Pagini

luni, 31 decembrie 2012

duminică, 30 decembrie 2012

Chestionar pentru parinții rezidenți, la final de an.

Avem plăcerea de a publica un chestionar (scuze, doar în limba engleză) pentru părinții rezidenți (este vorba despre acei părinți cărora le-a fost încredințat copilul spre creștere și educare anterior datei de 1 octombrie 2011 sau acelora unde s-a stabilit locuința copilului de către instanță, sau de comun acord, într-un aranjament de tip autoritate părintească comună).

Aici este chestionarul. http://www.hostile-aggressive-parenting.com/goodparent.asp

Dacă sunteți un părinte rezident, încercați să completați chestionarul. S-ar putea ca răspunsul să vă ofere informații utile.

Dacă sunteți un părinte nerezident, transmiteți acest link către fostul dvs. partener.

Dacă sunteți un prieten al unor părinți divorțați cu copii, sugerați-le să completeze acest formular.

Colectivul ARPCC

miercuri, 26 decembrie 2012

Atunci când părinții mei au uitat să fie prieteni


articol de  

Colecția “Mai bine vorbim despre asta” de la Editura Gama este foarte utilă în peisajul editorial românesc, populat aproape 90% de zâne și dinozauri. Astăzi am să vă vorbesc despre o carte de care sper să nu aveți nevoie, însă, în caz că aveți nevoie, e bine să știți că există. Cartea se numește “Atunci când părinții mei au uitat să fie prieteni”, este scrisă de Jennifer Moore-Mallinos și tradusă de Laura Frunză.
E povestea unei fetițe a cărei familie era foarte “comme il faut”. Părinții erau veseli și se jucau mereu cu ea, acasă era frumos și bine. Până într-o zi când mama și tata au uitat să fie prieteni. Fetița și-a dat seama despre asta, pentru că mama și tata nu se mai jucau jocuri de societate, ba chiar îi auzea certându-se și uneori mama plângea singură în camera ei. Apoi, tata s-a mutat și chiar dacă nu mai locuiau împreună, părinții ei au redevenit prieteni și uneori mai petrec câte o seară în familie, în special la aniversările fetei. Chiar dacă multă vreme fetița s-a gândit că mama și tata s-au certat din cauza ei, până la urmă a înțeles că uneori adulții uită să fie prieteni.
Dacă vă recunoașteți scenariul de mai sus, cartea asta s-ar putea să vă ajute. Este doar un pretext de discuție pe această temă,  o șansă pentru copil să se regăsească într-o poveste. Cartea costă 19 lei și este recomandată de la 3 ani la 10 ani.
Eu nu i-am citit cartea Irinei, pentru că situația descrisă nu ni se potrivea. Eu și tatăl ei n-am fost niciodată  “comme il faut”. Nu prea aveam seri cu jocuri de societate în familie, iar aniversările erau destul de chinuite. La noi cartea asta a ajuns prea târziu, de aceea sunt dispusă să o ofer unei mame care are nevoie de ea. Am un singur exemplar și sper să rămână mult și bine în sertarul meu cu cărți de dat. Dar dacă vă trebuie această carte, dați-mi un mail și e a voastră.
       Dacă doriți să achiziționați această carte dați click  aici

joi, 20 decembrie 2012

Prima lege din lume privitoare la alienarea părintească


Avem plăcerea să vă punem la dispoziţie un material tradus recent de către voluntarii ARPCC şi care repezită prima încercare legislativă coerentă din lume care abordează fenomenul alienării părinteşti.

Legea a fost emisă în vara anului 2010 în Brazilia şi defineşte alienarea parentală ca fiind: “intervenţia în formarea psihologică a unui copil ori adolescent, provocată de oricare dintre părinţi, de bunici sau de persoanele care deţin copilul ori adolescentul sub autoritatea, tutela sau supravegherea lor, cu scopul ca minorul să respingă pe unul dintre părinţi sau cu scopul de a împiedica construirea şi menţinerea legăturilor personale dintre minor şi părintele său.”

Legea indică actele tipice de alienare parentală, fără a considera enumerarea ca fiind limitativă:

·         efectuarea unor campanii de denigrare a modului în care părintele ţintă îşi exercită drepturile şi obligaţiile părinteşti;
·         împiedicarea exercitării autorităţii părinteşti;
·         obstrucţionarea contactului dintre copil ori adolescent şi părintele ţintă;
·         împiedicarea dreptului legal de a exercita viaţa de familie;
·         restricţionarea deliberată a accesului părintelui ţintă la informaţii personale relevante cu privire la copil ori adolescent, inclusiv la informaţiile legate de şcoală, de situaţia medicală sau de modificare a adresei de reşedinţă;
·         depunerea unor acuzaţii false de către alienator sau de către copil împotriva unui părinte (viol, abuz) împotriva membrilor familiei acestuia sau împotriva bunicilor, pentru a împiedica sau preveni prezenţa lor în viaţa copilului sau adolescentului;
·         Schimbarea fără justificare, a reşedinţei copilului  într-un loc îndepărtat, cu scopul de a face dificil copilului ori adolescentului interacţiunea cu celălalt părinte, cu familia acestuia sau cu bunicii

Legea stabileşte responsabilitatea autorităţilor de a monitoriza situaţia printr-o comisie de specialişti şi oferă posibilitatea restabilirii contactelor părinte-copil prin vizite asistate. O astfel de încercare se face şi în prezent şi în România prin proiectul de modificare a legii 272/2004 (a se vedea avizul CSM).

De asemenea, legea stabileşte măsuri de combatere a alienării, precizând cerinţa de a fi tratate cu celeritate astfel de cazuri. Măsurile sunt lăsate la aprecierea instanţei, în funcţie de gravitatea fenomenului de alienare identificat:

1.     declararea faptului că s-a identificat alienarea parentală şi notificarea alienatorului;
2.     extinderea programului de legături personale în favoarea părintelui ţintă;
3.     aplicarea unei amenzi alienatorului;
4.     stabilirea unei consilieri psihologice sau psiho-sociale;
5.     modificarea custodiei în custodie comună sau unică;
6.     stabilirea printr-un ordin de restricţie a reşedinţei copilului sau adolescentului la o anumită adresă;
7.     declararea suspendării autorităţii părinteşti pentru alienator;

Textul complet al legii, în traducerea ARPCC, îl puteţi găsi la adresa web:

Ne manifestăm speranţa că în viitorul apropiat  legislaţia şi practica judecătorească din România se vor alinia acestor bune practici din străinătate. 


Cu deosebită consideraţie,
Codin Băltăgan , ARPCC



duminică, 16 decembrie 2012

Sunt divortat si nu stiu unde este tinut copilul




Întrebare :
Buna,ma numesc (…)  si as dori sa inpartasesc cu d-voastra problema in care ma aflu.Sint divortat si nu pot obtine adresa si toate informatiile despre copilul meu .In sentinta de divort nu am primit adresa unde se afla copilul meu motiv pt care nu pot trimite pensie alimentara si nu pot tine legatura cu el .Ma vad neputincios in situatia de fata si am pierdut increderea in oamenii legii .Cred ca coruptia este mare in tara;  am primit sentinta de divort cu drept de al vedea pe minor in vacante si plata pensiei alimentare dar nici o adresa la care sa pot trimite.Am apelat la o agentie numita telefonul copilului dar cei de acolo nu m-au ajutat deloc.In speranta unei rezolvari va multumesc anticipat

Răspuns:
Din ce informatii ne dati nu putem suspecta « coruptia » ci poate doar dezinteresul oamenilor legii. De asemenea  nu putem circumscrie exact cazul dvs. prea bine pentru că nu știm:
1.     Daca aveti o sentinta de autoritate parinteasca comuna sau de incredintare
2.     Daca locuiti in romania sau in strainatate
3.     Daca copilul e in tara sau in strainatate
4.     Varsta copilului

Totuși vă putem recomanda:
1. Faceti cerere la politie sa va identifice locul unde este tinut copilul (locul unde locuieste mama) ca sa puteti pune in aplicare programul de vizitare. La sectia de politie unde a locuit ultima data copilul… dati datele de identificare a mamei, bunicilor, serviciul mamei, telefon fix, mobil mama, ultimul doctor de familie al copilului si al mamei, etc. Un copil si mama nu pot sa "dispară" pur si simplu. Politia trebuie si poate sa il gaseasca.
2. Faceti cerere la politie sa va spuna locunta minorului – la biroul de evidenta populatiei – vedeti formularul de la http://www.arpcc.ro/formulare
3. Daca copilul e de varsta scolara faceti cerere la scoala copilului sau, daca nu, la ministerul invatamantului
4. Trimiteti pensia la adresa de domiciliu a mamei (prin mandat postal – tineti recipisa ca proba). Mama va fi notificata acolo. Daca nu raspunde banii vi se intorc dar asa dovediti ca ati fost de buna credinta
5. Dati copilul la consemn la frontiera (un formular puteti gasi la http://www.arpcc.ro/modele
5. Cereti sfatul unui avocat și neaparat reporniti proces de autoritate parinteasca comuna (daca nu o aveti).  Există modele pe situl nostru aici : http://www.arpcc.ro/modele. Ca paritne cu autoritate paritneasca comuna aveti mult mai multe drepturi in fata organelor statului : sa reclamati disparitia, să cereți returnarea copilului, să va opuneti la iesirea din tara a minorului fără acordul dvs.  Pt. orice decizie important părintele rezident va trebui să vă ceară acordul (la înscrierea la școala, la grădiniță, intervenții medicale, etc.) aceasta blocează abuzul de tip alienator la care pare că sunteți supus.


sâmbătă, 15 decembrie 2012

Canal video pe tema alienării părintești

De la un simpatizant:

Va felicitam pentru initiativele dvs., atat de utile in vremurile de astazi, in care aproape nimeni nu se preocupa de problemele copiilor, separati de unul din parinti, distrusi sufleteste de abuzurile celuilalt parinte, care foloseste copilul ca pe o arma.
Am remarcat ca pe youtube a aparut un canal care trateaza Alienarea Parinteasca:

http://www.youtube.com/watch?v=HymM_S_y3Mc

marți, 11 decembrie 2012

duminică, 9 decembrie 2012

Scurta poveste despre PAS

Se spune ca o imagine face cât o mie de cuvinte... tot așa, probabil că acest film explica in cinci minute ceea ce Manualul despre PAS vă detaliază aici



