel, un părinte care cere custodie unică trebuie să arate de ce un aranjament de tip custodie unică ar fi mai compatibil cu interesul superior al copilului decât un aranjament de tip custodie comună.
Ce va trebui să facă atunci părintele care cere custodie unică? De vreme ce s-a acumulat puțină jurisprudență în legătură cu noua legislație acest lucru este greu de știut. Conform tezelor prealabile, custodia comună împotriva dorințelor unuia dintre părinți ar trebui să fie ordonată doar ”cu mare grijă și considerație”7. Se afirmă în mod expres că nu trebuie să fie ordonată împotriva dorințelor unui părinte în două situații. Prima este dacă celălalt părinte este considerat un custode neadecvat. Acesta ar putea fi cazul în care părintele este vinovat de violenţe împotriva copilului ori a celuilalt părinte. Al doilea motiv este dacă conflictul dintre părinți este așa de sever încât le este imposibil să coopereze8.
Nici legea, nici tezele prealabile nu furnizează alte directive privitoare la dovezile necesare în a proba alegațiile de violenţă sau dificultățile în a coopera în cazul în care celălalt părinte neagă aceste acuze. În conformitate cu jurisprudența publicată, e nevoie de mai mult decât o afirmație din partea părintelui care cere custodia unică pentru sine, ca instanţa să accepte o astfel de cerere.
Custodia legală comună este ordonată împotriva dorințelor mamelor care reclamă dificultăți severe în cooperare cel puțin parțial datorită violenței domestice9. În această etapă, concluzia trebuie să fie aceea că părintele care cere custodie unică sau care refuză custodia comună are motive de îndoială cu privire la succesul unei asemenea cereri10.
Dacă, oricum, a fost inițiat procesul și instanța descoperă că custodia comună nu e oportună, sau conform noii legi instanța trebuie să decidă asupra locuinței copilului, anumite criterii sunt folosite pentru interpretarea intereselor copilului. În asemenea cazuri, nevoia copilului de stabilitate și păstrarea legăturilor personale cu părintele nerezident sunt considerate esențiale. Contactul cu părintele biologic nerezident este încurajat de către lege (Ch. 6, s. 2 a PC). În tezele prealabile importanța contactului dintre părintele nerezident și copil este afirmată cât se poate de clar iar nerespectarea din partea părintelui rezident a îndatoririi de a stimula întâlnirile copilului cu celălalt părinte poate duce la pierderea dreptului de a găzdui copilul în mod statornic. Pierderea statului de părinte rezident poate să se întâmple chiar dacă copilul are o vârstă fragedă și nu poate fi adresată nicio critică substanțială părintelui rezident decât aceea că el nu a făcut tot ce îi stă în putință să se asigure că acest contact se întâmplă în mod efectiv11. Sentințele cu privire la contact sunt impuse cu mare ezitare12.
Odată cu aceste prezumții, o mare importanță trebuie să fie acum acordată dorințelor copilului în cazul schimbării locuinţei copilului. Acesta este cazul chiar și când părinții sunt ambii de acord privitor la custodia comună 13. Din păcate, accentul pe dorințele copilului nu înseamnă că dificultățile fundamentale în interpretarea dorințelor copilului au fost soluționate.
O asemenea dificultate este faptul că evaluarea dorințelor copilului depinde de vârsta și maturitatea sa. Totuși mai anevoioasă este evaluarea dorințelor copilului atunci când acesta a fost mai mult sau mai puțin constrâns să aleagă unul dintre părinți. Conform tezelor prealabile copilul nu ar trebui să ia o poziție în conflictul părinților din instanţă. Cu toate acestea, Curtea Supremă a Suediei a folosit dorințele copilului ca temei pentru deciderea privitoare la exercitarea custodiei chiar și atunci când, se pare, copilul respectiv a fost constrâns să ia partea unuia dintre părinți14.
Semnificația legală intensificată a dorințelor copilului este văzută ca un scop pentru a face ca părinții să ajungă la mediere15. Ar trebui să le amintească părinților că disputele cu privire la custodie privesc copiii și nevoile lor. Se dorește ca părinții să înțeleagă că un conflict continuu nu este în interesul copilului și așadar ar trebui să ajungă la un acord cu privire la custodia legală comună. Oricum, dacă părinții nu reușesc să ajungă la o înțelegere, dorințele copilului asigură una dintre cele două premise necesare, după cum este definit în legislație, în rezolvarea disputelor legate de custodie atunci când custodia legală comună nu mai este o alternativă și e nevoie să se acorde custodie unică în favoarea unuia dintre părinți sau atunci când trebuie să fie rezolvată problema locuinței copilului.
Pentru a concluziona, evoluția de-a lungul ultimilor decenii poate fi descrisă figurativ în termenii “abdicării” sistemului legal. Până în 1977, când era posibilă custodia comună pentru cuplurile necăsătorite, depindea de instanță, în fiecare caz de divorț în care erau implicați copii, pentru a soluționa disputele părinților și pentru a da unuia dintre ei custodia unică. În timp, sarcina instanțelor în privire la disputele pentru custodie a devenit aceea de a cerceta dacă custodia comună nu este în mod evident incompatibilă cu interesele copilului. De la a fi cazuri rezolvate exclusiv pe cale judecătorească, conflictele legate de exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ au devenit subiectul abilităților părinților de a soluționa conflictul. În prezent, ne confruntăm cu o tendință în creștere de a se baza pe capacitatea copilului de a soluționa conflictul acesta luând partea unuia dintre părinții săi.
Partea a II-a - Scopul Custodiei
De la jumătatea anilor 1970, legea cu privire la transferul custodiei și disputele pentru custodie au fost înaintea evoluției sociale. În loc să se răspundă la nevoile existente, legea tinde să conducă. O ambiție nerostită în spatele legislației a fost aceea de a influența conduita părinților. Părinții ar trebui să fie ”crescuți” pentru a fi părinți “mai buni”, capabili să-și soluționeze singuri disputele pentru custodie. În alte domenii, evoluția nu ține pasul cu schimbările promovate de legislația familiei. Un asemenea domeniu este diviziunea drepturilor și îndatoririlor între părinții care dețin custodie legală comună, dar nu locuiesc împreună. Această diviziune a rămas practic neschimbată din anii 1920 când a fost introdusă custodia comună. În acele zile includea doar părinții căsătoriți și nu acoperea tutela. Este evident că situația actuală cu un grup în creştere de părinți necăsătoriți sau divorțați ce dețin custodia legală comună dar nu locuiesc împreună nu a putut fi imaginată de către legiuitorii din cea de a doua decadă a secolului trecut.
Atunci când a fost modificată custodia legală comună pentru părinții necăsătoriți sau divorțați în 1970 și mai apoi promovată în anii 1980 și 1990 legiuitorul a neglijat diviziunea drepturilor și îndatoririlor parentale. În schimb, era clar că interesele copilului cereau să fie custodia comună ordonată doar atunci când părinții erau de comun acord. S-a argumentat că, dacă au ajuns la un asemenea acord, părinții necăsătoriți sau divorțați erau capabili să-și soluționeze în egală măsură problemele legate de custodie, la fel ca și părinții căsătoriți. Astfel nu s-a găsit necesar să se introducă o nouă legislație cu privire la gradul custodiei comune16
Custodie Legală Comună
Conform legilor suedeze drepturile și îndatoririle legale ale părinților sunt construite ca un”fie sau”. Dacă un părinte nu are custodia legală asupra copilului său, drepturile și obligațiile sale privitoare la copil sunt limitate la dreptul de vizită, la dreptul de informare și la o îndatorire de a contribui la întreținerea copilului. Părintele custodian unic are însă o îndatorire de a facilita vizitarea17. Dacă un părinte împarte custodia legală, ea sau el participă în toate drepturile și obligațiile unui părinte, indiferent de timpul pe care îl petrece cu copilul. În consecință, părinții ce dețin custodia legală comună sunt obligați să-și exercite împreună drepturile și obligațiile părinteşti. Toate deciziile privitoare la custodie ar trebui să fie luate în comun. Doar dacă este evident important prin prisma interesului superior al copilului ca o decizie să fie luată neîntârziat, unul dintre părinții custodieni poate decide de unul singur. (Ch. 6, s. 13 CP). Părintele cu care locuiește copilul are dreptul să ia ceea ce a fost etichetat ”deciziile de zi cu zi” (deciziile curente). Nu există însă o definiție clară cu privire la ce constituie o asemenea decizie curentă18. O sugestie pentru a clarifica responsabilitățile atunci când părinţii custodieni nu locuiesc împreună a fost refuzată în timpul dezbaterii legii din 1998. Motivele care au fost menționate sunt oarecum contradictorii. Mai întâi, s-a presupus că nu este nevoie pentru o clarificare ulterioară. În al doilea rând, s-a susținut că este dificil de clarificat chestiunea și că exista un risc de a agrava și mai mult conflictul parental19.
Primul argument, precum că nu ar fi nevoie de clarificare este ușor de contrazis – a fost de fapt făcut în exact aceeași Lege 20. Un exemplu că este necesar să se clarifice diviziunea drepturilor și îndatoririlor dintre părinții custodieni comuni este pensia de întreţinere din partea statului pentru copiii cu părinți singuri21. Pentru ca părintele custodian să poată obține pensia de întreținere din partea statului, copilul trebuie să fie înregistrat în baza națională cu adresa la care locuieşte părintele custodian. Nu este suficient ca minorul să locuiască de facto cu respectivul părinte. Dacă custodia este deținută comun, ambii tutori trebuie să convină asupra oricărei schimbări în adresa copilului înainte ca aceasta să fie operată în baza de date naţională. Dacă nu pot ajunge la un acord, copilul este privat de pensie de întreținere din partea statului, cel puțin până când autoritățile investighează cazul și, dacă este necesar, schimbă adresa din proprie inițiativă. Astfel, cu privire la împărțirea puterii între părinți, decizia părintelui custodian nerezident are o mai mare importanță decât cea a părintelui rezident.
Totuși, în alte situații este exact invers. Un părinte custodian nerezident poate avea posibilități limitate pentru a influența educația aleasă a copilului împotriva dorinței părintelui custodian rezident. Unele dintre aceste dificultăți au fost enunțate într-o decizie a Curții de Apel22.
Un cuplu divorțat a deținut custodia comună a fetițelor lor de 13 și respectiv 14 ani. Copiii locuiau cu tatăl lor. Mama era preocupată de modul în care tatăl crește copiii. Printre alte lucruri ea era îngrijorată de obiceiul de a bea al fetelor. În Ajunul Anului Nou, știind că tatăl a plecat din oraș mama și-a căutat fetele. Acestea au refuzat să o primească. Mama a văzut sticle cu lichior pe masă. Ea apoi a spart fereastra și s-a urcat înăuntru. Fetele și prietenii lor au scăpat pe ușa din spate. În Instanță, acuzată de intrare prin efracție provocatoare de pagube, mama și-a justificat acțiunile prin responsabilitățile ei de părinte custodian. Instanța care a judecat cazul a considerat că acțiunile mamei intrau în responsabilitățile ei de părinte custodian. De vreme ce tatăl nu era prezent, ea a avut dreptul moral să acționeze de una singură deși responsabilitățile ei părintești nu au fost suficiente pentru a concluziona că acest comportament a fost acceptabil din punctul de vedere al codului penal. De aceea ea a fost găsită vinovată din punct de vedere al codului penal. Totuși ea a fost condamnată cu suspendare.
