- influenţează pozitiv cooperarea şi schimbul reciproc de informaţii între părinţi, cu privire la copiii lor
- menţine şi sprijină contactul ambilor părinţi cu copii lor, ca şi a celorlalte persoane cu drept de acces, în special a bunicilor şi astfel promovează bunăstarea copilului
- reduce nivelul conflictului dintre părinţi şi evită sau diminuează litigiul juridic
- odiminuează gradul de afectare a copilului ca urmare a separării şi a divorţului
- · îmbunătăţeşte motivaţia părinţilor de a proceda la reglementarea independentă a conflictului precum şi motivaţia lor de a încheia şi a menţine aranjamente financiare satisfăcătoare.
sâmbătă, 28 ianuarie 2012
Studiu privitor la valoarea socială a custodiei comune
Noul Cod civil (NCC) in recurs
- Adresa Curţii de Apel Ploieşti confirmă că toate instanţele arondate, inclusiv Curtea utilizează doar NCC pentru soluţionarea proceselor aflate pe rol. Documentul poate fi consultat online aici
- Decizia civilă nr. 312/R/2011 a Tribunalului Bihor, decizie model publicată de CSM. Documentul poate fi consultat aici
Art. 46. „Dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit dispoziţiilor art. 403 din Codul civil.”
duminică, 22 ianuarie 2012
Despre custodie și istoricul ei în România ...
- Conform Codului Familiei (1956), în timpul căsătoriei, ambii părinți aveau aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiați. Totuși prin art. 42 și 43, Codul Familiei obliga instanța de judecată să decidă în caz de divorț, ca minorul să fie încredințat spre creștere și educare doar unui părinte ceea ce se chema, în termen colocvial, custodie unică. Codul Familiei nu definea cui anume să fie încredințat minorul dar practica judecătorească, bazată pe situația socială din anii '50 când codul a fost adoptat a făcut ca mama să fie în mod preponderent părintele care era numit părinte custodian. După intrarea în vigoare a legii 272/2004 deciziile pe care instanța le lua ar fi trebuit să se bazeze pe principiul interesului superior al copilului, cei doi părinți având, șanse teoretic egale în a primi custodia minorilor după divorț. În practică judecătorii au continuat jurisprudența anilor '50 decizând într-un procent majoritar încredințarea minorului către părintele de sex feminin în baza presupunerii că mama ar fi mai potrivită. Ca urmare a acestei prezumții discriminatorii, peste 84.5% din familiile monoparentale din România erau, la referendumul din anul 2002, de tipul mamă și copil sau mamă și copii [2]. Articole 42 și 43 din Codul Familiei ce impuneau acordarea, în caz de divorț, a custodiei asupra minorului doar unuia dintre părinți au fost abrogate implicit prin aderarea României la Uniunea Europeană și prin intrarea în vigoare a art. 148 litera (2) din Constituția României care indica faptul că "urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne cu respectarea prevederilor actului de aderare". Așadar, începând cu data de 1 ianuarie 2007 când România a aderat la Uniunea Europeană, instanțele românești ar fi trebuit să acorde custodie comună asupra copiilor deoarece articolul 5 din protocolul 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului[3] avea precedență asupra prevederilor contrare exprimate de art. 42 și 43 din Codul Familiei. Acest lucru nu s-a întâmplat însă, instanțele românești continuând să acorde sentințe de tip custodie unică, în baza art. 42 și 43. Codul Familiei a fost abrogat explicit odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, la data de 1 octombrie 2011 moment în care a devenit o regulă acordarea custodiei copiilor minori către ambii părinți, în caz de divorț sau separare.
- Conform noului Cod Civil al României care instituie noțiunea de autoritate părintească chiar și după divorț sau separarea părinților, aceștia au aceleași drepturi și îndatoriri relativ la copiii lor minori[4]. Este vorba de ceea ce se cheamă, în termen colocvial, custodie comună. Deși NCC prevede posibilitatea custodiei unice[5] acest lucru este o excepție pentru situația în care unul dintre părinți este un pericol pentru copil.