Codin Băltăgan

Absenţa tatălui din familie

(preluare a unui studiu de pe internet)
Absenţa tatălui în procesul de educare şi dezvoltare psihologica a copilului
Ce se întâmpla atunci când tatăl nu exista sau, mai rău nu vrea sa se implice în educarea copilului? Nu degeaba pentru conceperea unui copil este nevoie de 2... atunci şi pentru creşterea acestuia este nevoie şi de mama şi de tata, fiecare cunoscându-şi atribuţiile ca părinte. Din păcate în societatea actuala asistam la tot mai multe separări, divorţuri, certuri care nu au cum sa nu influenţeze negativ dezvoltarea psihologica a copiilor.
Specialiştii au ajuns la concluzia că neimplicarea sau absenţa tatălui din viaţa copilului duce la interiorizare, la un comportament deviant, la abandon şcolar. Într-un cuvânt la apariţia problemelor de adaptare socială a adolescenţilor, mai ales în cazul băieţilor. Mai mult copilul devine foarte răsfăţat, egocentric şi consideră că lui i se cuvine orice fără să tina cont de cei din jurul său. Altfel spus devine un copil cu probleme care nu se pot repara uşor şi care îl vor urmări toata viaţa.
[…]
Absenţa fizică
Maturizarea copilului presupune recunoaşterea tatălui ca atare. Aceasta recunoaştere este necesara în rezolvarea complexului lui Oedip. Absenţa frecventa risca sa îngreuneze procesul de identificare ce caracterizează atât pe băiat cat şi pe fata. Frecvent, mama are tendinţa de a-şi asuma ambele roluri (patern şi matern), ceea ce constituie, cel mai adesea, un factor perturbator pentru copil. Trebuie sa facem deosebirea dintre absenţa zilnica şi absenţa de lunga durata, întrucât ele nu au aceleaşi efecte asupra dezvoltării şi organizării personalităţii copilului.

- Absenţa tatălui plecat la lucru nu îl perturba pe copil, atâta timp cat ea este echilibrată. Nu trebuie sa existe o discontinuitate. După opinia lui Le Gall, aceste absente ar putea prezenta unele avantaje: tatăl oferă imaginea unui statut social, autoritatea este mai bine acceptata de copil daca ea se manifesta cu intermitente. O prezenta constanta l-ar obliga pe tata sa se ocupe de tot şi sa impieteze, astfel, asupra rolului mamei.

- Absenţa de lungă durată prezintă inconveniente evidente. Totuşi, este posibil sa compensam aceasta absenţă printr-o constanta "evocare" a imaginii tatălui de către mama. Le Gall a realizat un studiu privitor la efectul absentei prelungite a tatălui (4-8 luni) în familiile marinarilor. În unele dintre ele, mama marca în mod constant locul tatălui absent, trasând drumurile lui pe o harta a lumii. Ea rezerva tatălui deciziile importante (cumpărăturile importante, vacantele). În aceste familii, reinstalarea tatălui se face mai uşor. Şi totuşi, marea majoritate a soţiilor de marinari propaga imaginea unui tata care şi-a abandonat copii, lăsându-i singuri în fata dificultăţilor.

Absenţa morală a tatălui şi carenţa de autoritate
Mulţi dintre tati nu sunt preocupaţi de viaţa familială. Ei dau vina pe soţie pentru toate problemele educative. Constatăm carenţe importante în autoritate. Aceasta noţiune de carenţa de autoritate a fost îndelung studiata de către Sutter şi Luccioni: "ea ne apare ca un punct de sprijin indispensabil diverselor forte psihologice care tind sa se armonizeze în interiorul unei persoane. Intr-adevăr, când aceasta autoritate lipseşte, carenţa se manifesta sub forma unor simptome care se organizează intr-o ierarhie destul de coerenta, destul de constanta ca sa ne permită sa o individualizam sub denumirea de sindrom de carenţa a autorităţii". Demisia tatălui din rolul de control, pe de o parte, şi slăbirea rolului sau în viaţa familiala, pe de alta parte, antrenează un dezechilibru global al copilului care va avea posibilitatea sa transgreseze regulile.
Tatăl şi educarea copilului
Din ce în ce mai des zărim prin parcuri, pe străzi, pe terenuri de joaca tati care îşi însoţesc copiii. Şi este chiar plăcut, să vedem că tatăl, pe lângă rolul biologic necontestat, se implică şi în educarea şi dezvoltarea psihologica a copilului. Astfel, părinţii, atât mama cat şi tatăl au sau ar trebui să aibă acelaşi rol în evoluţia şi dezvoltarea psihologică a celui mic. Este adevărat ca rolul mamei este mult mai important şi mai complex, însă şi cel al tatălui este bine definit.
Probabil ca va întrebaţi ce ar putea face tatăl în primele luni de viaţa ale sugarului. Rolul lui este indirect, mai mult ca suport psihologic pentru mama, pe ai cărei umeri cad toate responsabilităţile. Naşterea poate declanşa un dezechilibru psihic al femeii, de aceea ea trebuie susţinuta şi încurajata în primul rând de tatăl copilului.
Implicarea reala a tatălui în educarea copilului ar trebui sa se facă simţita şi sa devină din ce în ce mai activă în jurul vârstei de 1 an. Aceasta este vârsta la care tatăl începe treptat sa obişnuiască micuţul cu regulile jocului, ale familiei şi ale societăţii. El este cel care trebuie sa impună limitele sau sa-l înveţe sa respecte anumite reguli fără sa devina sever sau autoritar. Tatăl trebuie sa fie conştient ca la acesta vârsta copilul imita intr-un fel comportamentul părinţilor şi pentru a-l înţelege are nevoie de explicaţii cat mai simple şi concrete.
Înaintând în vârsta, pe la 3-4 ani, implicarea tatălui în educarea copilului devine mai complexa. El poate iniţia copilul în practicarea unui sport, a unei activităţi fizice susţinându-l moral în toate încercările lui fără sa-l critice sau sa facă comparaţie cu performantele sau aptitudinile sale. De asemenea tatăl este important şi în stabilirea identităţii sexuale a copilului. Pentru băieţi are rol în validarea propriei masculinităţi, pentru fete, iubirea şi recunoaşterea tatălui este un prim pas în recunoaşterea feminităţii lor.
Relaţia cu tatăl este foarte importanta atât pentru copil cat şi pentru familie. Tatăl devine un model pentru copii şi un suport pentru mama copiilor săi, ceea ce duce la o armonie în familie şi la o dezvoltare psihologica normala a celui mic.
Reacţia unui bărbat citind toate acestea poate sa nu fie tocmai plăcuta (atâta responsabilitate, atâtea sarcini de îndeplinit în educarea copilului... adio timp de ieşit la o bere cu băieţii sau de urmărit un meci...) însa, daca în realitate exista o relaţie buna în cuplu, implicit va exista o relaţie profunda şi cu copilul şi lucrurile vor decurge de la sine. Daca părinţii se informează asupra nevoilor specifice fiecărei vârste, oferă copilului dragostea şi atenţia necesara, atunci sigur vor reuşi în procesul de educare şi dezvoltare psihologica.
Consecinţele slăbirii funcţiei paterne
Slăbirea funcţiei paterne constituie factorul esenţial al existentei unei greutăţi în comunicare intre tata şi copil. Abandonarea funcţiei paterne sau incapacitatea asumării ei nu permite maturizarea necesara a copilului. Aceasta carenţa paterna este un factor important în apariţia diferitelor tulburări psiho-patologice la copil.
Sindromul carenţei de autoritate
Trataturile specifice ale sindromului carentei de autoritate apar în trei domenii precise: personalitatea, comportamentul, relaţiile interumane.

- Personalitatea este superflua, lipsita de stabilitate şi de putere. Persoanele sunt lipsite de curaj, de perseverenta. Un sentiment profund de nesiguranţa ii stăpâneşte, iar cazurile de anxietate sunt frecvente.
- Comportamentul traduce în acte disfuncţionalităţile personalităţii. Actele sunt uneori nefondate sau nu sunt duse la bun sfârşit. Capriciul domina persoana în cauza, iar tentativele de sinucidere, destul de frecvente, sunt cauzate de nimicuri.
Sutter şi Luccioni interpretează tentativa de sinucidere ca pe un semn al carentei de autoritate din momentul în care ea intervine ca o soluţie salvatoare pentru dificultăţile cele mai diverse.
- Relaţiile interumane sunt marcate şi ele de capriciu şi instabilitate. Întoarcerea către sine şi tendinţa spre izolare sunt rare. Individul apare în lumina unei false sociabilităţi de suprafaţa, rămânând izolat; orice angajament durabil este imposibil. Are cunoştinţe, dar niciodată prieteni adevăraţi.