Conform sentinței de mai sus un părinte custodian care nu locuiește cu copilul este restricționat în abilitatea sa de a proteja copilul dacă acesta se expune la pericole în casa celuilalt părinte. Valoarea contribuţiei unui părinte în custodia legală poate fi deci pusă sub semnul întrebării. Dar situația este nesatisfăcătoare și din perspectiva părintelui custodian rezident. De vreme ce s-a acordat absolvirea totală, cazul indică faptul că un părinte custodian rezident este protejat doar într-o oarecare măsură împotriva încălcărilor păcii domestice din partea părintelui custodian nerezident. Conform custodiei comune părintele custodian care locuiește cu copilul depinde astfel de aprobarea celuilalt părinte custodian pentru exercitarea custodiei efective. Părintele custodian nerezident poate exercita o asemenea influență asupra custodiei de facto și asupra vieţii părintelui custodian rezident care e probabil destul de greu de justificat prin păstrarea legăturilor personale cu copilul.
Pe lângă situația indicată mai sus, ambii părinţi custodieni trebuie să-și dea acordul pentru, spre exemplu, asistența medicală acordată copilului 23, economiile pentru educaţia copilului, eliberarea pașaportului copilului, chestiunile legate de școală și de problemele religioase24.
După cum s-a menționat mai sus, sugestia de a clarifica diviziunea drepturilor și îndatoririlor dintre părinţii custodieni rezidenți și părinţii custodieni nerezidenți a fost refuzată, parțial pentru că o asemenea responsabilitate ar fi dificilă. Cu toate acestea, cu posibilitățile limitate de obținere a custodiei unice conform Legii suedeze, cred ca ar merita efortul de a se legifera aceste responsabilităţi.
Concluzii
Ca toate aranjamentele de custodie, custodia comună are avantajele și dezavantajele sale. Avantajele includ faptul că încurajează contactul dintre părinte și copil. Respectul pentru autonomia părintească poate fi considerat un alt avantaj. Totuși, în situații de conflict grav acest lucru poate fi văzut ca un dezavantaj. Prezumţia legală privitoare la custodia comună în toate cazurile exceptând cele de violență în familie sau gravă animozitate descurajează cu siguranță litigiile. În schimb, părinții sunt încurajați să caute discuții cooperante și să ajungă la un acord cu asistența și aprobarea Consiliului Bunăstării Sociale.
Dezavantajul evident al modelului suedez cu privire la custodia comună este riscul unui conflict continuu datorită cerințelor unei cooperări apropiate. O altă dificultate nemenționată anterior în această lucrare este aspectul financiar. Custodia comună a fost identificată ca un aranjament pentru clasa de mijloc. Măcar că presupune anumite circumstanțe financiare. Dacă acestea nu sunt îndeplinite, copilul va experimenta un standard mai scăzut în comparație cu situația în care familia ar fi locuit împreună sau, în unele circumstanțe, dacă unul dintre părinți ar fi avut custodie unică. Cea din urmă afirmație este în special adevărată în situația în care copilul are două locuinţe – un aranjament cu privire la custodie foarte recunoscut. Indiferent de circumstanțele financiare ale părinților pensia de întreținere din partea statului nu se poate plăti în asemenea cazuri.
Textul complet, inclusiv referinţele, poate fi descărcat în format bilingv de aici.
Abstract
Noua legislație cu privire la custodie (autoritatea părintească), locuință și acces (legături personale) a intrat în vigoare în Suedia la data de 1 Octombrie 1998. Cele mai importante schimbări includ: autoritatea instanței de a emite sentințe care să impună autoritatea părintească comună, inclusiv aranjamente de tip custodie comună fizică (n.t. autoritate părintească cu locuință alternantă) chiar împotriva dorințelor unuia dintre părinți; autoritatea instanței de a stabili locuința copilului și programele de legături personale ale copilului conform cu noua realitate a custodiei comune; autoritatea Consiliului Bunăstării Sociale de a accepta acordul părinților (n.t. este vorba de procedura soluţionării extrajudiciare a divorţurilor) în privința custodiei, locuinţei și termenilor de acces la copil. În Suedia nu se mai pun la îndoială beneficiile custodiei comune. Cu toate acestea apar totuși anumite preocupări.
Introducere
Din păcate, legea nu poate pune capăt conflictelor din familie. Indiferent de prevederile legale, unele relații familiale sunt foarte afectate de disputele postdivorț. Atât copiii cât și adulții sunt afectaţi negativ. Se consideră că legea ar putea ajuta la reducerea efectelor acestor situații distructive, oferind forme mai mult sau mai puțin sofisticate de soluționare a litigiilor în cadrul familiei. O modalitate de a reduce conflictele familiale este aceea de a accepta existența separării și divorțului. Statisticile arată că în mare măsură populația suedeză a acceptat acest lucru ca o modalitate de a rezolva conflictele din familie. Spre exemplu, Suedia este în topul statisticilor1 de divorț din cadrul UE. Dacă, totuși, sunt implicați copii, situația este mai complicată. Cu cât este mai ușor să ieși dintr-o relație care implică doar partenerul cu atât este mai greu să scapi de părintele copilului tău. Nu înseamnă că sunt restricții aspre cu privire la dreptul de a divorța în cazul cuplurilor cu copii. Dar după un divorț sau o despărțire, părinții trebuie să continue să coopereze privitor la aspectele ce ţin de creșterea copiilor lor în cadrul oferit de legislaţia privitoare la custodia comună2.
Posibilitățile obținerii custodiei unice sunt foarte restricționate în Suedia. Acest lucru a fost observat la apariția noii legislații cu privire la custodie, care a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 1998.
Noua legislație este completă, cele mai importante schimbări includ puterea instanţei de a emite o sentinţă privitoare la custodia comună legală (n.t. autoritatea părinteasc exercitat în comun, locuința stabilită la unul dintre părinți) sau chiar custodia comună fizică (n.t. custodia comună fizică implică faptul că minorul va locui cu fiecare părinte perioade de timp relativ egale) chiar împotriva dorințelor unuia dintre părinți. Legislația dă instanțelor puterea de a decide locuința copilului și programele de legături personale adecvate unui aranjament de tip custodie comună. De asemenea legea dă autoritate Consiliului Bunăstării Sociale pentru a accepta acordul părinților în privința custodiei, locuinţei și termenilor de acces al părintelui nerezident la copil3.
În Suedia beneficiile custodie comune sunt în general luate ca a atare. Eu totuși mă voi aventura să ridic niște obiecții. Încep prin a sublinia legea în relație cu conflictele cu privire la custodia între părinți (partea I). Apoi dezbat distribuirea drepturilor și îndatoririlor atunci când părinții dețin custodia comună dar nu locuiesc împreună (partea II).
PARTEA I - Transferul Custodiei
Un obiectiv explicit al legislației privitoare la custodie în Suedia este acela de a influența exercitarea drepturilor părinteşti indiferent dacă există sau nu riscul unei dispute între părinți privitoare la modul concret de exercitare a autorității părintești. Există multe explicații cu privire la întrebarea de ce legislația despre custodie a ajuns să fie dominată de prevederi atât de stricte. Un motiv este concepția legiuitorului că în cazul în care legislația este utilizată ca un instrument pedagogic se reduce nevoia legislației de a soluționa conflictele. În loc să apeleze la Instanță pentru a soluționa disputele pentru custodie se presupune că părinții trebuie să-și rezolve conflictele singuri, poate cu ajutorul serviciilor sociale. Într-o oarecare măsură aceasta este o așteptare rezonabilă dar nu ne putem aștepta să fie prezentă în fiecare caz în parte. Disputele privitoare la custodie au scăzut dramatic atât în cazul divorțurilor cât și în cazul separării părinților necasătoriți, dar acest tip de conflicte nu vor dispărea complet niciodată.
Sunt remarcabile, privitor la problematica custodiei, eforturile făcute pentru a ține disputele pentru custodie departe de sălile de judecată. Acest ideal este clar specificat în tezele prealabile privitoare la legislația din 1998. Noua lege își dorește eliberarea presiunii puse asupra instanţelor și crearea unor condiții mai bune pentru realizarea unor acorduri benevole între părinţi. Acest lucru este făcut scoțând în evidență posibilitățile de soluționare a conflictelor legate de exercitarea custodiei prin intermediul discuțiilor medierii (Ch. 6, s. 18 din Codul dreptului de Părinte). Posibilitatea de a înregistra acorduri cu caracter obligatoriu fără a implica instanţa, doar cu consimțământul serviciilor sociale (Ch. 6, s. 17 a CP) precum și autoritatea instanţelor de a emite o decizie de tip custodie comună împotriva dorințelor unuia dintre cei doi părinţi (Ch. 6, s. 5 CP), sunt văzute ca instrumente importante pentru a crea condiții mai bune pentru ca părinţii să încheie acorduri benevole privitoare la aspectele ce ţin de exercitarea autorității părintești.
Dorinţa legiuitorului de a ține chestiunile privitoare la exercitarea autorității părintești departe de instanțele de judecată se bazează pe premisa că medierea este mai ieftină decât procedurile judiciare și că procedurile extrajudiciare, ca de pildă medierea, dau rezultate mai bune decât soluționarea contencioasă a disputelor. Contrar procedurilor judiciare, medierea se consideră că nu intensifică ostilitatea între părinți. Cu alte cuvinte, medierea este percepută ca fiind mult mai compatibilă cu interesul superior al copilului.
Argumentul financiar în favoarea acestor modificări este dat de reducerile bugetare ale Suediei, reduceri ce afectează inclusiv sistemul judiciar. Legislația recentă privitoare la asistența juridică are ca scop reducerea asistenței acordate cetățenilor de către stat privitor la cheltuielile legate de acțiunile legale în faţa instanțelor4. Acest lucru este obținut punând asistența juridică generală pe locul doi după protecția legală oferită de asigurările private. Acest lucru înseamnă că un părinte care îndeplineşte condiţiile pentru a primi asistența juridică gratuită din partea statului şi care într-o dispută legată de custodie ar fi plătit anterior o taxă medie, acum plătește o taxă mai mare (aproximativ 20% din costul real). În consecință, grupurile sociale mai puţin potente financiar sunt mai vulnerabile. În disputele legate de modul de exercitare a autorităţii părinteşti vulnerabilitatea economică crește deoarece partea câștigătoare nu primește vreo compensație pentru costurile legale și există o posibilitate reală, astfel încât cazul să fie re-examinat de o instanță superioară. Au fost exprimate asemenea dubii cu privire la noua legislație în temeiul egalității între sexe, în măsura în care femeile au resurse financiare mai mici decât bărbații5. Asemenea concepții sunt predominante în special cu privire la conflictele legate de custodie, de vreme ce părțile sunt în mod normal un bărbat și o femeie. Al doilea scop al noii legislații a fost să creeze condiții îmbunătățite pentru a proteja interesele copilului angrenat în disputele pentru custodie. Se simte cu tărie faptul că acest lucru este mai bine făcut promovând custodia comună. Custodia comună este considerată a proteja contactul copiilor cu ambii părinți6.
Interesele Copilului în Legătură cu Transferul Custodiei
În Suedia, ca și în majoritatea altor țări vestice, disputele pentru custodie sunt rezolvate printr-o judecată discreționară relativ la interesul superior al copilului. În ciuda faptului că în fiecare caz se face o judecată individuală, anumite interpretări cu privire la interesul superior al copilului sunt incluse în legislație. Cea mai importantă dintre interpretări este prezumția de custodie comună. Importanța prezumției de custodie comună este, după cum am văzut, legată de faptul că instanța poate emite o decizie care să impună un aranjament de tip custodia comună chiar şi împotriva dorințelor unuia dintre cei doi părinți.
