Locuinţa alternantă a copiilor cu părinţi separaţi din Suedia

Autor: Anna Singer, profesor asociat, la Facultatea de Drept a Universității din Uppsala (Suedia)
Traducere în limba română prin eforturile Asociaţia Română pentru Custodia ComunăColectivul

------------------------------

Avem plăcerea să vă punem la dispoziţie un articol scris de d-na Anna Singer, profesor asociat, la Facultatea de Drept a Universității din Uppsala (Suedia). Textul prezintă istoricul custodiei în Suedia precum și considerentele care au stat la baza introducerii noțiunii de locuință alternantă a minorului în legislația și jurisprudența din Suedia.

Cum probabil știți, locuința alternantă a minorului este acea situație juridică în care copilul locuiește un timp relativ egal cu fiecare dintre cei doi părinți (de exemplu o săptămână cu mama și o săptămână cu tata) în bază alternativă. Aceasta corespunde unui aranjament de tip custodie comună fizică.

În România noul cod civil permite atât custodia comună legală (autoritatea părintească exercitată în comun și locuința copilului stabilită la unul dintre ei, ca urmare a învoielii părinților consființită de un notar sau de către o instanță judecătorească - reprezentat de către majoritatea sentinţelor emise după data de 1 octombrie 2011) cât și custodia comună fizică (autoritatea părintească exercitată în comun și copilul locuind cuante de timp relativ egale cu fiecare dintre cei doi părinți -- permisă de lege în situația când părinții ajung la o înțelegere în acest sens, a se vedea de pildă Decizia civilă nr. 745A/2011 din 03.10.2011 a Tribunalului Bucureşti)

Articolul este interesant pentru că dă o orientare destul de clară cu privire la întinderea normală a programelor de legături personale dintre părintele nerezident şi copil în cazul custodiei comune legale. Jurisprudenţa suedeză a confirmat că e util şi în interesul copilului ca acesta să poată să doarmă la părintele nerezident aproximativ 40% din nopţile din an. Această ghidare, care de altfel se regăseşte şi în liniile directoare ale ministerului de justiţie din Canada, sursa de inspiraţie a noului cod civil român, ar implica, în măsura în care instanţele române se vor ralia acestor bune practici din străinătate, că din ce în ce mai multe sentinţe privitoare la programele de legături personale vor indica un număr de 4-6 nopţi în care copilul să poată să fie găzduit vremelnic de către părintele nerezident, la fiecare perioadă de două săptămâni.

CODUL PENTRU COPII ȘI PĂRINȚI SE POATE
CONSULTA ÎN TRADUCERE AICI: https://goo.gl/qeXqfc

-------------------------------------- cateva citate ----------------------------

2.3. Custodia comună, atunci când este tolerată de un părinte refractar

Custodia comună părea să promoveze contactul copiilor cu părintele cu care aceştia nu locuiau.[1] Din acest motiv legea a fost schimbată din nou în 1992, în sensul că ea stipula că dacă se consideră în interesul superior al copilului ca părinţii să aibă custodie comună, atunci acest lucru putea fi hotărât chiar dacă unul dintre părinţi prefera custodia unică.[2] În acest moment era suficient ca părintele refractar să tolereze custodia comună. Doar în cazurile în care unul dintre părinţi era în mod explicit împotriva responsabilităţii comune se putea acorda custodia unică celuilalt părinte. Această reformă poate fi văzută ca o altă piatră de hotar în evoluţia regulilor de stabilire a custodiei, în sensul că nu mai era nevoie ca părinţii să fie de acord cu privire la responsabilitatea comună şi la dreptul comun rezultant de a decide asupra aspectelor referitoare la copil. Având în vedere că a fost prevăzut faptul că, părinţii aflaţi în această situaţie nu pot soluţiona problemele legate de drepturile de vizitare, a fost introdusă posibilitatea ca instanţa de judecată să poată decide asupra acestui aspect, în ciuda faptului că custodia comună presupunea o decizie comună cu privire la toate aspectele referitoare la copil.

Reforma din 1992 a avut ca rezultat faptul că, custodia comună a devenit soluţia cea mai des adoptată chiar şi în cazul părinţilor separaţi, care nu reuşeau să ajungă la un acord privind custodia. O explicaţie pentru acest lucru ar putea fi că mulţi părinţi se temeau să se opună în mod explicit deciziei de custodie comună deoarece acest lucru antrena riscul de a pierde totodată şi responsabilitatea custodială (nota traducătorului: este vorba de principiul californian aplicat în multe alte legislaţii). De asemenea, instanţele de judecată au considerat custodia comună ca fiind în interesul superior al copilului şi adesea au ales această soluţie. Deloc surprinzător, majoritatea copiilor cu părinţi separaţi continuau încă să locuiască cu mamele, care au rămas principalele persoane responsabile de îngrijirea copilului.[3]

2.4. Custodia comună, împotriva voinţei unuia dintre părinţi

            Dacă avem în vedere dezvoltarea regulilor privind acordarea custodiei din anii '80 şi '90, atunci nu este surprinzător că legea a suferit încă un amendament în 1998 pentru a promova utilizarea custodiei comune, o formă de custodie care era considerată a fi ”o parte importantă în evoluţia spre punere unui accent mai evident asupra intereselor copilului”[1] În consecinţă, acest lucru a creat ocazia pentru instanţele de judecată  de a hotărî că, custodia ar trebui împărţită între părinţi, chiar şi atunci când unul dintre aceştia se opune în mod explicit acestui lucru.[2] Totuşi,  o graniţă importantă care a fost stabilită a fost aceea că, custodia comună putea fi impusă de instanţa de judecată doar dacă aceasta era în interesul superior al copilului. Mai mult decât atât, ea nu putea fi impusă, dacă ambii părinţi erau împotriva ei. În anul următor, Instanţa Supremă a stabilit într-un caz important că, legea ar trebui interpretată în sensul că, custodia exclusivă poate fi acordată doar unuia dintre părinţi în cazul în care circumstanţe deosebite intră în contradicţie cu custodia comună.[3] 

În practică, noua regulă a fost folosită ca o prezumţie pentru custodia comună, o prezumţie care trebuia combătută cu probe, în cazul stabilirii custodiei unice. Rezultatul a fost că părinţilor, cu condiţia ca unul dintre ei  să fie în favoarea acestui lucru, chiar şi în cazurile în care existau dezacorduri puternice privind custodia, care de fapt îi determinaseră să apeleze la instanţa de judecată pentru o hotărâre, li se acorda custodie comună şi prin urmare drepturi şi obligaţii comune de a decide în toate aspectele referitoare la copil. Reforma din 1998 a introdus şi posibilitatea ca Social Welfare Committee (Comitetul de Bunăstare Socială) să confirme acordul dintre părinţi privind custodia, accesul sau locuinţa, în scopul de a facilita încheierea unor astfel de înţelegeri în afara instanţei de judecată. Confirmarea acordului îi acordă aceeaşi valabilitate ca şi în cazul unei decizii judecătoreşti. Acordul poate fi confirmat doar dacă ceea ce constituie obiectul acestuia nu este în mod evident în detrimentul interesului superior al copilului.

Textul complet se poate descarca de aici:  romana /  engleza


ref. [cb561]