Tulburări în organizarea personalităţii
Am văzut ca distanţarea dintre mama şi copil era o condiţie pentru asigurarea autonomiei şi independentei individului. Situaţia de dependenta reciproca dintre mama şi copil prejudiciază viitorul psiho-afectiv al copilului. După Muldworf, daca relaţia mama-copil rămâne prea strânsa, dezvoltarea personalităţii copilului va depinde de personalitatea mamei. Daca aceasta este inclinata spre un exces de sentimentalism, copilul va fi slab, capricios, exigent; daca ea este autoritara şi posesiva, copilul nu va avea încredere în sine, va resimţi mereu un sentiment acut de nesiguranţa; acest lucru risca sa dea naştere unei persoane lipsita de caracter, de curaj, care fuge de propriile responsabilitatea (un las) şi având intenţii nesigure (veleitar). Am văzut ca una din funcţiile tatălui era sa îşi ajute fiul sa îl depăşească, sa i se opună în situaţia oedipiană. Când aceasta funcţie nu este asigurata, copilul da dovada de o nelinişte pronunţata la gândul ca trebuie sa se opună tatălui şi se complace astfel, intr-o situaţie de dependenta. Pentru Le Gall, lipsa imaginii masculine propice identificării pozitive, produce personalităţile nesigure ale unor persoane neliniştite şi temătoare, având mereu nevoie de o persoana care sa le calmeze. După Muldworf, insuficienta imaginii paterne în cazul fetei, produce efecte contradictorii: aceasta fie se identifica unei mame puternice, manifestând ulterior tendinţe homosexuale, fie este în permanenta în căutarea omului ideal, nimeni nefiind în măsura sa-i satisfacă nevoia acuta de siguranţa.
Deteriorările imaginii paterne antrenează, deci, dificultăţi de identificare. Copilul este, în acest caz, fie inhibat, fie instabil. Este incapabil sa manifeste un sentiment de identificare stabil, se îndoieşte de el însuşi şi are tendinţa sa se devalorizeze. Poseda intr-un grad scăzut capacitatea de a comunica. Constatam, de obicei, la aceşti copii, o dimensiune depresiva şi un sentiment de tristeţe.
Tulburările de caracter şi de comportament
Întâlnim adesea copii prezentând tulburări de caracter în cazul în care tatăl nu îşi îndeplineşte funcţia. Aceşti copii sunt instabili, agresivi, hiperemotivi, anxioşi, impulsivi, închişi în sine sau excitaţi, colerici… Copiii pot exprima inconfortul şi prin comportament. Reacţionează intr-un mod violent şi îşi exteriorizează conflictele prin acte. Le Gall ne atrage atenţia asupra faptului ca 75% dintre delicvenţii juvenili provin din familiile în care părinţii sunt despărţiţi.
Bolile mentale
După Muldworf, cu cat lipsa rolului patern este mai mare, cu cat a survenit mai de timpuriu în viaţa copilului, cu atât riscul patologiei mentale creste. Prezenta în anturaj a unor figuri paterne substitutive tinde, dimpotrivă, sa diminueze riscul. A. Salas a scos la lumina, în cadrul cercetărilor sale, un număr de studii care aveau menirea sa stabilească o relaţie intre tata şi boala copilului:
- Da Silva, intr-un studiu efectuat în 1963 asupra părinţilor schizofrenici, a notat ca absenţa tatălui confirma şi favorizează schizofrenia.
- Lucrările lui Green în privinţa acestui subiect sunt interesante; el a făcut o ancheta intr-un mediu familial de schizofrenici. Acest fenomen s-ar datora fie "unor circumstanţe exterioare ca îndepărtarea, fie unor conflicte, ca despărţirea, fie unei excluderi funcţionale". Imaginea tatălui este slaba şi neeficienta. După A. Salas, majoritatea taţilor care au copii depresivi prezintă o personalitate cu o latura inclinata spre narcisism şi au o imagine proasta despre ei înşişi, putând fi cauza unui comportament de fuga sau de evitare. Demisia tatălui este, se pare, foarte importanta, dar este greu de apreciat daca o defecţiune în relaţia dintre tata şi copil este direct responsabila de apariţia unei boli grave la copil, sau daca existenta unei astfel de boli la copil ar fi la originea unei slăbiri a autorităţii tatălui.

joi, 6 decembrie 2012

Custodia comuna in Canada - definitia custodiei comune legale si a custodiei comune fizice

Recomandarea custodiei comune legale in Canada

Autor: Lucia Fernandez De Sierra, doctor în psihologie, psiholog independent din Canada
Traducere din limba franceză a textului disponibil la adresa web www.arpcc.ro/docs/pg/011
Traducător: Amelia Gheorghe, Adaptare: Codin Băltăgan

În luna decembrie a anului trecut, emisiunea ”Enjeux” de la Radio Canada trecea în revistă avantajele şi dezavantajele custodiei comune cu locuinţă alternată. În Franţa, acest tip de soluţie este foarte popular şi foarte utilizat de tribunale. În acelaşi timp, este foarte criticat şi, în prezent, o mişcare contrară se dezvoltă cu paşi mari. Emisiunea pune în lumină complexitatea situaţiei cu mărturisirea mai multor copii cu locuinţă alternată , călătorind dintr-o casă în alta, săptămână după săptămână, mereu cu bagajele făcute.

Acest articol îşi propune să prezinte definiţia custodiei comune, să facă portretul robot al părinţilor care ar putea fi buni candidaţi, şi de asemenea trăsăturile copiilor. Este prezentat studiul pilot comandat în 2004 de Ministerul Justiţiei din Canada, şi criteriile utilizate în jurisprudenţa din Québec.

Potrivit liniilor directoare asupra pensiilor alimentare pentru copii stabilite în 1997, guvernul federal defineşte custodia comună astfel : ”un copil locuieşte în două locuinţe, şi petrece cel puţin 40% din timp în ce-a de-a doua” (Ministerul canadian al Justiţiei, 1997). Adesea utilizate ca sinonime, se confundă termenii de custodie comună fizică şi custodie comună legală, după care părinţii împart responsabilitatea deciziilor importante care privesc viaţa copiilor lor, putând adopta diverse condiţii de locuit. Spre deosebire de majoritatea statelor lumii, termenul de ”custodie comună fizică” este impropriu utilizat în Canada pentru a numi un aranjament de tip locuinţa alternată a copilului în care se poate ca autoritatea părintească să fie exercitată sau nu în comun. Custodia comună (fizică sau legală) implică mai multe responsabilităţi de conciliat între cei doi părinţi decât doar locuința alternantă. În Canada, locuinţa alternată poate fi inclusă sau nu în aranjamentul privitor la
autoritatea părintească comună.

Trebuie să admitem că nu toţi părinţii sunt potriviţi pentru custodia comună (cu sau fără reşedinţă alternată). Autori ca Schutz şi All (1989), Folberg (1984), Musinger & Karlson (1994) (in Brinklin, 1994); Gardner (1989) consideră că nişte candidaţi buni pentru custodia comună nu trebuie să aibă nicio dificultate în a colabora, sunt amândoi de acord să împartă custodia şi să-şi asume fiecare partea lui de responsabilitate; nu există violenţă, resentimente şi nici dorinţă de răzbunare a părinţilor unul faţă de celălalt, sunt de acord în ceea ce priveşte locul unde vor locui copiii; au aceleaşi valori morale şi sociale; sunt gata să negocieze (şi să cedeze) în cazul unor divergenţe.

Zirkel are propria sa listă de criterii. El consideră că nişte părinţi apţi pentru custodia comună şi-au împărţit înainte de despărţire într-un mod egal îngrijirile acordate copilului, ceea ce permite menţinerea unei rutini deja instaurate. Părinţii locuiesc aproape unul de celălalt, (la maxim 20 de minute) sau în acelaşi cartier şcolar, în aşa fel încât copilul să aibă o continuitate în activitatea lui (prieteni, şcoală). Merg de la o locuinţă la alta fără prea mari dificultăţi. Cei doi părinţi au un stil asemănător de educaţie şi valori. Se sprijină reciproc ca asociaţi egali pentru creşterea şi educarea minorului. Amândoi iau măsuri pentru a-şi proteja copilul de conflictele şi neînţelegerile ce apar între ei. În opinia lui Zirkel, copilul trebuie sa facă dovadă de un temperament flexibil şi adaptabil, ca să se poată acomoda schimbărilor necesare între cele două sisteme de dinamică familială. Zirkel ţine cont şi de vârsta copilului, de exemplu, pentru un sugar mai mic de un an, propune mai multe vizite în timpul zilei, înainte de a-l culca pentru prima dată în noua casă.

În faţa necesităţii de a obţine mai multe detalii despre caracteristicile si repercusiunile diferitelor tipuri de custodie, Ministerul Canadian al Justiţiei a comandat, în 2004, o analiză critică a contractelor de custodie. Este vorba despre un studiu pilot, realizat în Alberta, pentru a cerceta posibilitatea de a obţine la scară naţională informaţii asupra înţelegerilor între părinţi. Acest proiect avea două scopuri: pe de-o parte să examineze planurile parentale care implică custodie comună cu locuinţă alternată (deci custodie comună fizică n.t.) pe un eşantion de părinţi şi, pe de altă parte, să conceapă metodologia unui studiu al contractelor de custodie partajată care să se poată aplica altor înţelegeri parentale şi a unor eşantioane de anvergură naţională.

Rezultatele studiului arată că, în cele mai multe cazuri, condiţiile de locuinţă au rămas stabile în perioada care a urmat după despărţire şi după divorţ. Subiecţii studiului au declarat că pot să colaboreze în mod constant cu fostul partener ; iau diverse hotărâri, în particular, cu sau fără ajutorul avocaţilor. Şi-au exprimat, de asemenea, şi satisfacţia cu privire la condiţiile de locuinţă. Majoritatea au ţinut o legătura strânsă, amicală, cu celălalt părinte, discutând pe măsură ce apăreau problemele şi susţinându-l pe celălalt în deciziile lui. În aproximativ 75% din cazuri, planul parental s-a tradus în practică prin împărţirea responsabilităţilor de pe o zi pe alta. Puţine subiecte de neînţelegere pe tema banilor au fost semnalate, ambii părinţi lucrând cu normă întreagă. Dat fiind că responsabilităţile părinteşti, chiar şi împărţite în mod egal se amestecă şi se schimbă de-a lungul timpului, planurile parentale prea structurate se dovedesc dificil de adoptat. Potrivit acestui studiu,
o mare parte a părinţilor considerau că înţelegerile erau satisfăcătoare pentru copiii lor, în special pentru că ei erau capabili să lucreze împreună si să se sprijine reciproc.

În Quebec, şi după studierea jurisprudenţei, acordarea custodiei comune (incluzând custodia comună cu locuinţă alternată) se face după o listă de criterii (Dreptul Familiei 1997, 1992, 1988). Primul criteriu depinde de capacitatea părinţilor : cei doi răspund într-un mod asemănător nevoilor fizice, materiale, emoţionale şi spirituale ale copilului, pe lângă nevoile de învăţare şi sociale. Al doilea criteriu, dar nu mai puţin important, este comunicarea funcţională între părţi, precum şi disponibilitatea lor şi dorinţa de a stabili o custodie comună înainte de despărţire.