Privitor la regulile legate de argumentația legală în cadrul acestor procese, se poate observa că sarcina probei cade pe partea care a afirmat un rezultat contrar prezumţiei existente. Astfel, un părinte care cere custodie unică trebuie să arate de ce un aranjament de tip custodie unică ar fi mai compatibil cu interesul superior al copilului decât un aranjament de tip custodie comună.
Ce va trebui să facă atunci părintele care cere custodie unică? De vreme ce s-a acumulat puțină jurisprudență în legătură cu noua legislație acest lucru este greu de știut. Conform tezelor prealabile, custodia comună împotriva dorințelor unuia dintre părinți ar trebui să fie ordonată doar ”cu mare grijă și considerație”7. Se afirmă în mod expres că nu trebuie să fie ordonată împotriva dorințelor unui părinte în două situații. Prima este dacă celălalt părinte este considerat un custode neadecvat. Acesta ar putea fi cazul în care părintele este vinovat de violenţe împotriva copilului ori a celuilalt părinte. Al doilea motiv este dacă conflictul dintre părinți este așa de sever încât le este imposibil să coopereze8.
Nici legea, nici tezele prealabile nu furnizează alte directive privitoare la dovezile necesare în a proba alegațiile de violenţă sau dificultățile în a coopera în cazul în care celălalt părinte neagă aceste acuze. În conformitate cu jurisprudența publicată, e nevoie de mai mult decât o afirmație din partea părintelui care cere custodia unică pentru sine, ca instanţa să accepte o astfel de cerere.
Custodia legală comună este ordonată împotriva dorințelor mamelor care reclamă dificultăți severe în cooperare cel puțin parțial datorită violenței domestice9. În această etapă, concluzia trebuie să fie aceea că părintele care cere custodie unică sau care refuză custodia comună are motive de îndoială cu privire la succesul unei asemenea cereri10.
Dacă, oricum, a fost inițiat procesul și instanța descoperă că custodia comună nu e oportună, sau conform noii legi instanța trebuie să decidă asupra locuinței copilului, anumite criterii sunt folosite pentru interpretarea intereselor copilului. În asemenea cazuri, nevoia copilului de stabilitate și păstrarea legăturilor personale cu părintele nerezident sunt considerate esențiale. Contactul cu părintele biologic nerezident este încurajat de către lege (Ch. 6, s. 2 a PC). În tezele prealabile importanța contactului dintre părintele nerezident și copil este afirmată cât se poate de clar iar nerespectarea din partea părintelui rezident a îndatoririi de a stimula întâlnirile copilului cu celălalt părinte poate duce la pierderea dreptului de a găzdui copilul în mod statornic. Pierderea statului de părinte rezident poate să se întâmple chiar dacă copilul are o vârstă fragedă și nu poate fi adresată nicio critică substanțială părintelui rezident decât aceea că el nu a făcut tot ce îi stă în putință să se asigure că acest contact se întâmplă în mod efectiv11. Sentințele cu privire la contact sunt impuse cu mare ezitare12.
Odată cu aceste prezumții, o mare importanță trebuie să fie acum acordată dorințelor copilului în cazul schimbării locuinţei copilului. Acesta este cazul chiar și când părinții sunt ambii de acord privitor la custodia comună 13. Din păcate, accentul pe dorințele copilului nu înseamnă că dificultățile fundamentale în interpretarea dorințelor copilului au fost soluționate.
O asemenea dificultate este faptul că evaluarea dorințelor copilului depinde de vârsta și maturitatea sa. Totuși mai anevoioasă este evaluarea dorințelor copilului atunci când acesta a fost mai mult sau mai puțin constrâns să aleagă unul dintre părinți. Conform tezelor prealabile copilul nu ar trebui să ia o poziție în conflictul părinților din instanţă. Cu toate acestea, Curtea Supremă a Suediei a folosit dorințele copilului ca temei pentru deciderea privitoare la exercitarea custodiei chiar și atunci când, se pare, copilul respectiv a fost constrâns să ia partea unuia dintre părinți14.
Semnificația legală intensificată a dorințelor copilului este văzută ca un scop pentru a face ca părinții să ajungă la mediere15. Ar trebui să le amintească părinților că disputele cu privire la custodie privesc copiii și nevoile lor. Se dorește ca părinții să înțeleagă că un conflict continuu nu este în interesul copilului și așadar ar trebui să ajungă la un acord cu privire la custodia legală comună. Oricum, dacă părinții nu reușesc să ajungă la o înțelegere, dorințele copilului asigură una dintre cele două premise necesare, după cum este definit în legislație, în rezolvarea disputelor legate de custodie atunci când custodia legală comună nu mai este o alternativă și e nevoie să se acorde custodie unică în favoarea unuia dintre părinți sau atunci când trebuie să fie rezolvată problema locuinței copilului.
Pentru a concluziona, evoluția de-a lungul ultimilor decenii poate fi descrisă figurativ în termenii “abdicării” sistemului legal. Până în 1977, când era posibilă custodia comună pentru cuplurile necăsătorite, depindea de instanță, în fiecare caz de divorț în care erau implicați copii, pentru a soluționa disputele părinților și pentru a da unuia dintre ei custodia unică. În timp, sarcina instanțelor în privire la disputele pentru custodie a devenit aceea de a cerceta dacă custodia comună nu este în mod evident incompatibilă cu interesele copilului. De la a fi cazuri rezolvate exclusiv pe cale judecătorească, conflictele legate de exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ au devenit subiectul abilităților părinților de a soluționa conflictul. În prezent, ne confruntăm cu o tendință în creștere de a se baza pe capacitatea copilului de a soluționa conflictul acesta luând partea unuia dintre părinții săi.
Partea a II-a - Scopul Custodiei
De la jumătatea anilor 1970, legea cu privire la transferul custodiei și disputele pentru custodie au fost înaintea evoluției sociale. În loc să se răspundă la nevoile existente, legea tinde să conducă. O ambiție nerostită în spatele legislației a fost aceea de a influența conduita părinților. Părinții ar trebui să fie ”crescuți” pentru a fi părinți “mai buni”, capabili să-și soluționeze singuri disputele pentru custodie. În alte domenii, evoluția nu ține pasul cu schimbările promovate de legislația familiei. Un asemenea domeniu este diviziunea drepturilor și îndatoririlor între părinții care dețin custodie legală comună, dar nu locuiesc împreună. Această diviziune a rămas practic neschimbată din anii 1920 când a fost introdusă custodia comună. În acele zile includea doar părinții căsătoriți și nu acoperea tutela. Este evident că situația actuală cu un grup în creştere de părinți necăsătoriți sau divorțați ce dețin custodia legală comună dar nu locuiesc împreună nu a putut fi imaginată de către legiuitorii din cea de a doua decadă a secolului trecut.
Atunci când a fost modificată custodia legală comună pentru părinții necăsătoriți sau divorțați în 1970 și mai apoi promovată în anii 1980 și 1990 legiuitorul a neglijat diviziunea drepturilor și îndatoririlor parentale. În schimb, era clar că interesele copilului cereau să fie custodia comună ordonată doar atunci când părinții erau de comun acord. S-a argumentat că, dacă au ajuns la un asemenea acord, părinții necăsătoriți sau divorțați erau capabili să-și soluționeze în egală măsură problemele legate de custodie, la fel ca și părinții căsătoriți. Astfel nu s-a găsit necesar să se introducă o nouă legislație cu privire la gradul custodiei comune16
Custodie Legală Comună
Conform legilor suedeze drepturile și îndatoririle legale ale părinților sunt construite ca un”fie sau”. Dacă un părinte nu are custodia legală asupra copilului său, drepturile și obligațiile sale privitoare la copil sunt limitate la dreptul de vizită, la dreptul de informare și la o îndatorire de a contribui la întreținerea copilului. Părintele custodian unic are însă o îndatorire de a facilita vizitarea17. Dacă un părinte împarte custodia legală, ea sau el participă în toate drepturile și obligațiile unui părinte, indiferent de timpul pe care îl petrece cu copilul. În consecință, părinții ce dețin custodia legală comună sunt obligați să-și exercite împreună drepturile și obligațiile părinteşti. Toate deciziile privitoare la custodie ar trebui să fie luate în comun. Doar dacă este evident important prin prisma interesului superior al copilului ca o decizie să fie luată neîntârziat, unul dintre părinții custodieni poate decide de unul singur. (Ch. 6, s. 13 CP). Părintele cu care locuiește copilul are dreptul să ia ceea ce a fost etichetat ”deciziile de zi cu zi” (deciziile curente). Nu există însă o definiție clară cu privire la ce constituie o asemenea decizie curentă18. O sugestie pentru a clarifica responsabilitățile atunci când părinţii custodieni nu locuiesc împreună a fost refuzată în timpul dezbaterii legii din 1998. Motivele care au fost menționate sunt oarecum contradictorii. Mai întâi, s-a presupus că nu este nevoie pentru o clarificare ulterioară. În al doilea rând, s-a susținut că este dificil de clarificat chestiunea și că exista un risc de a agrava și mai mult conflictul parental19.
Primul argument, precum că nu ar fi nevoie de clarificare este ușor de contrazis – a fost de fapt făcut în exact aceeași Lege 20. Un exemplu că este necesar să se clarifice diviziunea drepturilor și îndatoririlor dintre părinții custodieni comuni este pensia de întreţinere din partea statului pentru copiii cu părinți singuri21. Pentru ca părintele custodian să poată obține pensia de întreținere din partea statului, copilul trebuie să fie înregistrat în baza națională cu adresa la care locuieşte părintele custodian. Nu este suficient ca minorul să locuiască de facto cu respectivul părinte. Dacă custodia este deținută comun, ambii tutori trebuie să convină asupra oricărei schimbări în adresa copilului înainte ca aceasta să fie operată în baza de date naţională. Dacă nu pot ajunge la un acord, copilul este privat de pensie de întreținere din partea statului, cel puțin până când autoritățile investighează cazul și, dacă este necesar, schimbă adresa din proprie inițiativă. Astfel, cu privire la împărțirea puterii între părinți, decizia părintelui custodian nerezident are o mai mare importanță decât cea a părintelui rezident.
Totuși, în alte situații este exact invers. Un părinte custodian nerezident poate avea posibilități limitate pentru a influența educația aleasă a copilului împotriva dorinței părintelui custodian rezident. Unele dintre aceste dificultăți au fost enunțate într-o decizie a Curții de Apel22.
Un cuplu divorțat a deținut custodia comună a fetițelor lor de 13 și respectiv 14 ani. Copiii locuiau cu tatăl lor. Mama era preocupată de modul în care tatăl crește copiii. Printre alte lucruri ea era îngrijorată de obiceiul de a bea al fetelor. În Ajunul Anului Nou, știind că tatăl a plecat din oraș mama și-a căutat fetele. Acestea au refuzat să o primească. Mama a văzut sticle cu lichior pe masă. Ea apoi a spart fereastra și s-a urcat înăuntru. Fetele și prietenii lor au scăpat pe ușa din spate. În Instanță, acuzată de intrare prin efracție provocatoare de pagube, mama și-a justificat acțiunile prin responsabilitățile ei de părinte custodian. Instanța care a judecat cazul a considerat că acțiunile mamei intrau în responsabilitățile ei de părinte custodian. De vreme ce tatăl nu era prezent, ea a avut dreptul moral să acționeze de una singură deși responsabilitățile ei părintești nu au fost suficiente pentru a concluziona că acest comportament a fost acceptabil din punctul de vedere al codului penal. De aceea ea a fost găsită vinovată din punct de vedere al codului penal. Totuși ea a fost condamnată cu suspendare.