- ^ A se vedea Decizia 1091/2dată în dosarul 6846/302/2008 pe data de 16-Oct-09, președinte Gabriela Râșnoveanu, judecător Decebal Vlad, grefier Cristina Avram a Tribunalului București în care, în urma decesului mamei, custodia a fost acordată bunicilor din partea mamei în detrimentul tatălui
- ^ Citat din Studiul privind evoluția fenomenului familiilor monoparentale în România realizat de către Centrul Național De Pregătire În Statistică Colectiv de realizare: Drd. Andreea CAMBIR, Viorica DUMA , Mariana PIETREANU, Andoria IONIȚĂ, Corina PĂCURAR. O copie a acestui studiu este stocată și aici
- ^ "Soții se bucură de egalitate în drepturi și în responsabilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copiii lor în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia." -- Articolul 5 - Egalitatea între soți - din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
- ^ a se vedea în acest sens art. 397 din NCC
- ^ a se vedea în acest sens art. 398 din NCC
sâmbătă, 21 ianuarie 2012
Cea mai mare modificare a noului Cod civil in materia divortului -- prezumția de autoritate părintească comună
Prezumția de autoritate părintească comună în România
Prezumția de autoritate părintească comună este introdusă în legislația românească de noul Cod Civil, prin intermediul articolului 397. Aceasta vine să înlocuiască prezumția de încredințare către mamă a copiilor minori, în caz de divorț:„ | Articolul 397 Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți. După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel. | ” |
—Codul Civil al României |
Prezumția de autoritate părintească comună în Europa
Această prevedere legislativă reprezintă, de altfel, trendul majoritar în legislația cu privire la divorț, la nivel european. A se vedea în acest sens Principiile Dreptului European al Familiei, emise de către Comisia Europeană privind Legislația Familiei:„ | Principiul 3:10 Efectul divorțului sau separării Autoritatea părintească nu trebuie să fie afectată de desfacerea sau anularea căsătoriei sau a altei forme de relație și nici de separarea de iure sau de facto a părinților. | ” |
—Principiile Dreptului European al Familiei[2] |
Prezumția de autoritate părintească comună în SUA
„ | Legislația statului Michigan recunoaște că atunci când părinții se separă sau divorțează, interesul superior al copilului este servit de continuarea relației dintre copil și ambii părinți. Atât de puternică este această recunoaștere încât legea stabilește prezumția că este în interesul copilului să poată să dezvolte relații afective puternice cu ambii părinți. Prin urmare, timpul petrecut de către copil împreună cu fiecare dintre părinți trebuie calculat într-un mod rezonabil pentru a susține această legătură strânsă. Copilul are un drept de a păstra legături personale cu ambii părinți cu excepția cazului în care instanța determină în bazele unor probe incontestabile că timpul petrecut de copil împreună cu unul sau cu ambii părinți îi pune în pericol sănătatea psihică, mentală sau emoțională. [4] | ” |
—Ghidul pentru părinți editat de către autoritățile judecătorești din statul Michigan [5] |
Interesul superior al minorului față de variatele prezumții de încredințare
Viziunea modernă cu privire la încredințarea minorilor se bazează pe conceptul de interes superior al copilului care a fost introdus în doctrina juridică de a valida prezumțiile de încredințare indiferent dacă este vorba de prezumția de încredințare către tată, prezumția de încredințare către mamă ori prezumția de autoritate părintească comună. Chiar și în condițiile în care prezumția de autoritate părintească comună a eliminat prezumția de încredințare către mamă, ea însăși trebuie cercetată de către instanță prin prisma interesului superior al copilului, înainte ca instanța să decidă cu privire la relațiile dintr părinți și copii în urma divorțului. O discuție utilă cu privire la eliminarea prezumției de încredințare către mamă se poate găsi în Manualul de acordare a custodiei editat de către ARPCC.Doctrina anilor tandri - istoric si abolire
În majoritatea țărilor dezvoltate acest concept juridic a fost abolit [1] [2]. Cu toate acestea, jurisprudența din multe state manifestă în continuare o preferință pentru părintele de sex feminin (așa numita preferință maternă).