Un alt factor de care se ţine seama este distanţa între domiciliul părinţilor (mai ales când copiii sunt la şcoală). Mai există şi soluţia numită ”nesting” : copiii rămân în casă şi părinţii fac cu rândul, ceea ce cere o locuinţă (sau o cameră) exterioară petru fiecare părinte şi multă cooperare din partea lor.

Printre alte criterii, cei doi părinţi au valori educative (ceea ce unii numesc unitate de direcţie şi continuitate în educaţie) şi moduri asemănătoare de a acţiona. Sunt capabili să menţină un mediu stabil, incluzând familia reconstituită (o mama vitregă sau un tată vitreg pot reprezenta pentru copii forme distincte de ataşament) şi raporturi cu familia extinsă (bunici, unchi, mătuşi, veri).

Cât despre copil, jurisprudenţa ţine cont de voinţa lui, de vârstă, de starea de sănătate, de absenţa sindromului de alienare parentală, ca şi de confortul copilului de a interacţiona cu părintele. Ca urmare a rupturii familiale, copilul trebuie să aibă cel mai mare beneficiu, o relaţie apropiată şi constantă şi relaţii sănătoase cu cei doi părinţi. Atât mama cât şi tatăl trebuie să recunoască importanţa contactelor copilului cu fiecare dintre ei şi implicarea lor în deciziile care îl privesc.

În litigii, la Tribunal, sistemul de custodie comună (cu locuinţă alternată) oferă părinţilor posibilitatea de a ”câştiga” mai degrabă decât o pierdere. Numeroşi părinţi, pentru a evita plata pensiei alimentare, preferă custodia cu locuinţă alternată, ba chiar cheltuielile împărţite. De altfel, in expertizele psiho-legale, mulţi psihologi recomandă custodia comună cu sau fără locuinţă alternată pentru a evita indispoziţia, nemulţumirea şi sentimentele de nedreptate ale părinţilor. Brunet (1999) semnalează că adesea Tribunalul nu ţine cont de capacităţile parentale ale părţilor ci acordă custodia comună (cu locuinţa alternată) părţilor pentru a nu priva copilul de un raport egal cu cei doi părinţi. Totuşi, în cazul unor conflicte grave (chiar elemente nesănătoase şi patologice) ca violenţa conjugală, sau răpirea copilului, custodia comună nu este o soluţie sănătoasă, nici viabilă. În expertizele medico-legale, fiecare caz ar trebui analizat şi studiat în profunzime, cu cel mai mare
respect, păstrând neutralitatea şi obiectivitatea, ţinând cont de nevoile copilului, de vârsta lui, şi de legăturile particulare pe care le menţine (durabilitate, armonie şi confort) cu fiecare dintre părinţi. O expertiză a custodiei copilului trebuie, în teorie, să aibă ca scop confortul şi beneficiul acestuia. Cu toate astea, de câte ori nu observăm că custodia comună (cu locuinţă alternată) nu este decât un conflict divizat, continuare şi amplificare a conflictului dintre părinţi şi că minorul este prins între două sisteme diferite de educaţie şi valori, ba chiar opuse.

Ca psihologi, avem nevoie de cercetare în domeniu pentru a ne putea sprijini pe nişte repere clare şi empirice atunci când ne prezentăm în faţa Tribunalului pentru a face recomandări.

Referinţe :

• Ministère de la Justice du Canada (2004) Ententes de garde partagée : entrevues de parents (Étude pilote).
• Brunet, L. (1999) La garde d’enfant et droit d’accès. L’expertise psycholégale, balises méthologiques et
déontologiques. UQAM.
• Call, J. A. (1994) In Re Joint v. Sole Custody. The Custody Newsletter. PACE, 1997
• Droit de la famille – 2270 J.E. 95-1853 (C.A.)
• Droit de la famille - 2778 (1997) R.D.F. 555 (C.S.) p. 557
• Droit de la famille - 1636 (1992) R.D.F. 600 (C.S.)
• Droit de la famille – 301 (1988), R.J.Q. 17 (C.A.), p. 27
• Fernandez de Sierra, L. (2001) L’encoprésie comme résultat d’aliénation parentale : étude de cas. XXVIth
International Congress on Law and Mental Health. Montréal, Canada, juillet 2001.
• Gardner, R.A. (1989) Family evaluation in child custody mediation, arbitration and litigation. Cresskill, NJ :
Creative Therapeutics.
• Leonoff, A. & Montague, R. (1996) Guide to Custody and Access Assessments. Carswell.
• Weiner Davis, M. The Divorce Remedy. Simon & Schuster, 2001
• Zirkel, Kip (1999) Custody and placement decisions.Guidelines for parents . The Custody Newsletter, PACE
spring 1999.

marți, 4 decembrie 2012

Este in interesul copilului să facă naveta la 2 săptămâni între părinți?

Întrebare :
În cazul în care mi s-a încredinţat spre creştere şi educare copilul, având exercitare a autorităţii părinteşti în comun cu fosta soţie, este în interesul superior al copilului de 7 ani şi jumătate, ca aceasta mutându-se la 250km distanţă de reşedinţa copilului, să vină şi să îl transporte 500km dus-întors la fiecare două săptămâni, luându-l de acasă vineri la ora 18 (ajungând la destinaţie la ora 23) şi înapoindu-l duminică la ora 22 deşi în hotărâre este specificată ora 17? Nu am găsit pe nici unde o astfel de problemă. Mulţumesc

Răspuns :
Stimate domn. În primul rând vă felicităm pentru faptul că aţi fost numit de către instanţă ca părinte rezident. Nu mulţi părinţi de sex masculin au această şansă. Conform cu bunele practici din străinătate, interesul superior al copilului este acela de a creşte având aproape (pe cât posibil) pe ambii părinţi. Am studiat intens acest tip de situaţii. Relocarea unuia dintre părinţi la o distanță mare devine o barieră în dezvoltarea copilului şi îi prezice în general rezultate mai slabe decât dacă ar avea în apropiere pe ambii părinţi. Studiile (ca de pildă studiul de aici dar nu numai) au demonstrat efectele nefaste pe care separarea copilului de părintele nerezident (indiferent dacă se întâmplă ca o decizie a părintelui rezident de a se muta împreună cu copilul său sau ca o decizie a părintelui nerezident de se muta, ca urmare a unor factori externi) este extrem de dăunătoare bunei dezvoltări a copilului. Este important ca dvs., ca părinte rezident, să vă gândiţi în primul rând la binele copilului şi mai puţin la eventualele "frecuşuri" dintre părinţi. Dacă veţi încerca să priviţi din această perspectivă veţi observa, că la vârsta pe care o are minorul, cu siguranţă un drum de 3 ore dus (şi 3 ore întors) la două săptămâni nu este atât de greu de suportat pentru copil care are aproape 8 ani. Avantajele pentru copil sunt însă imense. Copilul trebuie să ştie că are şi mamă şi tată. Copiii au, vrem nu vrem, mai multe legături de ataşament formate cu ambii părinţi (puteți găsi un articol excelent pe această temă aici). Ambele sunt importante (vă sugerăm să citiţi acest articol). Este datoria dvs. (faţă de copil nu faţă de fosta parteneră) să ajutaţi ca relaţia dintre copil şi mamă să nu se destrame. "Ochii care nu se văd se uită", spune o vorbă din bătrâni. Este valabil şi pentru copilul dvs. Şi nu îi va fi bine acestuia dacă legăturile emoţionale cu mama sa se vor destrăma. Oricâte lucruri aveţi să îi reproşaţi mamei (sau mama dvs.) pare că mama îşi iubeşte copilul şi doreşte sincer să încerce să păstreze o relaţie cu el. Ajutaţi-o pentru că astfel vă veţi ajuta copilul să crească armonios. 
Ce puteţi face :
- permiteți-i mamei chiar să ia copilul (dacă poate) încă de joi (o zi de absență din când în când nu e un dezastru din punct de vedere şcolar). Aceasta ar permite copilului să interacţioneze cu mama mai bine şi pentru mai mult timp.
- Găsiţi "weekenduri prelungite" (cum a fost acest weekend de 30 noiembrie – 2 decembrie) şi faceţi schimb cu mama pentru ca aceasta şi copilul să poate să petreacă mai mult timp împreună. Aceasta ajută foarte mult copilul …. Să ştie ca e iubit de ambii părinţi şi ca ambii părinţi (mai ales dvs. – care sunteţi probabil figura principală de ataşament) îi dau voie să îl iubească pe celălalt părinte.
- Nu vă cramponaţi de ce spune sentinţa. Nu e nici o problemă dacă copilul ajunge acasă duminica la 22 :00 în loc de 17 :00 cum spune sentinţa. E în avantajul său ca în prima parte a zilei de duminica să poată să petreacă timp de calitate cu mama sa (şi poate cu familia extinsă din partea mamei)
- Căutaţi căi de a spori timpul pe care părintele nerezident îl petrece cu copilul. Copilul va avea numai de câştigat iar dvs. nu veţi avea nimic de pierdut. Din contră veţi avea în mamă o parteneră care nu va încerca să vă boicoteze sau, Doamne fereşte, să încerce ulterior să schimbe decizia privitoare la locuinţă.
- La această vârstă copilul poate interacţiona cu mama şi virtual – acesta e un articol interesant pe care vi-l recomandăm cu căldură atât dvs. cât şi mamei. Deşi nu e trecut în sentinţă încercaţi măcar de două ori pe săptămână să permiteţi mamei şi copilului să interacţioneze virtual (printr-o videoconferinţă). Sunt lucruri care, de asemenea, sunt benefice copilului şi, în modul cel mai sincer posibil, nu vă dăunează cu nimic dvs.