Conform sentinței de mai sus un părinte custodian care nu locuiește cu copilul este restricționat în abilitatea sa de a proteja copilul dacă acesta se expune la pericole în casa celuilalt părinte. Valoarea contribuţiei unui părinte în custodia legală poate fi deci pusă sub semnul întrebării. Dar situația este nesatisfăcătoare și din perspectiva părintelui custodian rezident. De vreme ce s-a acordat absolvirea totală, cazul indică faptul că un părinte custodian rezident este protejat doar într-o oarecare măsură împotriva încălcărilor păcii domestice din partea părintelui custodian nerezident. Conform custodiei comune părintele custodian care locuiește cu copilul depinde astfel de aprobarea celuilalt părinte custodian pentru exercitarea custodiei efective. Părintele custodian nerezident poate exercita o asemenea influență asupra custodiei de facto și asupra vieţii părintelui custodian rezident care e probabil destul de greu de justificat prin păstrarea legăturilor personale cu copilul.
Pe lângă situația indicată mai sus, ambii părinţi custodieni trebuie să-și dea acordul pentru, spre exemplu, asistența medicală acordată copilului 23, economiile pentru educaţia copilului, eliberarea pașaportului copilului, chestiunile legate de școală și de problemele religioase24.
După cum s-a menționat mai sus, sugestia de a clarifica diviziunea drepturilor și îndatoririlor dintre părinţii custodieni rezidenți și părinţii custodieni nerezidenți a fost refuzată, parțial pentru că o asemenea responsabilitate ar fi dificilă. Cu toate acestea, cu posibilitățile limitate de obținere a custodiei unice conform Legii suedeze, cred ca ar merita efortul de a se legifera aceste responsabilităţi.
Concluzii
Ca toate aranjamentele de custodie, custodia comună are avantajele și dezavantajele sale. Avantajele includ faptul că încurajează contactul dintre părinte și copil. Respectul pentru autonomia părintească poate fi considerat un alt avantaj. Totuși, în situații de conflict grav acest lucru poate fi văzut ca un dezavantaj. Prezumţia legală privitoare la custodia comună în toate cazurile exceptând cele de violență în familie sau gravă animozitate descurajează cu siguranță litigiile. În schimb, părinții sunt încurajați să caute discuții cooperante și să ajungă la un acord cu asistența și aprobarea Consiliului Bunăstării Sociale.
Dezavantajul evident al modelului suedez cu privire la custodia comună este riscul unui conflict continuu datorită cerințelor unei cooperări apropiate. O altă dificultate nemenționată anterior în această lucrare este aspectul financiar. Custodia comună a fost identificată ca un aranjament pentru clasa de mijloc. Măcar că presupune anumite circumstanțe financiare. Dacă acestea nu sunt îndeplinite, copilul va experimenta un standard mai scăzut în comparație cu situația în care familia ar fi locuit împreună sau, în unele circumstanțe, dacă unul dintre părinți ar fi avut custodie unică. Cea din urmă afirmație este în special adevărată în situația în care copilul are două locuinţe – un aranjament cu privire la custodie foarte recunoscut. Indiferent de circumstanțele financiare ale părinților pensia de întreținere din partea statului nu se poate plăti în asemenea cazuri.
Textul complet, inclusiv referinţele, poate fi descărcat în format bilingv de aici.
Ce fac daca parintele rezident încalcă prevederile planului parental semnat la notar?
Întrebare:
Am divorţat de fosta soţie la notar, acolo unde am încheiat şi convenţia privind creşterea şi educarea copilului pe care o trimit în ataşament! Fosta soţie nu respectă această convenţie, în sensul că nu îmi dă copilul conform convenţiei! Această convenţie are statut de hotărâre judecătorească, se poate acţiona pe baza ei (de ex depune plângere)? Vă rog să îmi spuneţi care sunt demersurile legale prin care pot beneficia de drepturile ce mi se cuvin! Vă mulţumesc! PB
Răspuns:
Se pot face:
1. O nouă acţiune în instanţă ( din experienţa vă pot spune că este cea mai eficientă, deoarece mama văzând că este dată în judecată va începe să respecte programul de teamă să nu se producă probe pentru a demonstra comportamentul său abuziv)
2.Plângere penală împotriva mamei conform art. 307 Cod pen.( de durată şi cu probleme deoarece se prevede doar încălcarea măsurilor prevăzute într-o hotărâre judecătorească, Codul penal nefiind updatat cu prevederile Noului cod civil, prin urmare veţi întâmpina probleme cu actul notarial)
3.Se poate trece şi la executarea silită pentru respectarea prevederilor actului notarial ( dacă veţi găsi un executor care să dorească un asemenea caz, în general sunt foarte puţini şi, oricum, nu există garanţii că nu îl va încălca din nou)
Av. AG
Art: 397 CP - Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului
Reţinerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Citiţi mai mult: http://legeaz.net/cod-penal-actualizat-2011/art-307-cpen
sâmbătă, 25 august 2012
Exemplu clasic în care separarea nu a fost asumată la nivel psihologic de către părinți
Întrebare:
Am un copil dintr-o relaţie anterioară,sunt
căsătorită,copilul meu este foarte ataşat de soţul meu, pe el îl considera
tata, deşi am ţinut neapărat sa păstreze relaţia cu tatăl lui biologic. relaţia
mea cu tatăl lui nu a fost niciodată buna […] ne-am luptat intr-un proces de
custodie am câştigat acest proces respingându-i-se lui orice acţiune […] am vrut să mergem în concediu în Austria şi m-am trezit
ca nu pot pleca pt. ca nu deţin custodia exclusiva iar el nu doreşte sa ne dea semnătura.
am apelat l fostul avocat sa pornesc acţiune în instanţa pt. a obţine acest
drept. va rog mult , spuneţi-mi ce e de făcut!! e revoltător sa mă tot lupt
prin procese!! […] Copilul nu mai doreşte sa meargă pt.ca tatăl lui de fiecare
data când e cu fiul meu, tine neapărat sa mă denigreze pe mine şi soţul meu, sa-i
spună copilului ca ii mâncam banii (acea pensie care nu e ft. mare şi pe care
eu am pus-o intr-un cont din ziua în care m-am căsătorit !!!!!) Nu se
poate obţine o custodie comuna cu un astfel de om. mulţumesc anticipat!
Răspuns :
Credem că aici sunt mai multe aspecte
care ar trebui să încercaţi să le priviţi şi din alt unghi. Cazul dvs. este un
caz clasic în care părinţii nu au reuşit să încheie la nivel psihologic divorţul
şi ajung să îşi proiecteze frustrările asupra copilului şi în relaţia cu
copilul. Fiecare dintre părinţi ajunge să vadă în orice acţiune a celuilalt
părinte o şicană, chiar dacă aceasta nu există ca intenţie. iar de aici lucrurile escaladează. Puteţi ieşi din acest joc psihologic distrugător pentru toţi trei
dacă aţi încerca închiderea la nivel psihologic a relaţiei dvs. şi reaşezarea/renegocierea
reală a rolurilor părinteşti post-divorţ. În acest sens vă
recomandăm să apelaţi la un mediator şi/sau psiholog (ideal la un mediator care
are studii psihologice, în aria dvs., în Oradea, v-am putea recomanda excelentele
servicii ale d-nei Camelia Borlean care are cazuri reuşite de mediere parentală
în situaţii cu mult mai grave decât cele pe care le povestiţi dvs. Datele de contact
ale psihologului şi mediatorului Borlean le puteţi găsi aici).
În acest sens ar fi util ca împreună
cu mediatorul/psihologul să lucraţi la un plan parental (exemple puteţi găsi aici) care să clarifice cine, cu ce cheltuieli este
responsabil şi, de asemenea, cine are ultimul cuvânt în cazul anumitor tipuri
de decizii. Poate că în schimbul acceptului dvs. ca tatăl să aibă ultimul
cuvânt cu privire la şcoală, el va fi de acord ca dvs. să aveţi ultimul cuvânt
cu privire la tratamentele medicale, etc.
Sunt mai multe paliere unde vedem
posibilitatea de a rezolva creativ problemele daca veţi fi dispusă să acceptaţi
o rezolvare care să pornească de la un statut real de egalitate între părinţi şi
colaborare reală pe ariile ce ţin de interesul superior al minorului (cel
real, nu cel pe care îl consideraţi dvs. sau tatăl a fi interesul său):
- Situaţia banilor plătiţi de către tatăl biologic nerezident către dvs.. Este lăudabil că aţi preferat să acumulaţi aceşti bani pentru copil dar, poate, că pur şi simplu, aţi putea conveni cu tatăl nerezident ca în loc să trimită bani, să cumpere bunuri şi servicii copilului (iar dvs. să sprijiniţi acest lucru arătând copilului că, de pildă lucrurile legate de şcoală şi activităţile extraşcolare vor fi plătite exclusiv de către tată). Nu doar îl va responsabiliza pe tată să efectueze aceste cheltuieli (odată ce aţi agreat amândoi ca parte a planului parental că doar dânsul se ocupă de acestea) dar va reda copilului sensul autorităţii pe care tatăl trebuie să o aibă cu anumite decizii – decizii care să nu fie suprascrise de către dvs.
- Denigrările reciproce ale părinţilor în faţa copilului - credem că denigrările de care vorbeaţi sunt reciproce chiar dacă probabil dvs. le exprimaţi mai subtil. Considerăm că pot fi oprite dacă veţi avea curajul de a accepta o mediere reală pornită de la o bază de egalitate şi nu de la ideea că eu, mama, am câştigat iar tu, tatăl, ai pierdut în faţa instanţei. Medierea va încheia la nivel psihologic divorţul şi vă va permite să renegociaţi cu bună credinţă un contract (acel plan parenal de care vorbeam) în care fiecare să vă asumaţi benevol responsabilităţile, inclusiv aceea de a nu distruge/denigra imaginea celuilalt părinte. Într-un plan parental sunteţi parteneri (spre deosebire de sentinţa instanţei unde aţi fost oponenţi). Partenerii odată ce înţeleg că au interese comune (acela de a creşte un copil frumos, bine educat, echilibrat emoţional) nu se mai denigrează iar aceasta va spori confortul emoţional al copilului dvs.
- Evitarea confuziilor de roluri -- Considerăm că ar fi extrem de util pentru copil pe termen lung ca atât dvs. cât şi partenerul dvs. să nu permiteţi copilului să îl considere pe noul dvs. partener ca fiind "tată". Ar trebui să vă îngrijiţi ca al dvs. copil să petreacă cu tatăl natural cel puţin la fel de mult timp ca şi cu noul dvs. partener. Încercaţi să clarificaţi confuzia din mintea copilului şi, coroborat cu medierea de care vă spuneam, credem că sunt şanse reale ca lucrurile să se reaşeze pe un făgaş normal, cu efecte beneficie pentru copil care va avea şi mamă şi tată pentru următorii 15 ani dar şi un prieten (în actualul dvs. soţ) pe care să se poată baza.
- Imposibilitatea de a avea o înţelegere pe care ambii să o respectați în anii ce vin -- Planul parental fiind o înţelegere la care ambele părţi au subscris, are mai multe şanse ca ea să fie respectată decât o sentinţă obţinută pe calea conflictului, prin instanţă şi pe care, cel ce "pierde" simte că trebuie să o boicoteze.