În România, doctrina anilor tandri a fost reliefată în Codul Familiei prin articolul 1, care menționa în mod expres o preferință pentru mamă,
„ | Statul apără interesele mamei și copilului și manifestă deosebită grijă pentru creșterea și educarea tinerei generații. | ” |
—Codul Familiei 1954, art 1, teza a doua |
Cele mai bune 30 de sfaturi
Cineva a spus odată că "Nimeni nu se poate întoarce în timp şi să o ia de la inceput, dar oricine poate incepe azi să construiască un final nou." Și nimic nu ar putea fi mai aproape de adevăr. Dar, înainte de a începe, trebuie să nu mai facem lucrurile care ne trag înapoi.
miercuri, 18 ianuarie 2012
Ce lege va utiliza instanta de recurs pentru un divort inceput anterior datei de 1 oct.?
Aplicarea prevederilor noului Cod civil (NCC) la procesele aflate pe rolul instanțelor de apel si recurs articol publicat pe data de 12 decembrie 2011 (dați click aici) și
Câteva considerații privind aplicarea în timp a dispozițiilor Codului civil, în materia divorțului articol publicat pe data de 6 decembrie 2011 (dați click aici)
sâmbătă, 7 ianuarie 2012
Locuința copilului
Alienarea parentala - forma subtila de abuz emotional -- Richard Alan Gardner (1931 - 2003)
- părintele condiţionează copilul, îi oferă îngrijire în funcţie de comportamentul pe care îl pretinde;
- părintele retrage afecţiunea datorată copilului atunci când acesta nu participă la campania de denigrare;
- părintele are aşteptări nerealiste de la copil; nu este firesc să se pretindă unui copil să coopereze la campania de denigrare contra unui părinte. Riscul este ca acesta să devină confuz, tensionat, frustrat;
- reponsabilizarea prematură a copilului; acestuia i se pretinde să memoreze o mare varietate de neajunsuri suferite din partea părintelui, să aducă acestuia false acuzaţii de abuz;
- supra-protecţia copilului; acesta e făcut să creadă că orice contact cu părintele este periculos. Creează anxietate copilului şi accentuează dependenţa acestuia de părintele alienator.
- părintele alienator oferă posibilitatea copilului de a decide asupra vizitei la celălalt părinte, atunci când instanţa a decis deja asupra unui program de vizită; creează tensiuni între copil şi părintele care nu locuieşte cu copilul.
- părintele alienator spune copilului totul despre relaţia de cuplu şi motivele de divorţ. Un argument al acestuia este dorinţa de a fi onest cu copilul, dar o astfel de practică este dureroasă pentru copil. Scopul real este ca copilul să se gândească mai puţin la celălalt părinte.
- refuzul unui părinte de a permite copilului să-şi ia obiectele personale la locuinţa celuilalt părinte.
- evitarea sau refuzul de a permite celuilalt părinte accesul la şcoală, la activităţile extraşcolare, la fişa medicală etc.
- blamarea unui părinte pentru problemele financiare, despărţire, schimbări ale stilului de viaţă, intrarea într-o nouă relaţie.
- un părinte poate programa copilului o multitudine de activităţi, astfel ca celalalt părinte să nu-l poată vizita. Refuzul de a fi flexibil cu programul de vizitare poate fi motivat ca astfel se răspunde la nevoile copilului, iar la protestele celuilalt părinte se poate răspunde că e egoist şi ne-interesat de copil.
- presupunerea că, dacă un părinte a avut un comportament violent faţă de celălalt, va fi în mod necesar violent şi cu copilul.
- solicitarea adresată unui copil de a alege unul din părinţi cauzează acestuia distres.