Cu speranţa ca mesajul nostru a găsit ecou în sufletul dvs. şi veţi găsi calea cea mai bună de a creşte copilul împreună cu mamă sa, vă asigurăm, stimate domn, de întreaga noastră consideraţie.
Codin Băltăgan, ARPCC

miercuri, 28 noiembrie 2012

Proiectul de modificare a legii 272/2004 a fost avizat miercuri de către guvern și va intra in Parlament

Legat de proiectul de modificare a Legii 272/2004, avem astăzi plăcerea să vă anunţăm că proiectul a primit recent avizul Ministerului de Justiţie finalizând practic întreg ciclul de aprobare la nivel interministerial. Ne bucură să vedem că o mare parte din propunerile CSM susţinute de ARPCC au fost preluate în textul legii. Dorim prin acest e-mail să vă punem la dispoziţie textul final, aşa cum a intrat în şedinţa de guvern din data de 27 noiembrie 2012. Textul se poate descărca de aici (versiunea 2012.11.12). Tot ieri proiectul a fost avizat de guvern (cu mici modificări) şi va fi transmis în curând parlamentului.

Câteva dintre modificările importante aduse de lege în situaţia copiilor care trec prin divorţ sunt:
  • Definirea criteriilor care stau la baza interesului superior al copilului
  • Obligaţia pozitivă care revine părintelui rezident de a stimula legăturile personale cu părintele nerezident (principiul californian)
  • Prevederi legale mai clare de intervenţia a DGASPC şi SPAS în cazurile de alienare parentală (boicotul programelor de legături personale)
  • Măsuri asiguratorii pentru prevenirea situaţiilor de abuz legate de punerea în aplicare a legăturilor personale şi respectiv returnarea copilului la locuinţa sa statornică la finalul programului de legături personale       
  • Clarificarea explicită a faptului că un părinte nu poate renunţa la autoritatea părinteasc
  • Clarificarea explicită a motivelor temeinice care pot determina instanţa să decidă ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur părinte
  • Criterii obiective de stabilire a locuinţei minorului care includ:
    • principiul californian (principiul părintelui celui mai cooperant)
    • modul în care părinții respectă  dreptul minorului la legături personale
    • situaţia locativă a părinţilor
    • apropierea de instituţia de învăţământ (şcoală, grădiniţă)
    • istoricul de violenţă asupra copilului
Totuşi, câteva propuneri interesante venite din partea societăţii civile şi preluate de CSM şi MMFPS au fost eliminate de Ministerul de Justiţie în cursul procesului de avizare. Considerăm că acestea sunt strice necesare unei bune implementări a prevederilor din Codul civil legate de custodia comună. 

Propunerile pot fi identificate comparând versiunea actuală a proiectului de lege cu versiunea anterioară avizului MJ (versiunea 2012.09.17, care poate fi descărcată de aici). ARPCC va milita în Parlament şi pentru readucerea în textul legii a altor îmbunătăţiri care sunt necesare unei bune implementări a prevederilor noului Cod civil referitoare la relaţiile părinţi-copii post-divorţ.


Colectivul ARPCC

Pentru informații cu privire la poziția ARPCC relativ la modificarea legii 272/2004 și cu privire la variatele modificări suplimentare necesare în textul legii puteți consulta această pagină web

joi, 22 noiembrie 2012

Lipsa dragostei paterne poate distruge viata unui copil

Un studiu recent desfasurat in USA pe o scara larga - a concluzionat ca dragostea tatalui este la fel de importanta ca si cea a mamei in dezvoltarea emotionala a copilului. Examinarea a peste 10.000 de fii si fiice a relevat modul in care un tata distant sau aflat la distanta poate afecta viata unui copil, uneori timp de decenii. Revizuirea a 36 de studii din intreaga lume a concluzionat ca dragostea paterna este la fel de importanta pentru tineri ca si cea materna.

Cercetatorul profesor Ronald Rohner considera ca dragostea paterna este esentiala pentru dezvoltarea copilului si spera ca rezultatele sale vor motiva mai multi tati sa se implice in ingrijirea copiiilor lor. "In Statele Unite, Marea Britanie si Europa, ne-am asumat in ultimii 300 de ani ideea ca toti copiii au nevoie pentru o dezvoltare sanatoasa si normala de dragostea mamei lor", a spus el. "Si ca tatii exista pentru a ajuta mamele si pentru a asigura suportul financiar, dar nu sunt necesari pentru dezvoltarea sanatoasa a copiilor. Dar aceasta teorie e total gresita. Trebuie sa ne indepartam de ea si sa incepem sa realizam ca influenta tatalui este importanta, uneori mai importanta decat a mamei ."Concluziile sale au venit dupa ce a examinat datele din studiile in care copiii si adultii au fost intrebati cat de iubitori sunt parintii lor.

Acestia au fost chestionati daca se simt iubiti si doriti, sau daca parintii lor i-au facut sa sufere, sau daca s-au simtit iubiti. Cei care au luat parte la acest studiu au raspuns la intrebari referitoare si la personalitatea lor, raspunsurile penduland intre: "ma gandesc la bataie sau sa fiu rau" la "cred ca lumea este un loc bun si fericit".Contabilizarea rezultatelor a aratat ca cei care au fost respinsi in copilarie se simt mai nelinistiti si nesiguri, ostili si agresivi.Multe dintre aceste problemele sunt raportate la varsta adulta, sustine studiul publicat in revista Personality and Social Psychology Review. Crucial, dragostea tatalui este la fel sau chiar mai importanta decat cea a mamei, in unele cazuri. Un motiv pentru acest lucru ar putea fi acela ca respingerea este mai dureroasa daca vine din partea parintelui pe care copilul il vede mai puternic si pe care il respecta mai mult.Profesorul Rohner, de la Universitatea din Connecticut, SUA, a declarat ca respingerea in copilarie are "un efect puternic si consistent in dezvoltarea personalitatii". El a adaugat: "Copiii si adultii de pretutindeni - indiferent de rasa, cultura, si de gen - au tendinta de a raspunde in exact acelasi mod, atunci cand sunt respinsi." Profesorul Rohner spune ca acei copii care nu se simt iubiti, au tendinta de a deveni anxiosi si nesiguri, iar acest lucru poate sa-i faca neajutorati. Mania si resentimentele pot duce la o introvertire emotionala in incercarea de a se proteja impotriva suferintelor viitoare. Acest lucru le va ingreuna pe viitor relationarea. Ei ajung sa nu mai aiba respectul de sine si sa se descurce greu in situatii stresante.Profesorul Rohner a adaugat ca cercetarile arata ca aceleasi parti ale creierului sunt activate atunci cand oamenii se simt respinsi ca si atunci cand sufera durerea fizica. El a adaugat: "Spre deosebire de durerea fizica, oamenii pot retrai psihologic durerea emotionala a respingerii o perioada de multi ani de zile." Cercetarile sale arata ca influenta tatalui este foarte importanta in formarea comportamentului copilului si o va determina mai tarziu (consumul excesiv de alcool, drogurile sau problemele mintale).Norman Wells a declarat: "Acest studiu subliniaza importanta familiilor unite si stabile in care atat tatal, cat si mama sunt implicati in aceeasi masura in cresterea copiilor".Guverne succesive nu au reusit sa recunoasca faptul ca barbatii si femeile sunt diferiti si ca, astfel, si modul lor de a creste copiii este diferit. "El a criticat ministrii pentru ca "au pretins ca un singur parinte este la fel de bun ca ambii, sau ca doi parinti de acelasi sex sunt la fel de buni ca cei doi parinti naturali de sex opus".In Iunie, in America, Coalitia a anuntat sanctiuni pentru mamele care nu reusesc sa permita fostilor parteneri sa mentina o relatie corecta cu copiii lor, inclusiv pedeapsa cu inchisoarea. Legea va consacra, deasemenea dreptul la tutela comuna a copilului. 

Autor: Mihaela Vilcu
Sursa: desprecopii.com

miercuri, 21 noiembrie 2012

Rolul tatalui in dezvoltarea personalitatii copilului

Importanța tatălui

(Traducere a unor studii ale Facultatii de Psihologie sociala din cadrul Universitatii de Stat Arizona, SUA -- http://researchmag.asu.edu/stories/fathers.html)

“Sa intrebi care parinte este mai important pentru un copil dupa un divort este ca si cum ai intreba la ce ai renunta mai ușor, la inima sau la plămâni. Amandoi sunt absolut esentiali pentru viata si pentru buna-stare”, explica Braver. Asta e valabil si pentru parintii cuiva.

Cand divorturile au inceput sa creasca numeric extrem de mult in anii 1970, multi au crezut ca cu o mama puternica si ajutorul financiar al tatalui copii rezultati din divort vor fi ok.

Sanford Braver a fost 27 de ani profesor si cercetator la Arizona State University din SUA. Veteranul psiholog spune ca dovezile colectate din aproape toate studiile organizate începând din anii 1970 arata în mod clar ca lipsa figurii puternice a tatălui este motivația pentru aproape orice maladie sociala pe care ne-o putem imagina. 

Lipsa unui tata puternic poate conduce la implicarea in grupuri infractionale si comportamentul violent, folosirea drogurilor si a alcoolului, depresii si probleme interpersonale, activitate sexuala timpurie si sarcini la varsta adolescentei, ca si nivele ale educatiei reduse si standarde de viata scazute. 