- Paradigma confruntaţională în care operaţi atât dvs. cât şi tatăl biologic -- Dacă vă analizaţi chiar textul întrebării veţi vedea că în acest moment sunteţi angrenaţi şi unul şi altul într-o logică win – lose. Orice etapă care se încheie (de exemplu, procesul de reîncredințare minor la care aţi făcut referire) nu oprește conflictul ci îl re-motivează pe cel ce a pierdut, să investească și mai multă energie în conflict, de a porni un nou front de luptă. Astfel conflictul se exacerbează. Prin contrast procesul de mediere caută să vă ajute să găsiţi un aranjament în care fiecare dintre dvs. să simtă că câştigă – doar aranjamentele de tip win-win permit aplanarea reală a conflictelor.
- Acordul pentru ieșirea din țară în scop turistic -- Faţă de problemele pe care le-am descoperit în întrebarea adresată (punctele 1-6 enunţate mai sus) credem că acordul pentru ieşirea din ţară e o chestiune minoră. Suntem 100% convinşi că dacă dvs. aţi face un efort real de a media conflictul (notă: fiind câştigătoarea etapei anterioare datoria vă revine) şi de a vă reaşeza relaţia ca părinţi pe baze de egalitate, aspectul legat de acceptul privitor la ieşirea copilulului din țară va fi reglat fără absolut nici o problemă, nefiind un aspect care e în dauna vreunuia dintre părinți. Tatăl se opune acum pentru că aceasta pare să fie una dintre puţinele arme pe care le are pentru "a-şi lua revanşa". Dacă veți putea să îi dați sentimentul că nu a pierdut (aici doar medierea și/sau consilierea psihologică vă poate ajuta) suntem siguri că nu va mai căuta o revanşă de acest tip.
Sperăm din toată inima ca sfaturile
noastre să le consideraşi utile şi, de asemenea, sperăm să aveţi curajul de a
încerca altă cale decât cea a conflictului şi să apelaţi la un mediator
experimentat care, suntem absolut siguri, poate să vă ajute să reduceţi nivelul
de conflict din familie, să vă încheiaţi la nivel psihologic divorţul şi să
reporniţi ca parteneri, în procesul de a creşte cât mai frumos copilul pe care
cu siguranţă şi unul şi altul îl iubiţi.
Cu stimă,
Codin Băltăgan
ARPCC
Codin Băltăgan
ARPCC
vineri, 24 august 2012
Beneficiile pentru copii din câteva țări UE și marea problemă a României
De Marin Pana | 24.8.2012 .
(articol
preluat de la adreesa web http://cursdeguvernare.ro/beneficiile-pentru-copii-din-cateva-tari-ue-si-marea-problema-a-romaniei.html)
Guvernul german tocmai pregătește o lege prin care să fie alocați bani pentru mamele dispuse
să stea acasă și să-și crească copii până la vârsta de 3 ani. Motivele sunt mai
multe – între altele, capacitatea redusă a sistemului de creșe – dar rațiunea
principală se referă la marea problemă a Europei: scăderea demografică. Iar
încurajarea natalității prin sprijin financiar acordat familiilor s-a dovedit a
fi o măsură care funcționează.
Diferența între
sumele acordate copiilor în vestul Europei și cele din România este de peste 10
la 1, câteva exemple din legislația occidentală fiind edificatoare în acest
sens. Fără măsuri fiscale în favoarea noii generații, ne vom confrunta cu mari
probleme pe termen mediu și lung: o problemă de încurajare a natalităţii, de întinerire
a populaţiei, de demografie. În definitiv, o investiţie în contribuţiile
viitoare la bugetele sociale.
La fel ca marea
majoritate a ţărilor europene, Germania acordă sume de bani egale pentru
fiecare copil persoanei care are copilul în întreţinere. Plăţile alocaţiilor (
Kindergeld) se fac în urma aprobării unei cereri adresate agenţiilor familiale
care funcţionează la nivel local (Famillienkasse).
Suma este de
154 euro (aproximativ 700 lei)/copil/lună pentru fiecare din primii trei copii
şi 179 euro (800 lei)/copil/lună pentru fiecare din următorii, de la al
patrulea în sus. Este ca şi cum un român ar beneficia de scutire de impozit
pentru circa 4.300 lei ( 5.000 lei) de fiecare copil.
În Irlanda,
fiecare din primii doi copii este susţinut de stat cu 150 euro, iar de al
treilea în sus cu 187 euro.
Finlanda acordă 100
euro pentru primul copil, 111 euro pentru al doilea, 142 euro pentru al
treilea, 162 euro pentru al patrulea şi câte 183 euro de la al cincilea în sus.
Danemarca acordă banii
şi în funcţie de vârsta copilului. Astfel, între 0 şi 2 ani, cuantumul lunar al
alocaţiei este de 190 euro (plata se face trimestrial în coroane daneze, cursul
de conversie folosit a fost 1 euro = 7,46 coroane). Între 3 şi 6 ani, alocaţia
care revine lunar este de 150 euro iar după 7 ani scade cu puţin sub 120 euro.
România
Exemplele ar
putea continua, dar ideea de bază este atenția deosebită acordată de
sistemele sociale vest-europene generației viitoare. Nu doar la nivel
declarativ, ci cât se poate de concret, la nivelul sumelor acordate, care
depășesc cu mult pe cele acordate de statul român, chiar dacă se ține cont de
diferența de nivel de trai.
Practic,
exprimat în euro, diferența este de un ordin de mărime, adică 10 la 1.
În varianta
românească, deducerea pentru un copil aflat în întreţinere se ridică la cel
mult 100 lei ( echivalentul unui beneficiu sub forma banilor rămaşi la
contribuabil de 16 lei sau 3,67 euro). La care se adaugă doar 42 lei, adică
9,65 euro. Per total, ceva mai mult de 13 euro.
Asta dacă nu
cumva părintele face parte din categoria considerată prea bogată pentru
deduceri ( de la 2.520 lei sau 566 euro pe lună), caz în care pentru copilul
aflat în întreținere nu mai beneficiază de nici un fel de deducere.
De la această
abordare și până la plasarea în fruntea clasamentului sărăciei la copii la
nivelul UE nu mai este decât un pas. Majorarea sumelor acordate ar fi necesară
dar nu și suficientă, fiind de preferat deducerea unor sume consistente pentru
cei care lucrează și nu acordarea nediferențiată de bani unor părinți, care, pe
alocuri, trăiesc exact de pe urma alocației. Asta pentru a stimula creșterea
numărului de copii care să poată avea un nivel de trai decent și care să poată contribui ulterior la susținerea viitoarelor generații de
pensionari, nu să încarce și mai
mult factura socială ca urmare a nivelului scăzut de pregătire și ridicat de
evaziune sau infracționalitate.
miercuri, 22 august 2012
Ce se poate face daca mama s-a mutat la 500 de km distanta?
Întrebare:
Sunt într-o
situaţie de divorţ în care este implicat un copil de 1 an. Menţionez că
divorţul a fost intentat de mine. […] Îmi doresc să fiu cât mai mult alături de
copil deci îmi doresc o custodie comună fizică. Eu şi cu soţia locuiam în
Braşov, unde avem şi o locuinţă a noastră. Însă acum 4 luni de zile ea a plecat
cu copilul la părinţii ei din oraşul Babadag, jud. Tulcea (aprox. 500 km
distanţă). Pentru a pune în practică o custodie comună fizică este foarte greu
la o distanţă aşa mare. Copilul avea perspective foarte mari în Braşov.
Babadagul este un oraş mort în care nu există industrie şi nici măcar un
spital. Acum am contactat un mediator (mulţumită sfaturilor dv. de pe site) şi
vreau să fac o propunere de plan parental. Soţia nu doreşte să participe la
mediere.
Problema mea
este că nu găsesc o speţă de custodie comună fizică când părinţii locuiesc în
oraşe diferite. Vă rog să-mi spuneţi dacă mă puteţi ajuta în acest sens.
Răspuns:
În orice caz, datorită distanței nu se
poate vorbi de un aranjament de tip custodie comună fizică ci doar de tip
custodie comună legală.
Ce sfaturi vă putem da:
Urmăriţi criteriile de stabilire a
locuinţei – disponibile în manualele de pe wikimanuals (propuse de noi). http://ro.wikibooks.org/wiki/Manual_implementare_custodie_comun%C4%83
Încercaţi să vă bazaţi argumentaţia în faţa
instanţei pe aceste criterii (lipsa spitalului, lipsa de perspective,
continuitatea de locuire în BV, etc. Aceleaşi criterii sunt pe care de a fi
preluate în iniţiativa de modificare a legii 272/2004 – vedeţi avizul CSM în această
privinţă – accesibil din aceiaşi pagină web.
Faptul că mamă refuză medierea e trist.
Totuşi acesta în sine e un argument care ar trebui să încline balanţa în
favoarea stabiliri locuinţei copilului la dvs. în faţa oricărei instanțe
obiective. Faimosul “Principiu
Californian” care spune că copilului i-ar fi mai bine dacă ar locui cu
acel părinte care este mai dispus spre a îl include pe celălalt părinte în
viaţa copilului său. Spre dovedire în cadrul probei cu înscrisuri, mediatorul
vă poate furniza un PV de refuz al medierii. Oferiţi
mamei (depuneţi cerere în acest sens, ca şi parte a acţiunii judecătoreşti) un
program larg de legături personale cu copilul ca şi contrabalansare a faptului
că locuinţa copilului e stabilită la dvs. Aceasta va întări, în fața unei
instanțe obiective, încrederea că veți ști să gestionați statutul de părinte
rezident cu responsabilitate, asigurându-i celuilalt părinte un acces larg la
copil.
Citiţi dvs. şi apoi depuneţi paragrafele
sau articolele instanţelor (dvs.+avocatul) din documentaţia pe tema
relocării copiilor. Există documentaţie disponibilă în baza de date de cunoștințe
disponibilă aici : http://www.arpcc.ro/docs accesaţi link-ul
referitor la legăturile personale. Acolo se prezintă speţe şi studii
psihologice de calitate (e drept, din SUA) care arată cât de dăunătoare e
mutarea părintelui rezident după (sau în timpul divorţului) la o distanţă
semnificativă faţă de locul unde copilul şi familia locuiau anterior
divorţului. Încă nu avem traduse toate studiile pe care ni le-am fi dorit dar
continuăm să traducem şi sperăm să aducem şi mai multe argumente în acest sens.
Interesantă din acest punct de vedere
este practica utilizată de către judecătorii din SUA de a descuraja mutarea
părinților în afara jurisdicției instanțelor (cum e cazul dvs.) practică de a
emite ordine condiționale în care se
precizează expres că orice tentativă a părintelui rezident (în cazul dvs. mama)
de a pleca cu copilul în afara localității se pedepsește cu schimbarea
locuinței copilului la părintele care rămâne pe loc (dvs.). În speța dvs. însă
nici nu vorbim de o decizie anterioară a instanței. Înțelegem că mama a luat
decizia de a se muta înainte de închiderea divorţului, într-un mod unilateral, situație
în care, în opinia noastră, instanța ar trebui să depuncteze atitudinea de
necolaborare realizată de către aceasta.
Pentru copii cu vârsta de peste 5 ani, un
program decent de legături personale pentru situația unor părinți care locuiesc
la distanță mare unul de altul ar fi acela în care, s-ar permite vizitele
virtuale (vedeți detalii aici)
în timpul anului școlar și, în timpul vacanțelor, acestea ar fi preponderent
petrecute cu părintele nerezident. Vom încerca să publicăm în viitor o
recomandare în acest sens care ar include aproximativ 80% din vacanţele şcolare
ale copilului petrecute cu părintele nerezident.