- copilul este supărat pe un părinte. Acest lucru este normal, mai ales dacă acel părinte îl disciplinează sau spune „nu”. Dacă, pentru orice motiv, furia nu se atenuează, poate fi suspectat PAS. Copiii iartă şi doresc să fie iertaţi, dacă li se oferă această şansă. Extrem de suspect este cazul în care un copil afirmă că nu-şi poate aminti nici un moment plăcut petrecut cu un părinte, sau nu pot spune nimic pozitiv despre acesta.
- poate fi suspectat PAS când un părinte ridică problema schimbării numelui copilului sau sugerează o adopţie.
- poate fi suspectat PAS când copilul nu poate da nici un motiv pentru furia pe care o simte faţă de un părinte sau motivele sunt vagi, fără nici un fel de detalii.
- un părinte care are secrete, semne speciale, întâlniri private, cuvinte cu semnificaţii speciale poate fi suspectat de PAS.
- când un părinte utilizează copilul ca spion, pentru a aduna informaţii, copilul primeşte mesaje ce prejudiciază celălalt părinte.
- un părinte oferă copilului tentaţii care interferează cu programul de vizitare.
- un părinte care afişează tristeţe sau reacţionează ca şi cum a fost rănit de faptul că copilul a petrecut plăcut o perioadă de timp cu celălalt părinte îl va determina pe acesta să se retragă şi să nu comunice. El se va simţi vinovat sau va avea un conflict, presupunând că nu este în regulă să se simtă bine cu celălalt părinte.
- părintele care cere copilului informaţii despre viaţa personală a celuilalt părinte cauzează acestuia o tensiune considerabilă şi conflicte. Copiii care nu sunt afectaţi de PAS doresc să fie loiali ambilor părinţi.
- părinţii cu rol de salvator, care „salvează” fizic sau psihologic copilul atunci când nu există nici o ameninţare la adresa lor, creează în mintea copilului teama de ameninţare sau pericol, ducând astfel la PAS.
- solicitări ale unui părinte, contrare hotărârii judecătoreşti.
- ascultarea convorbirilor telefonice pe care copilul le are cu celălalt părinte.
- campania de denigrare;
- explicaţiile vagi, absurde despre motivele denigrării;
- lipsa de ambivalenţă;
- fenomenul de „gânditor independent”
- suportul oferit părintelui alienator în conflict;
- lipsa sentimentelor de culpă pentru denigrarea şi îndepărtarea unui părinte;
- prezentarea unor scenarii preluate de la părintele alienator;
- animozitatea faţă de prietenii şi familia extinsă a părintelui înstrăinat.
- oprirea vizitelor;
- copii nu sunt readuşi la timp după vizită;
- un părinte care nu-şi poate controla manifestarea furiei, mai ales în prezenţa copilului;
- bunici sau părinţi vitregi care exercită un control exagerat sau care sunt excesiv de intruzivi;
- un părinte ameninţă cu răpirea copilului;
- suspiciuni de abuz sexual, fizic sau emoţional;
- abuz de droguri sau de alcool;
- un părinte care suferă de o tulburare psihică severă;
- un părinte exagerează cu apeluri telefonice;
- copilul refuză să meargă în vizită.
joi, 5 ianuarie 2012
Numărul părinților de sex masculin care își cresc singuri copiii
marți, 3 ianuarie 2012
Cum se aplică în Germania custodia comună introdusă în România abia acum, prin noul Cod civil: părinţii sunt nevoiţi să se înţeleagă între ei
Când un cuplu se separă în Germania (mulţi dintre părinţi nefiind căsătoriţi), Jungendamt (o instituţie similară „Protecţiei copilului” din România) are un cuvânt greu de spus în privinţa custodiei, hotărârile fiind parafate la judecatoria de familie.