Beneficiile admiterii implicarii tatalui in cresterea copilului 

Studiile au aratat fara putinta de tagada ca copiii care primesc mai multa atentie si li se permite interactia de la / cu tatii lor sunt mai sanatosi si mai bine adaptati decat copii fara tati sau cu tati care nu sunt lasati sa se implice. In conformitate cu rezultatele unui studiu din 1990, copiii cu tati carora li s-a permis implicarea sunt: 
  • mai increzatori in fortele proprii si mai putin anxiosi cand sunt plasati in situatii neobisnuite 
  • mai pregatiti sa faca fata situatiilor frustrante 
  • mai pregatiti sa se adapteze circumstantelor in schimbare care difera de situatiile de rutina cu care sunt obisnuiti si 
  • mai pregatiti sa dobandeasca un simt de independenta si identitate in afara relatiei mama / copil 
Un studiu realizat la universitatea Harvard care s-a intins pe 26 de ani adauga cateva beneficii suplimentare pentru copii ai caror tati li se permite implicarea: 
  • Au mai mari sanse sa se maturizeze ca adulti capabili de compasiune. 
  • Au mai mari sanse sa dobandeasca un respect de sine mai ridicat si note mai mari la scoala. 
  • Sunt mai sociabili. 
Henri Nouwen, preot de parohie si scriitor, a prezis intr-un mod foarte exact ca viitoarea generatie va fi cunoscuta prin interiorizare, convulsivitate si lipsa tatilor. Sa ne gandim la consecintele disparitiei tatalui. Lipsa tatalui fie prin absenta fizica ori emotionala are urmatoarele efecte:
  • Copiii fara tata sunt mai susceptibili sa comita crime si sa recurga la substante halucinogene. Un raport din 1994 emis de catre Departamentul pentru Sanatate si Servicii Sociale al statului Wisconsin din SUA a concluzionat ca doar 12% dintre delincventii din arestul statului proveneau din familii bi-parentale. Un studiu din 1980 despre femeile delincvente din centrul Autoritatii pentru Tineri din California a identifcat ca doar 7% dintre delincvente proveneau din familii cu doi parinti.
  • In medie, copiii fara tata obtin note mai mici la examene si au note mai mici. Profesorul universitar specializat in problematica familiei, Barbara Dafoe Whitehead, a spus: « Chiar si dupa verificarea rasei, venitului si religiei, cercetatorii au gasit diferente semnificative in ceea ce priveste performantele educationale obtinute de copii crescuti in familii bi-parentale fata de cei din medii mono-parentale.
  • Copiii din familii din care lipsesete tatal sunt de cinci ori mai expusi la riscul de a ajunge saraci si de zece ori mai expusi la cel de a ajunge extrem de saraci. 
  • Adolescentii din familii doar cu mama devin activi sexual mai devreme si fiicele sunt mult mai predispuse sa devina mame singure. Dar otrava merge chiar mai profund. « Caminele dezorganizate contribuie la 3 din 4 suiciduri la adolescenti si in 4 din 5 internari psihiatrice. » Statisticile pot incerca sa masoare tragedia, totusi ele nu vor putea reflecta niciodata durerea personala a celor implicati. Este cazul lui Cati. Una din primele amintiri ale lui Cati era urcatul la locul de privit de la fereastra dormitorului ei si asteptarea aparitiei farurilor de la masina tatalui ei. Ea isi aduce aminte atat de teama cat si sentimentul de dor, o senzatie de rau. Teama, pentru ca el era galagios si baut si adesea abuziv cu ea si cu mama ei. Dor, pentru ca… ei bine pentru ca el era tatal ei. “Imi aduc aminte pur si simplu dorinta de a sari in bratele tatalui meu sa-l imbratisez si doar sa ma simt in siguranta » spune ea. « Nu am fost lasata niciodata sa fac asta.» Cati are acum 38 de ani, se lupta cu propria identitate si se simte inutila.

Multe familii cu tatal absent sau neglijate de tata se descurca cu un oarecare succes. Dar putine vor spune ca nu ar fi fost mai puternice daca ar fi avut doi parinti grijulii si cooperanti. Importanta tatilor la bunastarea copiilor este indicata in mod clar de varietatea de efecte negative experimentate de catre copiii din familiile cu tata absent, asa cum se vede din cercetare:

- Jumatate din familii mono-parentale (doar cu mama) traiesc sub pragul saraciei.

- Venitul mamelor din familii mono-parentale este de doar 67% din ce era inaintea divortului.

- Familiile care au ca parinte doar mama isi schimba domiciliul mai frecvent decat familiile bi-parentale, expunandu-si astfel familia la mai mult stres de adaptare si mai putina stabilitate in relatiile cu vecinii.

- Adolescentii din familii doar cu mama sunt mai predispusi sa-si inceapa foarte devreme viata sexuala, si fetele sa devina mame mono-parentale.

- Adolescentii se plang ca primesc mai putin ajutor la efectuarea temelor si in general iau decizii cu o mai mica implicare parentala decat o fac adolescentii din familii bi-parentale.

- Copiii din familii mono-parentale se plang ca sufera presiuni si sunt mai hartuiti de catre colegi si copiii de varsta similara decat cei din familii bi-parentale.

- Adolescentii din familii doar cu mama sunt mai susceptibili sa comita acte de delincventa.

- Copiii din familii doar cu mama obtin rezultate mai slabe la testele standard care ilustreaza dezvoltarea cognitiva. Diferentele in comparatie cu copii din familii bi-parentale este si mai mare la evaluarile profesorilor cum ar fi mediile si notele precum si probleme comportamentale in scoli si cu copii de varsta similara.

Absenteismul de la scoala este mai ridicat la copii proveniti din familii doar cu mama.

- Fetele din familii doar cu mama sunt mai susceptibile de depresie in perioada adolescentei si de asemenea sunt mai agresive decat alte fete.

- Tinerii adulti care au crescut in familii doar cu mama sunt mai susceptibili sa abandoneze studiile liceale.

- Tinerii adulti care au crescut in familii doar cu mama au venituri mai mici; fetele sunt mai susceptibile sa ajunga sa se bazeze pe ajutorul de somaj.

- Tinerii adulti care au crescut in familii doar cu mama sunt mai susceptibili sa divorteze ei insisi.

- Tinerii adulti care au crescut in familii doar cu mama sunt mai susceptibili sa comita acte de delincventa si sa devina dependenti de droguri si de alcool, fata de cei rezultati din familii bi-parentale.

(Trei teorii au incercat sa explice efectele negative derivate din familiile doar cu mama: lipsurile economice, diferentele de valori parentale si practici de crestere a copiilor, privatiunile de stimulare si sustinere de catre vecini. Toate acestea explica unele aspecte ale diferentelor, dar cel mai important este faptul ca FAMILIILE FARA TATA SUFERA MULTE SI MARI DEZAVANTAJE).

marți, 20 noiembrie 2012


Kelly - Folosirea cercetărilor din domeniul dezvoltării copilului în luarea deciziilor adecvate privind custodia şi planurile de legături personale pentru copiii de vârste mici


PARTEA II  - IMPLICAŢIILE STUDIILOR PRIVIND ATAŞAMENTUL ASUPRA PLANURILOR DE CUSTODIE ŞI LEGĂTURI PERSONALE
Joan B. Kelly and Michael E. Lamb


MENŢINEREA LEGĂTURILOR DE ATAŞAMENT ALE COPILULUI DUPĂ SEPARARE SAU DIVORŢ

În situaţia în care părinţii au locuit împreună înainte de separare şi relaţiile copilului cu ambii părinţi au fost de calitate adecvată şi de sprijinire corespunzătoare, principala provocare va fi menţinerea legăturilor de ataşament ale copilului cu ambii părinţi după separare.

Dacă există dubii sau suspiciuni de rele tratamente aplicate minorului, de abuz de substanţe, de boli mintale sau de violenţă domestică, este esenţială realizarea unor evaluări ale capacităţilor părinteşti pentru a se determina în ce măsură este adecvat pentru copil sa petreacă timp cu respectivul părinte. În astfel de cazuri se pot impune măsuri de limitare a dreptului de vizitare sau vizite în cadru supravegheat pentru a nu fi puse în pericol siguranţa şi dezvoltarea copilului.

Mai mult, atunci când părinţii nu au locuit niciodată împreună, iar copilul nu a avut ocazia să se ataşeze de unul dintre părinţi, după cum se întâmplă în cazurile în care paternitatea se stabileşte pe cale legală, este nevoie de eforturi speciale pentru a încuraja dezvoltarea relaţiilor de ataşament. Aceste aspecte, însă, nu reprezintă ţinta acestui articol.

În general, relaţiile stabilite de copil cu părinţii au un rol crucial în evoluţia socială, emoţională, personală şi cognitivă a acestuia şi există o vastă literatură ce documentează efectele adverse ale perturbării relaţiilor dintre părinte şi copil asupra dezvoltării şi adaptării copilului (Lamb, 1999; Lamb, Hwang, Ketterlinus, & Fracasso, 1999).

Mai mult, dovezile indică faptul că există un mare risc psihologic şi social la copiii lipsiţi de relaţii semnificative cu unul dintre părinţi, chiar şi atunci când respectivii copii au capacitatea de a menţine relaţii cu celălalt părinte.
Cu alte cuvinte, există dovezi considerabile în sprijinul ideii că este mult mai probabil ca un copil să-şi dezvolte potenţialul psihologic atunci când are posibilitatea de a dezvolta şi menţine relaţii semnificative cu ambii părinţi, chiar dacă părinţii locuiesc sau nu împreună
Tradiţia în luarea deciziilor privind custodia şi planurile de legături personale este de a pune accentul pe relaţia copil-mamă şi de a menţine continuitatea acestei relaţii, stabilindu-se de cele mai multe ori ca mama să locuiască împreună cu copilul şi tatăl să aibă contact limitat cu acesta.

Astfel, copilul care era obişnuit să-şi vadă ambii părinţi în fiecare zi, ajunge brusc să-şi vadă unul dintre părinţi, de obicei tatăl, doar o singură dată pe săptămână (sau o dată la 2 săptămâni) pentru câteva ore. Acest tip de aranjament era deseori descris de specialişti ca fiind în interesul superior al copilului, ca urmare a înţelegerii greşite a ideii că un copil dezvoltă o singură legătură semnificativă sau principală de ataşament (interpretare bazată pe primele speculaţii ale lui Bowlby).

Drept urmare, cercetările timpurii în domeniul dezvoltării copilului au preluat teorii psihanalitice netestate şi au continuat să se axeze exclusiv pe mame şi copii, presupunând că taţii au un rol periferic şi inutil în dezvoltarea copilului şi în adaptarea psihologică a acestuia.
Aranjamentele de custodie rezultate în urma acestei idei greşite au sacrificat continuitatea relaţiei copil-tată, lucru ce are consecinţe pe termen lung asupra copilului, atât din punct de vedere socio-emoţional, cât şi economic. În prezent există o vastă literatură de cercetare din care rezultă foarte clar efectele nefavorabile ale unei relaţii tată-copil restricţionate (întrerupte), precum şi aportul pozitiv pe care taţii îl au în dezvoltarea copiilor lor.