Nu avem experienţă mare privitor la copiii
cu vârste de 1 an cum este copilul dvs. Există nenumărate opinii medicale ale
unor reputați specialiști (puteți să le accesați aici)
care confirmă faptul că minorul poate locui fără ca mama să fie prezentă câteva
zile (chiar presupunând că minorul ar fi încă alăptat la sân). Altfel, dacă
minorul un e alăptat la sân, ar trebui să fie indiferent cu cine locuieşte
copilul în mod permanent câtă vreme ambii părinţi au condiţii de locuire,
dorinţă şi abilităţi personale de a creşte copilul.
Experienţa atâtor familii cu taţi singuri
(în urma decesului mamelor, de exemplu) arată că taţii pot fi la fel de buni
părinţi ca şi mamele, nefiind, un avantaj biologic pe care mamele l-ar avea în
raport cu tații. În condițiile în care nici un studiu nu a arătat vreun avantaj
înnăscut al părinţilor de sex feminin în a creşte copiii care au trecut de
perioada alăptării la sân, altele ar trebui să fie criteriile legate de
alegerea locuinţei copilului
Dacă aveţi şansa să daţi de judecători care nu au idei
preconcepute credem că este posibil să înclinaţi balanţa în favoarea stabilirii
locuinţei minorului la dvs. şi astfel celălalt părinte să revină în Braşov,
creându-se condiţiile pentru a se putea implementa un aranjament de tip
custodie comună legală.
Cunoscând însă preconcepţiile care încă persistă
în corpul judecătoresc sunt şanse destul de mari ca instanţa să persiste în a acorda
custodia mamei deşi perspectivele de creştere a copilului, situaţia locativă,
veniturile, etc. sunt mai precare pornind de la premiza ilegală că părinţii de
sex feminin ar fi mai potriviţi să crească copiii (așa-numita preferință
maternă) şi ignorând atât principiul californian cât şi ideea
descurajării strategice a mutării părinților cu copiii în urma divorțului.
De aceea o altă variantă în cazul în care
decizia instanţei va favoriza mama (am mai întâlnit astfel de cazuri) este
reprezentată de ideea ca chiar dvs. să vă mutați în Babadag cu toate riscurile și
costurile asociate cu o astfel de decizie (pierderea serviciului din Brașov,
etc.).
Colectivul ARPCC
marți, 21 august 2012
Stabilirea custodiei asupra minorilor în sistemul juridic al S.U.A.
Autor: Joan B. Kelly, Ph.D.
Traducător: Nişitole Adina
Introducere
Stabilirea custodiei minorului în favoarea unuia dintre părinţi în cadrul procesului de divorţ a devenit o problemă tot mai dificilă în ultimele câteva decenii. Întrucât reglementările clare pe baza cărora se decidea în asemenea situaţii au fost înlocuite cu standarde mai puţin definite şi întrucât normele sociale au diminuat importanţa diferenţelor de gen la locul de muncă şi în cadrul familial, a crescut incertitudinea privind rolul potrivit fiecăruia dintre părinţi în viaţa minorului, după divorţ. Fără reglementări juridice clare, considerarea nevoilor minorului s-a impus ca prioritară în procesul decizional iar stabilirea custodiei parentale după divorţ a devenit o chestiune impredictibilă şi puternic emoţională pentru părinţi.
Acest articol prezintă o imagine de ansamblu asupra procesului decizional de stabilire a custodiei minorului şi descrie procedurile din acest domeniu aflate în vigoare în Statele Unite. Sunt examinate modul în care părinţii şi instanţa decid asupra custodiei şi accesului părintelui necustodian la copilul său minor, precum şi modificările apărute în ultimele decenii în tiparele programului de vizită. Sunt puse în discuţie impactul reformelor legislative dar şi implementarea unor rezoluţii judiciare recente şi a unor intervenţii educaţionale; de asemenea, sunt sugerate recomandări pentru politici şi practici în domeniu.
Procesul decizional de stabilire a custodiei privit în context istoric
In dreptul roman şi, mai târziu, în dreptul englez, copiii erau priviţi ca fiind proprietatea tatălui lor, acesta având obligaţia legală de a le oferi protecţie, sprijin material şi educaţie. Taţii aveau şi dreptul de a-şi vinde copiii şi de a-i pune la muncă forţată. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, în cazul divorţului taţii aveau un drept de custodie aproape absolut, indiferent de circumstanţe. Spre sfârşitul aceluiaşi secol, câteva curente istorice majore duceau deja la şubrezirea prezumţiei de încredinţare către tată, printre aceste influenţe numărându-se interesul crescând al societăţii pentru bunăstarea copiilor precum şi efectele revoluţiei industriale. Pe măsură ce taţii căutau de muncă din ce în ce mai mult în afara fermei sau a satului, mamele rămâneau acasă ca principali furnizori de îngrijiri parentale. Această situaţie a generat diviziunea responsabilităţilor în cadrul familiei între susţinătorul financiar principal şi îngrijitorul copiilor, diviziune ce a influenţat deciziile ulterioare privind stabilirea custodiei. Treptat, preferinţa paternală a fost înlocuită cu preferinţa maternală, pe baza doctrinei „vârstei fragede”. Această doctrină (menită să fie aplicată în cazul copiilor cu vârsta sub 6 ani) a fost invocată iniţial în sistemul juridic englez pentru a determina aranjamente custodiale temporare, încredinţând mamelor custodia copiilor numai până când aceştia puteau fi reîncredinţaţi tatălui. Cu toate acestea, pe la 1920, în sistemul juridic englez şi în cel american preferinţa maternală în cazul stabilirii custodiei, indiferent de vârsta minorului, dobândise deja aceeaşi forţă ca cea deţinută anterior de preferinţa paternală, fiind chiar legiferată în 48 de state. Prezumţia că mamele sunt mai potrivite pentru a îngriji şi a creşte copiii a primit o bază intelectuală în anii 30’, odată cu lansarea teoriei psihanalitice a lui Freud, concentrată exclusiv pe relaţia mamă-copil şi ignorând rolul tatălui în dezvoltarea copilului. Idealizarea maternităţii s-a reflectat frecvent în procesul decizional de stabilire a custodiei, aşa cum se vede şi în această opinie juridică exprimată în 1938, în Missouri: „nu există decât o zonă crepusculară între dragostea maternă şi atmosfera raiului.”
În Statele Unite, prezumţia maternală în cazul stabilirii custodiei a rămas puternică timp de multe decenii, fiind pusă sub semnul întrebării numai după ce rata divorţurilor a început să crescă dramatic în anii 60’. Impulsionate de acuzaţiile de discriminare pe criterii de gen formulate de taţi, de mişcarea feministă precum şi de intrarea unui mare număr de femei în câmpul muncii, pe la mijlocul anilor 70’ majoritatea statelor substituiseră deja prezumţia „vârstei fragede” cu standardul „interesului superior” al copilului. Pentru prima dată în istorie, procesul decizional privind stabilirea custodiei urma să se bazeze pe considerarea nevoilor şi intereselor copilului şi nu pe criteriul simplist de gen al părintelui.
Această orientare istorică spre standardul interesului superior a pregătit calea către următoarea etapă, cea a custodiei comune după divorţ. În loc să acorde custodie exclusivă unuia dintre părinţi şi drepturi limitate de vizită celuilalt părinte, custodia comună a fost menită să conserve rolul şi statutul parental al ambilor părinţi, prin faptul că face posibilă implicarea parentală continuă şi după separarea acestora. Conceptul de custodie comună îşi are originea în anii 70’ într-un val de proteste din partea taţilor faţă de decăderea lor din rolul şi drepturile parentale, pe simplul motiv că a intervenit divorţul. Interesul crescând pentru custodia comună a fost amplificat de câteva evoluţii paralele. Astfel, după ce decenii întregi atenţia s-a concentrat exclusiv asupra mamelor şi copiilor, la începutul anilor 70’, în domeniul dezvoltării copilului a început să fie studiată şi contribuţia tatălui la dezvoltarea copiilor săi. În al doilea rând, a intervenit schimbarea graduală a rolurilor de gen în cadrul familial, pe măsură ce tot mai mulţi taţi îşi asumau tot mai multe responsabilităţi legate de creşterea copiilor, mai ales în familiile în care ambii părinţi aveau o carieră.
La divorţ, mulţi dintre aceşti taţi insistau pentru atribuirea unui rol mai semnificativ în viaţa copiilor lor, după divorţ. În al treilea rând, ca urmare a atenţiei pe care fenomenul divorţului o trezea la nivelul naţiunii, numeroase cercetări şi studii clinice au documentat sentimentele de pierdere şi alienare resimţite de taţi şi de copii în cazul aranjamentelor custodiale tradiţionale.
Aceste curente convergente, amplificate de faptul că, în fiecare an, mai mult de un milion de copii erau implicaţi într-un divorţ, au presat în sensul adoptării unor noi legi care să permită custodia comună ca opţiune viabilă pentru statutul custodial post-divorţ. În 1979, primul statut privind custodia comună a intrat în vigoare în California, urmată de Kansas şi Oregon. În 1991, mai mult de 40 de state aveau statute de partajare a exercitării drepturilor părinteşti în care custodia comună era o opţiune sau chiar o preferinţă şi multe alte state au recunoscut conceptul de custodie comună în jurisprudenţă. Efectul unei asemenea legislaţii a fost crearea unei schimbări graduale în atitudinea părinţilor, avocaţilor, profesioniştilor din domeniul sănătăţii mentale şi a judecătorilor, cu privire la implicarea parentală după divorţ. De exemplu, în cazul părinţilor, dacă la începutul anilor 80’ diferenţele de gen determinau insatisfacţie legată de custodia comună, un deceniu mai târziu această insatisfacţie pare să se diminueze, mamele manifestând o acceptare crescândă a aranjamentelor de reşedinţă partajată. Totuşi, continuă dezbaterea cu privire la cât de potrivită este custodia comună pentru anumiţi părinţi şi cu privire la efectul vătămător sau pozitiv al acesteia asupra bunăstării economice şi psihologice a copilului.
Tipurile şi incidenţa cazurilor de stabilire a custodiei minorului
Aproape toate statele au făcut distincţie în legislaţia lor, explicit sau implicit, între custodia legală şi cea fizică. Custodia legală se referă la dreptul părintelui de a lua decizii majore cu privire la sănătatea, educaţia şi bunăstarea copilului său. Custodia fizică are în vedere aranjamentele privind traiul zilnic al copilului. În Statele Unite sunt reglementate două forme de bază ale custodiei: custodia exclusivă a unuia dintre părinţi, cea mai întâlnită, şi custodia comună. Custodia exclusivă atribuie unuia dintre părinţi toate drepturile, îndatoririle şi puterile parentale, inclusiv dreptul de a lua toate deciziile. În cazul custodiei exclusive, copilul locuieşte cu părintele custodian; părintelui necustodian i se acordă dreptul de a-şi vizita copilul. În ultimele decenii, în majoritatea statelor americane, au fost extinse drepturile şi privilegiile limitate ale părintelui necustodian pentru a-i oferi acces legal egal la informaţiile de natură educaţională şi medicală privind copilul şi pentru a-i permite să ia decizii medicale de urgenţă atunci când copilul se află în grija sa.