luni, 2 ianuarie 2012
Cauza Sabău și Pârcălab vs. România - protejarea vietii de familie
Cauza Sabău și Pârcălab vs. România (Hotărârea din 28 septembrie 2004, petiția numărul 46572/99) reprezintă un caz judecat de CEDO în care statul Român a fost condamnat pentru mai multe încălcări ale drepturilor omului în cazul a doi ziariști. În această speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, secția a II-a a ajuns la concluzia cu aplicabilitate generală că Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu permite interzicerea ab initio a tuturor drepturilor prevazute de art. 64 Cod penal ca și pedeapsă accesorie, ci doar a acelor drepturi care se impun vis-a-vis de natura, felul și gravitatea infracțiunii săvârșite de inculpați. În particular Curtea de la Strasbourg a considerat că interzicerea automată a drepturilor părintești în cazul comiterii unei infracțiuni de natură penală neîndreptată în vreun fel împotriva copiilor inculpatului și care nu pune în pericol pe aceștia din urmă reprezintă o ingerință în dreptul la respectarea vieții private prin încălcarea Art. 8 („Dreptul la respectarea vieții private și de familie”) din Convenție.
Decizia Curții de la Strasbourg:
Curtea a decis cu unanimitate de voturi că în această speță au fost încălcate articolele 10 (Libertatea de exprimare), 8 (Dreptul la respectarea vieții private și de familie) și 13 (Dreptul la un recurs efectiv) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.:
Cu privire la articolul 10:
Curtea a considerat că această condamnare a reclamanților era disproporționată față de scopul legitim urmărit și că autoritățile naționale nu au oferit motive pertinente și suficiente pentru a o justifica. Așadar, art. 10 a fost încălcat
Cu privire la articolul 8:
Reprezentantul Guvernului României, [4] a precizat că ingerința viza protejarea siguranței, a moralității și a educației minorilor, însă, în cauza respectivă, curtea a reținut că infracțiunea de calomnie care a determinat condamnarea reclamantului a fost absolut independentă de aspecte legate de autoritatea părintească, ne-reproșându-i-se reclamantului lipsa îngrijirii copiilor sau relele tratamente aplicate acestora. În acest context, Curtea a constatat că infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat este complet străină de chestiunile legate de autoritatea părintească. În plus, Curtea a constatat că, prin aplicarea automată a sancțiunii, ea are ca scop pedepsirea inculpatului, iar nu protecția minorului. Cum interesul acestuia este primordial, Curtea a constatat că aplicarea automată a acestei sancțiuni este contrară art. 8.
Curtea a reamintit că examinarea elementelor care servesc cel mai bine interesele copilului este întotdeauna de o importanță fundamentală (citând Hotărârea din 7 august 1996 dată în cauza Johansen vs. Norvegia), că interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial și că "doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca o persoană să fie privată de drepturile sale părintești în interesul superior al copilului" (a se vedea și cauza Gnahore vs. Franța, petiția nr. 40031/98 parag. 59, CEDO 2000-IX).
În aceste circumstanțe, Curtea a considerat că nu s-a demonstrat că retragerea absolută și prin efectul legii a drepturilor părintești ale primului reclamant corespundea unei necesități primordiale privind interesele copilului și că, în consecință, urmărea un scop legitim, anume protecția sănătății, moralei sau a educației minorilor.
În consecință, art. 8 din Convenție a fost încălcat în ceea ce îl privește pe primul reclamant.
Cu privire la articolul 13:
Curtea a considerat că posibilitatea reclamantului de a ridica excepția de neconstituționalitate a art. 64 și 71 din Codul penal și de a solicita examinarea acesteia de către Curtea Constituțională nu constituia un recurs efectiv care să ofere o reparație adecvată pentru cererea întemeiată pe art. 8 din Convenție.
În consecință, art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenție a fost încălcat în ceea ce îl privește pe primul reclamant.
Mai multe detalii pot fi găsite aici
Cele mai citite
-
Î NTREBARE: Va cer ajutorul/sfatul pentru copilul meu, pentru siguranta ei atat fizica cat si psihica. O sa va relatez cat mai succin...
-
Întrebare de la un judecător: Potrivit art.400 NCC locuinta copilului minor se stabileşte la părintele cu care locuieşte în mod stator...
-
Acesta este doar un rezumat Copia acestui document o găsiți aici: http://goo.gl/I31wQE Traducător: Dragnea Mădălina Co...