Studiile revizuite ale lui Bowlby (1973) indicau faptul că pierderea sau diminuarea relaţiilor semnificative în copilărie pot cauza anxietate şi un sentiment acut de pierdere, în special în primii 2 ani de viaţă, când copiii dispun de resurse cognitive şi de comunicare reduse care să-i ajute să facă faţă lipsei. Atât conflictele conjugale, cât şi ieşirea bruscă a unui părinte din viaţa cotidiană a copilului pot determina nesiguranţă în legăturile de ataşament ale copilului şi ar trebui astfel evitate.

Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor psihologice ale copiilor, planurile de legături personale adoptate pentru copiii mai mici de 2 sau 3 ani trebuie să implice mai multe tranziții, şi nu mai puţine, pentru a se asigura atât continuitatea ambelor relaţii, cât şi siguranţa şi confortul copilului într-o perioadă de mari schimbări.

O situaţie ideală este aceea în care copiii de vârste mici au ocazia de a interacţiona cu ambii părinţi zilnic sau o dată la două zile în diverse contexte funcţionale (hrănire, joacă, disciplinare, îngrijire primară, impunerea de limite, mersul la culcare, etc.). Pentru a reduce impactul dăunător al separării prelungite de oricare dintre părinţi, ar trebui să existe tranziţii mai frecvente decât ar fi de dorit în cazul copiilor cu vârste mai mari.

Pe măsură ce copiii ating vârsta de 2 ani, creşte capacitatea lor de a tolera despărţirile mai lungi, deci majoritatea copiilor cu vârste mici pot petrece fără stres două nopţi consecutive cu fiecare părinte în parte. 
Planurile de legături personale ce presupun alternarea unor perioade mai lungi de timp, cum ar fi 5 până la 7 zile, ar trebui evitate, deoarece copiii de vârstă mică încă mai resimt sentimente de spaimă şi disconfort când sunt separaţi prea mult timp de oricare dintre părinţi.

Există numeroase dovezi că bebeluşii şi copiii de vârste mici se obişnuiesc cu tranziţiile normale, cum ar fi înscrierea în instituţii alternative de îngrijire (creşe, grădiniţe), fără a exista efecte negative asupra calităţii legăturilor de ataşament cu părinţii (Lamb, 1998). Acelaşi lucru ar trebui să fie valabil şi în cazul separării din cadrul divorţului sau despărţirii părinţilor.

Astfel, copiii de vârste mici ar trebui să aibă săptămânal numeroase contacte cu ambii părinţi, pentru a reduce anxietatea generată de separare şi a menţine continuitatea legăturilor de ataşament dezvoltate de copil. Din nefericire, în cazul copiilor de vârste mici s-a pus în mod incorect prea mult accent pe conceptul stabilităţii locaţiei (o singură casă, un singur pat), fără a se ţine prea mult seama de importanţa mult mai mare pe care o au pentru copil relaţiile cu ambii părinţi, din punct de vedere al contribuției emoţionale, sociale şi cognitive pe care aceste relaţii o aduc în dezvoltarea copilului.

Această cerinţă de a locui într-o singură locaţie (stabilitate geografică) asigură numai un tip de stabilitate. La copiii de vârste mici (şi chiar şi la ceilalţi de vârste mai mari) stabilitatea este dată şi de sosirile şi plecările predictibile ale ambilor părinţi, de programul fix de hrănire şi mers la culcare, de îngrijirea adecvată şi susţinută, de afecţiune şi acceptare (Kelly, 1997). Mai mult, se poate obţine stabilitate după separare dacă programele de legături personale stabilite pot fi previzibile şi pot fi suportate fără stres şi suferinţă de copiii de vârste mici.

PETRECEREA NOPŢILOR CU PĂRINTELE NEREZIDENT

Avându-se în vedere focalizarea tradiţională pe păstrarea legăturii de ataşament dintre mamă şi copil prin stabilirea unei singure locuinţe, nopţile petrecute cu celălalt părinte sau vizitele prelungite la acesta (în cele mai multe cazuri celălalt părinte fiind tatăl) au fost pentru mult timp interzise sau vehement descurajate de către judecători, mediatori, psihologi, psihiatri, avocaţi din domeniul dreptului familiei şi, deloc surprinzător, chiar de multe dintre mame ((ex. Garrity & Baris, 1992; Goldstein, Freud, & Solnit, 1973; Goldstein, Freud, Solnit, & Goldstein, 1986; Hodges, 1991).

Hodges (1991), spre exemplu, afirma că pentru copiii mai mici de 6 luni “este puţin probabil ca vizitele peste noapte să fie în interesul superior al copilului, deoarece programul de hrănire şi de somn al bebeluşilor trebuie să fie cât mai stabil cu putinţă” (pag. 175). Pentru bebeluşii cu vârste între 6 şi 18 luni, vizitele peste noapte “ar trebui considerate ca foarte puţin convenabile” (pag. 176).
Deşi Hodges sublinia importanţa mai multor vizite pe săptămână în cazul copiilor cu vârste mai mari care erau ataşaţi de taţii lor, el recomanda ca aceste vizite să se limiteze la câteva ore. Hodges afirma că petrecerea nopţilor cu unul dintre părinţi “fără efecte negative” era posibilă numai la copiii care treceau de vârsta de 3ani (pag. 177).

Astfel de recomandări normative şi restrictive inutile nu se bazau pe studiile din domeniul dezvoltării copilului şi reflectau astfel un punct de vedere depăşit asupra relaţiilor dintre părinte şi copil. Mai mult, astfel de recomandări nu luau în calcul calitatea relaţiei tată-copil sau mamă-copil, natura implicării ambilor părinţi sau nevoia copilului de a menţine şi consolida relaţiile cu ambii părinţi după separare (Lamb, Stern¬berg, & Thompson, 1997).

Studiile şi experienţa acumulată în domeniul formelor instituţionale de îngrijire timpurie (creşe, grădiniţe, etc.) şi a altor planuri stabile de îngrijire indică faptul că bebeluşii şi copiii de vârste mici se adaptează uşor la astfel de tranziţii şi chiar dorm bine odată familiarizaţi cu noul mediu. Într-adevăr, un copil se dezvoltă bine pe plan social, emoţional şi cognitiv dacă planurile de îngrijire sunt previzibile şi dacă părinţii sunt sensibili la nevoile fizice şi de dezvoltare ale copilului, precum şi prezenţi din punct de vedere emoţional (Horner & Guyer, 1993; Lamb, 1998).

Perioadele petrecute peste noapte cu părintele nerezident (incluzând aici şi perioada din timpul zilei când copilul doarme la prânz) sunt foarte importante din punct de vedere psihologic nu numai pentru bebeluşi, dar pentru toţi copiii cu vârste mici. Serile şi nopţile petrecute cu celălalt părinte reprezintă ocazii pentru activităţi cruciale de interacţiune socială şi educare/formare, printre care îmbăiatul, alinarea durerilor sau a neliniştilor, ritualul mersului la culcare, liniştirea copilului când se trezeşte peste noapte, precum şi sentimentul de garanţie şi siguranţă pe care îl creează posibilitatea de a se cuibări în braţele părintelui când se trezeşte dimineaţa, activităţi ce nu sunt posibile în cadrul vizitelor de câteva ore.

Aceste activităţi cotidiene promovează şi menţin încrederea în părinţi, şi în acelaşi timp adâncesc şi consolidează legătura de ataşament dintre copil şi părinte. Nu există nicio dovadă că dezvoltarea psihologică a copilului sau relaţiile dintre copii şi părinţii lor sunt afectate negativ atunci când copiii petrec nopţile cu celălalt părinte în cadrul divorţului sau separării.

Un studiu al lui Solomon (1997), citat deseori în mod greşit, raporta cote ridicate de nesiguranţă în legătura de ataşament mamă-bebeluş şi tată-bebeluş atunci când părinţii locuiau separat, deşi copiii cu vârste mai mari (1-2 ani) care stăteau peste noapte atât cu mama, cât şi cu tatăl nu erau cu mult mai predispuşi la a dezvolta legături nesigure de ataşament, comparativ cu copiii care nu beneficiau de astfel de vizite.

Într-adevăr, după cum s-a menţionat mai sus, există numeroase dovezi ce indică beneficiile acestor experienţe regulate. Pe lângă faptul că menţin şi consolidează legăturile de ataşament, vizitele peste noapte le furnizează copiilor o diversitate de experienţe stimulative pe plan social, emoţional şi cognitiv care încurajează adaptabilitatea şi dezvoltarea sănătoasă a acestora. Mai mult, relaţiile semnificative dintre tată şi copil îi pot încuraja pe taţi să rămână implicaţi în viaţa copiilor lor, făcându-i să se simtă emancipaţi ca părinţi.

Alte avantaje pe care le oferă timpul petrecut peste noapte la unul dintre părinţi includ: combinarea în cote normale a timpului “real” şi a timpului liber atunci când părintele beneficiază de perioade extinse de educare şi îngrijire, posibilitatea de a fi la curent cu schimbările constante şi complexe survenite în dezvoltarea copilului, ocazii pentru o disciplină şi o educare eficiente - trăsături esenţiale ale unei bune activităţi de îngrijire şi educare, precum şi posibilităţile de reconectare cu copilul într-un mod semnificativ. Prin opoziţie, vizitele scurte, de câteva ore, le reamintesc copiilor că părintele care îl vizitează există, dar nu le furnizează varietatea de activităţi de îngrijire şi educare care să fixeze în mintea lor relaţia cu părintele respectiv.

Când mamele alăptează există multă ezitare, indecizie şi poate o puternică împotrivire maternală cu privire la separarea de copil pe durata unei zile întregi sau de peste noapte. În mod evident, alăptatul reprezintă una din conjuncturile importante în cadrul cărora sunt încurajate legăturile de ataşament, este un context esenţial sub toate formele. Cu toate acestea, nu există dovezi că se formează legături mai strânse şi mai sigure cu părinţii în cazul copiilor alăptaţi la sân, faţă de cei hrăniţi cu biberonul.
Un tată îşi poate hrăni bebeluşul cu lapte muls de la mamă, mai ales dacă se stabilesc foarte clar regulile şi orele de hrănire. Când copilul trebuie să rămână peste noapte la celălalt părinte, nu este absolut important ca dormitorul şi mediul din cele două case să fie la fel, deoarece bebeluşii se adaptează repede la aceste diferenţe. Este mult mai important ca programul şi obiceiurile de hrănire şi somn să fie asemănătoare în fiecare dintre case pentru a se crea sentimentul de stabilitate.