În aranjamentele de custodie comună, fiecare părinte păstrează anumite drepturi şi responsabilităţi privind implicarea sa activă în viaţa copilului, după divorţ. Există diferenţe considerabile între state cu privire la definirea custodiei comune şi circumstanţele în care aceasta este permisă sau nu. În cazul custodiei comune legale, ambii părinţi păstrează puterea de a lua decizii în privinţa copiilor lor deşi, în multe state, deciziile particulare ce urmează să fie luate în comun trebuie specificate pentru a fi păstrată autoritatea. Statutele privind custodia comună fizică sunt menite să arate că, pe baza unui sistem de partajare, copilul locuieşte cu ambii părinţi, fiecare dintre aceştia asumându-şi responsabilităţile parentale zilnice.
Statutele privind custodia comună fizică nu stabilesc cât timp locuieşte copilul cu fiecare dintre părinţi şi nu sunt interpretate ca impunând partajarea 50/50 a timpului de locuit. Astfel, părinţii pot să aleagă custodia comună fizică dar copilul poate petrece între 25% şi 50% din timp cu unul din părinţi şi restul timpului cu celălalt părinte. Intenţia multor taţi ce doresc să discute în termenii custodiei comune fizice este de a evita etichetarea ca „vizitator” şi de a „locui” împreună cu copilul mai mult decât timpul de vizită, de obicei limitat.
În ultimele decenii, s-a manifestat tendinţa sistemului juridic de a favoriza partajarea autorităţii parentale legale în defavoarea partajării custodiei locative. Deşi în majoritatea statelor părinţii au posibilitatea să opteze pentru amândouă sau pentru doar unul dintre aceste aranjamente legale, cele mai întâlnite aranjamente rămân cele ce îmbină custodia comună legală şi custodia fizică exclusivă sau principală a unuia dintre părinţi, de obicei mama. În cazuri ieşite din comun, cu o istorie de conflicte extreme asupra educaţie, îngrijirii medicale sau a valorilor religioase, părinţi pot avea custodie comună fizică dar unul dintre părinţi este desemnat ca unic custode legal al minorului.
Alte forme de custodie ce pot fi stabilite cu ocazia divorţului includ: custodia separată, în care unul sau mai mulţi copii locuiesc cu unul dintre părinţi iar restul copiilor locuiesc cu celălalt părinte, şi custodia divizată, cunoscută şi drept custodie alternativă. Aceasta din urmă permite fiecăruia dintre părinţi să fie împreună cu copilul alternativ, pentru perioade mari de timp, de obicei un an sau doi ani, cu drepturi de vizită reciproce. Asemenea aranjamente legale sunt mult mai puţin întâlnite. Judecătorii sunt reţinuţi în a dispune custodia separată, în special din cauza convingerii puternice că fraţii nu ar trebui despărţiţi, dar studiile arată că aceste aranjamente evoluează informal între părinţi, în anii ulteriori divorţului, mai ales când este vorba de copii mai mari.
În ciuda schimbărilor intervenite în legislaţie şi în obiceiurile sociale, în ultimele trei decenii structura aranjamentelor custodiale rămâne remarcabil de stabilă. Estimările la nivel naţional pentru anii 70’ şi 80’ arată că în aproximativ 85% din cazuri femeile sunt cele care deţin custodia exclusivă a copiilor, în 10% din cazuri bărbaţii deţin custodia exclusivă, restul de 5% din cazuri cuprinzând o varietate de aranjamente custodiale printre care custodia deţinută de bunici, custodia separată sau custodia comună. Eşantioanele studiate mai recente indică un procent mai apropiat de 15% pentru cazurile în care tatăl deţine custodia exclusivă.
Toate aceste date se bazează mai mult pe informaţii culese cu ocazia recensămintelor şi sondajelor, decât pe evidenţele instanţelor de judecată, şi reflectă aranjamentele concrete privind traiul fizic. În statele care permit şi încurajează custodia legală comună şi aranjamentele privind custodia fizică este dificilă determinarea procentului de părinţi care deţin o formă sau alta de custodie, întrucât aceste date trebuie obţinute din sentinţele de divorţ individuale.
Există dovezi că incidenţa custodiei legale comune creşte dramatic atunci când reglementările legale permit acest tip de aranjament. La sfârşitul anilor 80’, custodia legală comună a devenit norma în California, fiind instituită în 75% până la 90% dintre hotărârile judecătoreşti. După adoptarea legislaţiei corespunzătoare, şi frecvenţa custodiei comune fizice a crescut dar, într-un ritm mai lent. Tot în California, în trei studii desfăşurate pe baza datelor privind custodia comună fizică obţinute din evidenţele instanţelor, termenii custodiei comune fizice apăreau în proporţie de 20%, 37% şi, respectiv, 60%. Variaţiile pot fi puse pe seama nivelului de educaţie al eşantionului, utilizării medierii precum şi a practicilor sau preferinţelor judiciare locale. În alte state, utilizând criterii diferite pentru reglementarea custodiei comune fizice sau acolo unde climatul social şi juridic este mai puţin deschis spre acceptarea custodiei partajate, încidenţa hotărârilor judecătoreşti care adoptă termenii custodiei comune fizice poate fi destul de mică. Dincolo de dispoziţia curţii, includerea acestor termeni într-o hotărâre judecătorească este independentă faţă de aranjamentele rezidenţiale concrete.
Întrucât deseori custodia comună fizică nu este, în realitate, o partajare 50/50 a timpului, incidenţa concretă a aranjamentelor de custodie partajata este dificil de determinat. Majoritatea cercetătorilor au definit custodia comună fizică (sau reşedinţa duală) prin faptul că 30% pană la 50% din timp este petrecut de copil cu unul dintre părinţi. În acest cadru, la mijlocul anilor 80’, între 17 şi 34 procente dintre familii partajau o anumită formă de custodie comună fizică, într-o jurisidcţie ce încurajează custodia comună (California).
Totuşi, întrucât aceste studii nu s-au efectuat pe eşantioane aleatorii, procentele reale ar putea fi mai scăzute, iar aceste tendinţe din California ar putea să nu reflecte situaţia din alte state cu un sistem juridic mai conservator.
Indiferent de locaţie, se înregistrează o incidenţă mai ridicată a partajării reşedinţei copiilor în cazul părinţilor cu un nivel de educaţie mai înalt. Extrapolările datelor din câteva studii privind vizitele în alte state arată că între 12 şi 24% dintre copii îşi vizitează taţii cu o frecvenţă destul de ridicată pentru ca aceste vizite să fie încadrate în categoria aranjamentelor de reşedinţă partajată. Spre deosebire de custodia maternală, în cazul căreia studiile au evidenţiat o scădere a frecvenţei vizitelor de-a lungul timpului, în cazul familiilor cu reşedinţă partajată par să fie mai puţine schimbări în frecvenţa contactelor în primii anii după separare, mai ales când aranjamentul se apropie de o partajare 50/50.
Acest text reprezintă pagina 1 din 5 din articolul Stabilirea custodiei copilului în S.U.A. Traducerea side by side (română-engleză) se poate descărca de aici. O variantă completă a acestui articol (doar în limba engleză) publicată sub egida Universităţii Princeton poate fi consultată aici .
Articol publicat cu autorizarea Dr. Joan Kelly.
Traducător: Nişitole Adina
Introducere
Stabilirea custodiei minorului în favoarea unuia dintre părinţi în cadrul procesului de divorţ a devenit o problemă tot mai dificilă în ultimele câteva decenii. Întrucât reglementările clare pe baza cărora se decidea în asemenea situaţii au fost înlocuite cu standarde mai puţin definite şi întrucât normele sociale au diminuat importanţa diferenţelor de gen la locul de muncă şi în cadrul familial, a crescut incertitudinea privind rolul potrivit fiecăruia dintre părinţi în viaţa minorului, după divorţ. Fără reglementări juridice clare, considerarea nevoilor minorului s-a impus ca prioritară în procesul decizional iar stabilirea custodiei parentale după divorţ a devenit o chestiune impredictibilă şi puternic emoţională pentru părinţi.
Acest articol prezintă o imagine de ansamblu asupra procesului decizional de stabilire a custodiei minorului şi descrie procedurile din acest domeniu aflate în vigoare în Statele Unite. Sunt examinate modul în care părinţii şi instanţa decid asupra custodiei şi accesului părintelui necustodian la copilul său minor, precum şi modificările apărute în ultimele decenii în tiparele programului de vizită. Sunt puse în discuţie impactul reformelor legislative dar şi implementarea unor rezoluţii judiciare recente şi a unor intervenţii educaţionale; de asemenea, sunt sugerate recomandări pentru politici şi practici în domeniu.
Procesul decizional de stabilire a custodiei privit în context istoric
In dreptul roman şi, mai târziu, în dreptul englez, copiii erau priviţi ca fiind proprietatea tatălui lor, acesta având obligaţia legală de a le oferi protecţie, sprijin material şi educaţie. Taţii aveau şi dreptul de a-şi vinde copiii şi de a-i pune la muncă forţată. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, în cazul divorţului taţii aveau un drept de custodie aproape absolut, indiferent de circumstanţe. Spre sfârşitul aceluiaşi secol, câteva curente istorice majore duceau deja la şubrezirea prezumţiei de încredinţare către tată, printre aceste influenţe numărându-se interesul crescând al societăţii pentru bunăstarea copiilor precum şi efectele revoluţiei industriale. Pe măsură ce taţii căutau de muncă din ce în ce mai mult în afara fermei sau a satului, mamele rămâneau acasă ca principali furnizori de îngrijiri parentale. Această situaţie a generat diviziunea responsabilităţilor în cadrul familiei între susţinătorul financiar principal şi îngrijitorul copiilor, diviziune ce a influenţat deciziile ulterioare privind stabilirea custodiei. Treptat, preferinţa paternală a fost înlocuită cu preferinţa maternală, pe baza doctrinei „vârstei fragede”. Această doctrină (menită să fie aplicată în cazul copiilor cu vârsta sub 6 ani) a fost invocată iniţial în sistemul juridic englez pentru a determina aranjamente custodiale temporare, încredinţând mamelor custodia copiilor numai până când aceştia puteau fi reîncredinţaţi tatălui. Cu toate acestea, pe la 1920, în sistemul juridic englez şi în cel american preferinţa maternală în cazul stabilirii custodiei, indiferent de vârsta minorului, dobândise deja aceeaşi forţă ca cea deţinută anterior de preferinţa paternală, fiind chiar legiferată în 48 de state. Prezumţia că mamele sunt mai potrivite pentru a îngriji şi a creşte copiii a primit o bază intelectuală în anii 30’, odată cu lansarea teoriei psihanalitice a lui Freud, concentrată exclusiv pe relaţia mamă-copil şi ignorând rolul tatălui în dezvoltarea copilului. Idealizarea maternităţii s-a reflectat frecvent în procesul decizional de stabilire a custodiei, aşa cum se vede şi în această opinie juridică exprimată în 1938, în Missouri: „nu există decât o zonă crepusculară între dragostea maternă şi atmosfera raiului.”
În Statele Unite, prezumţia maternală în cazul stabilirii custodiei a rămas puternică timp de multe decenii, fiind pusă sub semnul întrebării numai după ce rata divorţurilor a început să crescă dramatic în anii 60’. Impulsionate de acuzaţiile de discriminare pe criterii de gen formulate de taţi, de mişcarea feministă precum şi de intrarea unui mare număr de femei în câmpul muncii, pe la mijlocul anilor 70’ majoritatea statelor substituiseră deja prezumţia „vârstei fragede” cu standardul „interesului superior” al copilului. Pentru prima dată în istorie, procesul decizional privind stabilirea custodiei urma să se bazeze pe considerarea nevoilor şi intereselor copilului şi nu pe criteriul simplist de gen al părintelui.