Astfel, părinţii ar trebui să schimbe informaţii cu privire la orele de somn şi ritualul de culcare, trezirea de peste noapte, preferinţele culinare şi orele de masă, tehnicile folosite pentru alinarea şi liniştirea copilului, bolile acestuia, precum şi despre schimbările survenite în rutina zilnică pe măsură ce copilul creşte. Avocaţii sau mediatorii ar trebui să îi încurajeze pe părinţi să comunice despre aceste lucruri direct, fie verbal, fie în scris. Dacă acest lucru nu este posibil datorită intransigenţei unuia sau a ambilor părinţi, atunci instanţa ar trebui să hotărască implicarea unor consilieri parentali, a unor experţi speciali sau a mediatorilor de custodie până când tensiunile normale ale divorţului se diminuează.

De asemenea, este important să se admită faptul că un litigiu prelungit şi spectrul câştigării sau pierderii procesului nu fac decât să menţină tensiunea creată de conflict (Maccoby & Mnookin, 1992); ca atare, astfel de dispute trebuie rezolvate cât mai repede. Mai mult, calitatea comunicării nu trebuie judecată după nivelul de conflict din jurul litigiului.

Provocările unei comunicări axate pe copil şi pe nevoile acestuia presupun angajament şi implicare din partea părinţilor faţă de bunăstarea copilului, dar vor avea consecinţe pozitive pe termen lung atât în ceea ce îl priveşte pe copil, cât şi asupra relaţiilor dintre părinţi şi copil. Deşi este clar că o relaţie între părinţi bazată pe cooperare este benefică, planurile de legături personale care încurajează relaţii semnificative între copil şi părinte nu ar trebui restricţionate după separare dacă unul sau chiar ambii părinţi nu pot coopera. Părinţii neimplicaţi pot funcţiona eficient în domeniile lor paralele şi prin aceasta pot ajuta la adaptarea copiilor lor (Lamb et al., 1997; Maccoby & Mnookin, 1992; Whiteside, 1998).

Avându-se în vedere asocierea care se face între conflictele ridicate şi rezultatele mai slabe ale copilului după divorţ (Johnston, 1994; Kelly, in press; Maccoby & Mnookin, 1992), ar fi de preferat ca tranziţiile să se facă fără un conflict făţiş. Totuşi, este important să se înţeleagă conceptul de conflict ridicat din studiile relevante, deoarece de cele mai multe ori concluziile acestor studii sunt interpretate greşit. Prin definiţie, desigur, disputele privind custodia şi planurile de legături personale presupun conflict, dar este clar că un astfel de conflict în sine nu este neapărat dăunător.

Conflictele ridicate considerate dăunătoare de cercetători precum Johnston (1994) presupuneau în mod tipic episoade repetate de violenţă între soţi şi agresiune verbală de nivel intens manifestată pe perioade extinse de timp şi de cele mai multe ori în faţa copiilor. Johnston sublinia importanţa continuării relaţiilor cu ambii părinţi, cu excepţia cazurilor relativ rare în care se manifestă un conflict intens şi prelungit.

Conflictul ridicat manifestat la momentul tranziţiei poate spori neliniştea copiilor cauzată de separare. Chiar şi în lipsa conflictului, tranziţiile pot cauza tulburări de comportament, agitaţie şi plâns pe măsură ce copiii trec de la un anumit set de reguli şi obiceiuri sau de la un anumit stil parental la altul. După cum s-a observat mai sus, acest lucru este valabil mai ales la copiii cu vârste între 15 şi 24 de luni, când este absolut normal să se întâmple aşa. Dacă nu se poate evita conflictul deoarece unul sau ambii părinţi sunt ostili, atunci tranziţiile ar trebui implementate de bone sau ar trebui să se petreacă în locuri neutre, cum ar fi centre de îngrijire, centre speciale de vizitare înfiinţate în acest scop sau acasă la bunici.

În anumite cazuri mamele sunt foarte ostile faţă de taţi după separare, iar aceasta reprezintă o strategie a lor de a îi împiedica sau de a Ie reduce acestora dreptul de participare la creşterea copilului. În astfel de cazuri, nu trebuie să li se interzică taţilor posibilitatea unui contact adecvat cu copiii lor numai din simplul fapt că există conflict între părinţi. La fel, taţii care le dojenesc pe mame în timpul tranziţiilor sau refuză să comunice informaţii despre comportamentul copilului din perioada petrecută cu ei, ar trebui să adopte atitudini mult mai cooperante pentru a justifica un contact prelungit cu copiii.

Se presupune că părinţii au stiluri oarecum diferite de creştere şi educare a copiilor, care sunt determinate de propriile personalităţi şi de modul în care ei au fost crescuţi la rândul lor. Indiferent dacă aceste deosebiri există sau nu, copiii (şi părinţii) beneficiază de discuţii cu privire la tehnici de disciplinare şi de abordare, precum şi despre realizarea activităţilor majore de dezvoltare cum ar fi de exemplu, mersul la oliţă. Mai mult, copiii vor avea în mod tipic experienţe sociale diferite (şi ritualuri de vacanţă) cu fiecare părinte în parte şi cu rudele şi prietenii apropiaţi.

CÂT ESTE ADECVAT SĂ SEPARĂM COPILUL DE FIGURILE PRINCIPALE DE ATAŞAMENT

Nivelul până la care copiii cu vârste mici pot tolera separarea de figurile semnificative de ataşament depinde de vârstă, temperament, dezvoltarea cognitivă, experienţele sociale, precum şi de prezenţa fraţilor mai mari. Pe lângă capacităţile cognitive imature, copiii cu vârste mici nu au noţiunea timpului pentru a putea înţelege separarea, deşi pe măsură ce înaintează în vârstă pot tolera mai mult timp separarea de figurile de ataşament. Scopul oricărui plan de legături personale ar trebui să fie acela de a evita separările pe durate lungi de timp de ambii părinţi, pentru a se reduce neliniştea şi anxietatea create de separare şi, în aceeaşi măsură, trebuie urmărit ca fiecare părinte să beneficieze de contacte suficient de frecvente şi de extinse cu copilul pentru ca acesta din urmă să se simtă în siguranţă, să-şi menţină sentimentul de încredere în părinţi şi să se simtă confortabil în ambele relaţii.

Copiii preşcolari pot tolera separarea pe durate mai lungi de timp, comparativ cu copiii de vârste mai mici, şi mulţi dintre ei se simt bine să petreacă week-enduri extinse la fiecare dintre părinţi, precum şi să rămână peste noapte în timpul săptămânii. Dacă privim la modul general, însă, majoritatea copiilor de vârstă preşcolară devin stresaţi şi împovăraţi dacă sunt separaţi de oricare dintre părinţi pentru mai mult de 3 sau 4 zile. Excepţia o poate constitui o vacanţă planificată din timp, ocazie în care părinţii şi fraţii mai mari au tot timpul să-i implice pe copiii de vârstă preşcolară în diverse activităţi noi, stimulative şi recreative. Chiar şi aşa, cei mai mulţi dintre părinţi sunt sfătuiţi să limiteze vacanţa la un număr de 7 zile şi să planifice mai multe vacanţe scurte în locul uneia singure mai lungi, pentru copiii de vârstă mai mică.

Odată ajunşi la vârsta şcolarizării, copiii au mai multă autonomie şi capacităţi cognitive, emoţionale şi de percepţie a timpului sporite; astfel, durata separării de ambii părinţi nu mai are un impact atât de mare asupra lor. Chiar şi aşa, înainte de vârsta de 7 ani şi uneori chiar şi după aceea, majoritatea copiilor încă preferă reunirile din timpul săptămânii cu fiecare dintre părinţi decât să petreacă perioade lungi de timp fără contact cu aceştia.

La vârsta de 7-8 ani, majoritatea copiilor pot accepta separarea de părinţi pe o perioadă de 5-7 zile ca parte a programului lor regulat şi vacanţe de 2 săptămâni cu fiecare dintre părinţi. Ordinele judecătoreşti pentru copiii de vârste mici, care reflectă capacitatea sporită a copiilor de a tolera separări de durată mai lungă prin încurajarea unor programe de vacanţă prelungite pas cu pas şi adaptate în funcţie de vârsta copilului, pot fi considerate ca răspunzând cel mai bine interesului superior al copilului.

Multe dintre discuţiile asupra deciziilor de acordare a custodiei se focalizau pe nevoia de a identifica un îngrijitor principal atunci când se încerca alegerea locului unde copilul ar trebui să locuiască cel mai mult timp (pentru referinţe, a se vedea Kelly, 1994). Universul tot mai extins al copiilor cu vârstă şcolară, bogăţia tot mai mare a abilităţilor emoţionale şi cognitive ale copiilor în general, precum şi importanţa tot mai crescută a vieţii sociale şi recreaţionale pe care aceştia o petrec în afara căminului, i-au determinat pe mulţi să accepte concluzia că acest concept al îngrijitorului principal trebuie să joace un rol foarte mic în atribuirea custodiei, în special după vârsta de 5 ani a copilului (Chambers, 1984)

După cum s-a putut observa de-a lungul prezentului articol, universul copiilor este îmbogăţit prin interacţionarea regulată, diversificată şi adecvată cu doi părinţi implicaţi şi prezenţi din punct de vedere emoţional, iar acest lucru este cu atât mai valabil pentru copiii de vârstă şcolară, pe măsură ce aceştia trec către vârsta adolescenţei. Drept urmare, indiferent de cine a reprezentat figura principală a îngrijitorului, copiii au numai de beneficiat din contactul prelungit cu ambii părinţi, lucru ce încurajează relaţii semnificative între tată şi copil şi între mamă şi copil.

Articol tradus cu acceptul autorilor. Articolul complet poate fi consultat aici.