Această orientare istorică spre standardul interesului superior a pregătit calea către următoarea etapă, cea a custodiei comune după divorţ. În loc să acorde custodie exclusivă unuia dintre părinţi şi drepturi limitate de vizită celuilalt părinte, custodia comună a fost menită să conserve rolul şi statutul parental al ambilor părinţi, prin faptul că face posibilă implicarea parentală continuă şi după separarea acestora. Conceptul de custodie comună îşi are originea în anii 70’ într-un val de proteste din partea taţilor faţă de decăderea lor din rolul şi drepturile parentale, pe simplul motiv că a intervenit divorţul. Interesul crescând pentru custodia comună a fost amplificat de câteva evoluţii paralele. Astfel, după ce decenii întregi atenţia s-a concentrat exclusiv asupra mamelor şi copiilor, la începutul anilor 70’, în domeniul dezvoltării copilului a început să fie studiată şi contribuţia tatălui la dezvoltarea copiilor săi. În al doilea rând, a intervenit schimbarea graduală a rolurilor de gen în cadrul familial, pe măsură ce tot mai mulţi taţi îşi asumau tot mai multe responsabilităţi legate de creşterea copiilor, mai ales în familiile în care ambii părinţi aveau o carieră.
La divorţ, mulţi dintre aceşti taţi insistau pentru atribuirea unui rol mai semnificativ în viaţa copiilor lor, după divorţ. În al treilea rând, ca urmare a atenţiei pe care fenomenul divorţului o trezea la nivelul naţiunii, numeroase cercetări şi studii clinice au documentat sentimentele de pierdere şi alienare resimţite de taţi şi de copii în cazul aranjamentelor custodiale tradiţionale.
Aceste curente convergente, amplificate de faptul că, în fiecare an, mai mult de un milion de copii erau implicaţi într-un divorţ, au presat în sensul adoptării unor noi legi care să permită custodia comună ca opţiune viabilă pentru statutul custodial post-divorţ. În 1979, primul statut privind custodia comună a intrat în vigoare în California, urmată de Kansas şi Oregon. În 1991, mai mult de 40 de state aveau statute de partajare a exercitării drepturilor părinteşti în care custodia comună era o opţiune sau chiar o preferinţă şi multe alte state au recunoscut conceptul de custodie comună în jurisprudenţă. Efectul unei asemenea legislaţii a fost crearea unei schimbări graduale în atitudinea părinţilor, avocaţilor, profesioniştilor din domeniul sănătăţii mentale şi a judecătorilor, cu privire la implicarea parentală după divorţ. De exemplu, în cazul părinţilor, dacă la începutul anilor 80’ diferenţele de gen determinau insatisfacţie legată de custodia comună, un deceniu mai târziu această insatisfacţie pare să se diminueze, mamele manifestând o acceptare crescândă a aranjamentelor de reşedinţă partajată. Totuşi, continuă dezbaterea cu privire la cât de potrivită este custodia comună pentru anumiţi părinţi şi cu privire la efectul vătămător sau pozitiv al acesteia asupra bunăstării economice şi psihologice a copilului.
Tipurile şi incidenţa cazurilor de stabilire a custodiei minorului
Aproape toate statele au făcut distincţie în legislaţia lor, explicit sau implicit, între custodia legală şi cea fizică. Custodia legală se referă la dreptul părintelui de a lua decizii majore cu privire la sănătatea, educaţia şi bunăstarea copilului său. Custodia fizică are în vedere aranjamentele privind traiul zilnic al copilului. În Statele Unite sunt reglementate două forme de bază ale custodiei: custodia exclusivă a unuia dintre părinţi, cea mai întâlnită, şi custodia comună. Custodia exclusivă atribuie unuia dintre părinţi toate drepturile, îndatoririle şi puterile parentale, inclusiv dreptul de a lua toate deciziile. În cazul custodiei exclusive, copilul locuieşte cu părintele custodian; părintelui necustodian i se acordă dreptul de a-şi vizita copilul. În ultimele decenii, în majoritatea statelor americane, au fost extinse drepturile şi privilegiile limitate ale părintelui necustodian pentru a-i oferi acces legal egal la informaţiile de natură educaţională şi medicală privind copilul şi pentru a-i permite să ia decizii medicale de urgenţă atunci când copilul se află în grija sa.
În aranjamentele de custodie comună, fiecare părinte păstrează anumite drepturi şi responsabilităţi privind implicarea sa activă în viaţa copilului, după divorţ. Există diferenţe considerabile între state cu privire la definirea custodiei comune şi circumstanţele în care aceasta este permisă sau nu. În cazul custodiei comune legale, ambii părinţi păstrează puterea de a lua decizii în privinţa copiilor lor deşi, în multe state, deciziile particulare ce urmează să fie luate în comun trebuie specificate pentru a fi păstrată autoritatea. Statutele privind custodia comună fizică sunt menite să arate că, pe baza unui sistem de partajare, copilul locuieşte cu ambii părinţi, fiecare dintre aceştia asumându-şi responsabilităţile parentale zilnice.
Statutele privind custodia comună fizică nu stabilesc cât timp locuieşte copilul cu fiecare dintre părinţi şi nu sunt interpretate ca impunând partajarea 50/50 a timpului de locuit. Astfel, părinţii pot să aleagă custodia comună fizică dar copilul poate petrece între 25% şi 50% din timp cu unul din părinţi şi restul timpului cu celălalt părinte. Intenţia multor taţi ce doresc să discute în termenii custodiei comune fizice este de a evita etichetarea ca „vizitator” şi de a „locui” împreună cu copilul mai mult decât timpul de vizită, de obicei limitat.
În ultimele decenii, s-a manifestat tendinţa sistemului juridic de a favoriza partajarea autorităţii parentale legale în defavoarea partajării custodiei locative. Deşi în majoritatea statelor părinţii au posibilitatea să opteze pentru amândouă sau pentru doar unul dintre aceste aranjamente legale, cele mai întâlnite aranjamente rămân cele ce îmbină custodia comună legală şi custodia fizică exclusivă sau principală a unuia dintre părinţi, de obicei mama. În cazuri ieşite din comun, cu o istorie de conflicte extreme asupra educaţie, îngrijirii medicale sau a valorilor religioase, părinţi pot avea custodie comună fizică dar unul dintre părinţi este desemnat ca unic custode legal al minorului.
Alte forme de custodie ce pot fi stabilite cu ocazia divorţului includ: custodia separată, în care unul sau mai mulţi copii locuiesc cu unul dintre părinţi iar restul copiilor locuiesc cu celălalt părinte, şi custodia divizată, cunoscută şi drept custodie alternativă. Aceasta din urmă permite fiecăruia dintre părinţi să fie împreună cu copilul alternativ, pentru perioade mari de timp, de obicei un an sau doi ani, cu drepturi de vizită reciproce. Asemenea aranjamente legale sunt mult mai puţin întâlnite. Judecătorii sunt reţinuţi în a dispune custodia separată, în special din cauza convingerii puternice că fraţii nu ar trebui despărţiţi, dar studiile arată că aceste aranjamente evoluează informal între părinţi, în anii ulteriori divorţului, mai ales când este vorba de copii mai mari.
În ciuda schimbărilor intervenite în legislaţie şi în obiceiurile sociale, în ultimele trei decenii structura aranjamentelor custodiale rămâne remarcabil de stabilă. Estimările la nivel naţional pentru anii 70’ şi 80’ arată că în aproximativ 85% din cazuri femeile sunt cele care deţin custodia exclusivă a copiilor, în 10% din cazuri bărbaţii deţin custodia exclusivă, restul de 5% din cazuri cuprinzând o varietate de aranjamente custodiale printre care custodia deţinută de bunici, custodia separată sau custodia comună. Eşantioanele studiate mai recente indică un procent mai apropiat de 15% pentru cazurile în care tatăl deţine custodia exclusivă.
Toate aceste date se bazează mai mult pe informaţii culese cu ocazia recensămintelor şi sondajelor, decât pe evidenţele instanţelor de judecată, şi reflectă aranjamentele concrete privind traiul fizic. În statele care permit şi încurajează custodia legală comună şi aranjamentele privind custodia fizică este dificilă determinarea procentului de părinţi care deţin o formă sau alta de custodie, întrucât aceste date trebuie obţinute din sentinţele de divorţ individuale.
Există dovezi că incidenţa custodiei legale comune creşte dramatic atunci când reglementările legale permit acest tip de aranjament. La sfârşitul anilor 80’, custodia legală comună a devenit norma în California, fiind instituită în 75% până la 90% dintre hotărârile judecătoreşti. După adoptarea legislaţiei corespunzătoare, şi frecvenţa custodiei comune fizice a crescut dar, într-un ritm mai lent. Tot în California, în trei studii desfăşurate pe baza datelor privind custodia comună fizică obţinute din evidenţele instanţelor, termenii custodiei comune fizice apăreau în proporţie de 20%, 37% şi, respectiv, 60%. Variaţiile pot fi puse pe seama nivelului de educaţie al eşantionului, utilizării medierii precum şi a practicilor sau preferinţelor judiciare locale. În alte state, utilizând criterii diferite pentru reglementarea custodiei comune fizice sau acolo unde climatul social şi juridic este mai puţin deschis spre acceptarea custodiei partajate, încidenţa hotărârilor judecătoreşti care adoptă termenii custodiei comune fizice poate fi destul de mică. Dincolo de dispoziţia curţii, includerea acestor termeni într-o hotărâre judecătorească este independentă faţă de aranjamentele rezidenţiale concrete.
Întrucât deseori custodia comună fizică nu este, în realitate, o partajare 50/50 a timpului, incidenţa concretă a aranjamentelor de custodie partajata este dificil de determinat. Majoritatea cercetătorilor au definit custodia comună fizică (sau reşedinţa duală) prin faptul că 30% pană la 50% din timp este petrecut de copil cu unul dintre părinţi. În acest cadru, la mijlocul anilor 80’, între 17 şi 34 procente dintre familii partajau o anumită formă de custodie comună fizică, într-o jurisidcţie ce încurajează custodia comună (California).
Totuşi, întrucât aceste studii nu s-au efectuat pe eşantioane aleatorii, procentele reale ar putea fi mai scăzute, iar aceste tendinţe din California ar putea să nu reflecte situaţia din alte state cu un sistem juridic mai conservator.
Indiferent de locaţie, se înregistrează o incidenţă mai ridicată a partajării reşedinţei copiilor în cazul părinţilor cu un nivel de educaţie mai înalt. Extrapolările datelor din câteva studii privind vizitele în alte state arată că între 12 şi 24% dintre copii îşi vizitează taţii cu o frecvenţă destul de ridicată pentru ca aceste vizite să fie încadrate în categoria aranjamentelor de reşedinţă partajată. Spre deosebire de custodia maternală, în cazul căreia studiile au evidenţiat o scădere a frecvenţei vizitelor de-a lungul timpului, în cazul familiilor cu reşedinţă partajată par să fie mai puţine schimbări în frecvenţa contactelor în primii anii după separare, mai ales când aranjamentul se apropie de o partajare 50/50.
Acest text reprezintă pagina 1 din 5 din articolul Stabilirea custodiei copilului în S.U.A. Traducerea side by side (română-engleză) se poate descărca de aici. O variantă completă a acestui articol (doar în limba engleză) publicată sub egida Universităţii Princeton poate fi consultată aici .
Articol publicat cu autorizarea Dr. Joan Kelly.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)